Calviniștii din secolul 6

  Poarta catedralei din Orange, orașul în care a avut loc conciliul din anul 529.

Poarta catedralei din Orange, orașul în care a avut loc conciliul din anul 529.

Calviniști în secolul 6? Titlul este destul de jucăuș. Dar dacă biserica din secolul 6 credea în predestinare la fel ca și Calvin, s-ar putea să însemne că eticheta de ”calvinism” nu este foarte exactă pentru a descrie convingerea legată de o predestinare monergistă. Eticheta mai potrivită ar fi ”augustinianism.”

Nu este nimic ”calvinist” cu privire la doctrina predestinării ce a fost inclusă în mărturisirile de credință reformate din secolul 16. Este pur și simplu perspectiva augustiniană care a existat de-a lungul timpului în biserică, dar care, în Evul Mediu târziu, a început să fie marginalizată.

Deși există destule diferențe teologice între reformații secolului 16 și creștinii secolului 6, (rolul episcopilor, harul primit prin botez, etc). Dar convingerile despre predestinare nu par să se numără printre aceste diferențe. Putem observa că la 1000 de ani distanță, biserica se exprimă la fel în ce privește predestinarea. Asta dovedește și faptul că Reforma nu a picat din cer, ci reformatorii s-au reformat învățând de la biserica antică.

Legat de predestinare sunt arhicunoscute ”Canoanele din Dort” care uneori sunt rezumate superficial în acronimul ”tulip” dar secolul 6 ne oferă ”Canoanele din Orange” adică deciziile celui de-a doilea conciliu de la Orange din 529. La acest conciliu au participat 14 episcopi sub prezidarea lui Caesarius, episcopul din Arles.

Canonul 1 - Dacă cineva neagă că tot omul, adică atât trup și suflet, a fost schimbat în rău prin păcatul lui Adam, dar crede că libertatea sufletului rămâne neatinsă și că doar trupul este corupt, o astfel de persoană este înșelată de eroarea lui Pelagius și contrazisă de Scriptura care zice ”sufletul care păcătuiește va muri” (Ezechiel 18:20) și ”Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi” (Romani 6:26) și ”fiecare este robul lucrului de care este biruit.” (2 Petru 2:19)

Canonul 2 - Dacă cineva spune că păcatul lui Adam l-a afectat doar pe el, nu și pe urmașii săi, sau dacă spune că doar moartea trupească este pedeapsa pentru păcat și că păcatul, care este moartea sufletului nu a trecut dintr-un om la întreaga omenire, se împotrivește lui Dumnezeu și contrazice apostolul care spune: ”De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, fiindcă că toţi au păcătuit” (Rom. 5:12)

Canonul 3 - Dacă cineva spune că harul lui Dumnezeu poate fi conferit ca rezultat al rugăciunii umane, dar că nu însușii harul ne face să ne rugăm, îl contrazice pe profetul Isaia sau pe apostolul care spun același lucru: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.” (Rom. 10:20)

Canonul 4 - Dacă cineva spune că Dumnezeu așteaptă ca voința noastră să se curețe de păcat, dar nu mărturisește că până și voința de a fi curățit vine tot datorită locuirii și lucrării Duhului Sfânt, un astfel de om se împotrivește Duhului Sfânt care vorbește prin Solomon ”Voința este pregătită de Domnul” (Prov. 8:35) și cuvântul de mântuire al apostolului ”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea.” (Fil. 2:13)

Canonul 5 - Dacă cineva spune că nu doar creșterea în credință, dar și începutul și dorința pentru credință, prin care credem în El care justifică pe cei nelegiuiți și vine prin regenerarea sfântului botez – dacă cineva spune că aceasta ne aparțin nouă prin natură și nu este un dar al harului, adică prin inspirația Duhului Sfânt modificând voința noastră și îndreptându-ne din necredință înspre credință și din neascultare înspre ascultare, este dovedit că cine spune asta se împotrivește învățăturii apostolilor, căci binecuvântatul Pavel spune ”Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Phil 1:6). De asemenea ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Ef. 2:8). Căci cei ce spun că credința prin care credem în Dumnezeu este naturală, îi fac creștini pe toți cei ce sunt separați de Biserica lui Hristos.

