Reformați temporari: oi ce se păstoresc singure?

Jean_de_Labadie.jpg

Acum ceva vreme mi-a fost dat să cunosc o persoană care a experimentat starea de ”reformat temporar.” Pentru narațiunea din acest articol îl voi denumi Sebastian, dar nu acesta este numele său real. Pe parcursul a 10 ani, Sebastian s-a alăturat la biserici din 8 denominații diferite, petrecând 1 an, maxim 2, în fiecare congregație. Una dintre ”stațiile” în care s-a oprit pentru o vreme a fost și cea ”reformată.” Apoi a plecat mai departe. Nu știu nici dacă stația lui actuală este cea finală, sau cum vor arăta următorii 10 ani pentru Sebastian.

Dar aceste perindări sunt un fenomen des întâlnit și a fost experimentat chiar de bisericile reformate din secolul 16. Reforma a produs pentru unii un fel de instabilitate confesională care i-a făcut să se simtă mereu nesiguri, neliniștiți, nemulțumiți, tot timpul în căutarea următorului lucru care o să apară. Alteori, negăsind ce le era pe plac, au inventat ei lucruri noi.

David Ferenc, un maghiar din Transilvania, a fost catolic, apoi a devenit luteran, apoi a devenit reformat, apoi a părăsit biserica și a înființat unitarianismul în Transilvania.

Jean de Labadie a fost preot iezuit, apoi pastor hughenot în Franța, apoi pastor reformat în Geneva, apoi și-a înființat propria mișcare a unui pietism radical cvasi-comunistă în Olanda.

Reformații temporari devin membrii în biserici reformate dar nu din motivele cele mai de dorit și nu din convingeri solide. Într-o biserică reformată din America în care am slujit pentru o vreme, un pastor mai experimentat îmi spunea că, din experiența sa, acești reformați temporari stau maxim 12-18 luni, după care au o nemulțumire și părăsesc biserica.

Această migrație și instabilitate nefericită este accentuată de epoca internetului în care membrii bisericilor își trăiesc pietatea mai mult în mod virtual decât în cadrul bisericii reale. Mulți creștini de azi pun mai mult preț pe ce zice o celebritate de internet decât pe sfatul pastorului ce a fost lăsat de Dumnezeu să îi călăuzească pe ei.

Acest cadru fluid a dus la un fenomen bizar al pastorilor autoproclamați și al bisericilor independente de garaj. Un exemplu în acest sens este cazul lui Mark Driscoll care nu a fost membru în nici o biserică până când și-a deschis propria biserică și s-a autoproclamat ca pastor. Alți pastori cu perspective eclesiologice pervertite nu au avut discernământul să constate problema unei asemenea practici și i-au validat statutul de pastor și de celebritate. Apoi când Driscoll a fost disciplinat de biserica pe care o înființase, nu s-a supus disciplinei, și-a luat bagajele, a plecat în alt oraș unde a înființat o nouă ”biserică.”

Reforma protestantă nu a fost o astfel de revoluție anarhică a liderilor autoproclamați. Deși reformatorii au respins succesiunea apostolică a episcopilor monarhici de jure divino, cu toate acestea au militat pentru ordine și succesiune ministerială. Reforma protestantă nu a produs doar mărturisiri de credință, ci și ordini ecleziastice (ex. cea din Geneva, cea scoțiană, cea de la Dort) pentru ca să pună capăt tiraniei Romei dar și să prevină anarhia.

Din perspectiva Reformei, biserica nu este ceva ce construim noi, ci este biserica clădită de Hristos, prin mijloacele stabilite de El și prin slujitorii pe care i-a ordinat. Apartenența la biserică nu este ca apartenența într-un club, nu este o asociere voluntară care se schimbă după mofturile noastre. Acum sunt abonat Orange, dar când mă supăr merg la Digi.

Membralitatea în biserică nu trebuie concepută ca abonarea la o rețea de telefonie mobilă. Deși azi biserica creștină nu mai este una din punct de vedere instituțional, cu toate acestea, toate ramurile istorice ale bisericii caută să păstreze o ordine biblică (chiar dacă au înțelegeri diferite asupra aplicării ei).

Impulsurile individualiste ce duc la instabilitatea membrilor și autoproclamarea liderilor vor continua să se intensifice în anii care urmează. Nu este un fenomen nou. Îl vedem în secolul 2 la gnostici, îl vedem în secolul 4 la arieni îl vedem în secolul 11 la Roma, îl vedem în secolul 16 la Munster și îl vedem din secolul 19 în America.

În ciuda acestei pervertiri antice care este resuscitată de modernitate și tehnologie, biserica este chemată să lupte pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3) și să își asculte conducătorii în supunere (Evrei 13). O oaie ce refuză să fie păstorită și se consideră capabilă să se descurce singură, fie va fi mâncată de lup, fie se va prinde în spini, fie va muri de foame.

Deși conștiința noastră captivă cuvântului lui Dumnezeu ne va îndemna să părăsim bisericile apostate sau corupte, instabilitatea și migrația permanentă dintr-o biserică în alta scoate la iveală răzvrătirea inimii noastre: suntem ca o oaie încăpățânată care până la urmă se rătăcește de turmă.