(și bonus) Canonul 18 - Harul nu este precedat de merite. Răsplata este pentru fapte bune dacă sunt făcute; dar harul, asupra căruia nu avem nici un drept, le precedă și ne face în stare să le împlinim.

Conciliul s-a preocupat cu combaterea pelagianismului și a semipelagianismului. Canoanele afirmă perspectiva lui Augustin care se regăsește și în mărturisirile reformate. Uneori conciliul de la Orange este descris ca negând predestinarea dublă, dar de fapt ceea ce neagă este o perspectivă a unei predestinări duble simetrice din gândirea supralapsariană.

Tendința de moderare a augustinianismului se vede afirmațiile din concluzia canoanelor, episcopii spun: ”nu credem că cineva este predestinat la rău.” Această afirmație scurtă este destul de criptică și dacă speculăm pe marginea ei ne vom trezi cu picioarele pe nisipuri mișcătoare. Dar dacă luăm afirmația ca atare, ea nu exclude perspectiva infralapsariană a secolului 16.

De exemplu, atât mărturisirea franceză scrisă de Jean Calvin, cât și mărturisirea belgiană editată de Guido de Bres afirmă cu privire la predestinare:

”Noi credem că, deoarece tot neamul lui Adam a fost aruncat în pierzare şi ruină prin greşeala primului om, Dumnezeu și-a manifestat caracterul aşa cum este El, adică milostiv şi drept. El este milostiv prin faptul că smulge şi izbăveşte din pierzare pe aceia pe care, în planul Său veşnic şi neschimbător, i-a ales, nu pe temeiul faptelor lor bune, ci numai pentru bunătatea Sa arătată în Hristos Iisus, Domnul nostru. El este drept prin faptul că îi lasă pe ceilalţi în starea lor căzută, în pierzarea în care s-au aruncat singuri.” (Mărturisirea Belgiană, articolul 16)

Conform acestor afirmații, deși alegerea la mântuire nu este bazată pe precunoașterea faptelor bune, reprobarea la pierzare este bazată pe precunoașterea faptelor rele. Pentru bisericile reformate (”calviniste”) din secolul 16 doar predestinarea la mântuire este predestinare propriu zisă, pe când ceilalți ce nu sunt aleși sunt lăsați în starea lor în care se aruncă singur. Decretul lui Dumnezeu nu este cauza căderii, ci el permite oamenilor să cadă, iar pe unii îi lasă în starea căzută.

Tradiția doctrinară începută de Augustin în secolul 5, este continuată de episcopii strânși la Orange. Există un climat ce favorizează un ”semi-augustinianism” și o diminuare a monergismului dar Canoanele de la Orange păstrează esența gândirii augustiniene. Această tradiție monergistă este continuată de mulți alți teologi importanți ai Evului Mediu. Anselm este un augustinian strict. Toma d'Aquino la fel.

Dacă ar fi să identificăm o diferență semnificativă între Calvin și augustinienii dinaintea lui, acea diferență ar fi următoarea: augustinienii medievali se sfiesc de la afirma că un creștin poate cunoaște că este ales, dar Calvin și bisericile reformate afirmă această posibilitate. Deși nu avem o certitudine absolută cu privire la alegerea noastră, avem o certitudine relativă la credință și roadele sale.

Deși această diferență are implicații practice, este o diferență între perspective monergiste care sunt în esență identice. Înțelegând această unitate istorică, ne dăm seama și de faptul că aceste convingeri legate de predestinare pot sălășlui în sisteme teologice destul de diferite.

Deși augustinianismul este veșnic absent din teologia bizantină a ortodoxiei răsăritene, se împacă relativ bine cu o diversitate de teologii vestice. Chiar și în cazul lui Toma d'Aquino, care credea că justificarea este parțial prin har nemeritat, parțial prin meritul faptelor creștinului, credința în predestinare îl face să spună că până și acele fapte ale creștinului sunt rezultatul predestinării și nu izvorăsc din voința omului. Oarecum, augustinianismul ”ameliorează” erorile medievale cu privire la justificare. Dar când augustinianismul este înlăturat, erorile devine fatale.