Născuți în legământ?

  Rev. Dr. Michel Horton, pastor al Bisericilor Reformate Unite din America de Nord, botezând un nou născut în Biserica Reformată din San Diego care supraveghează misiunea noastră în România.

Rev. Dr. Michel Horton, pastor al Bisericilor Reformate Unite din America de Nord, botezând un nou născut în Biserica Reformată din San Diego care supraveghează misiunea noastră în România.

Nimeni, niciodată, nicăieri, nu a avut o relație neutră, autonomă sau voluntară cu Dumnezeu. Adam a fost creat în legământ și toți oamenii de după el se nasc în legământ. Omul nu decide dacă sau cum are de-a face cu Dumnezeu. Dumnezeu este cel care stabilește legământul, cadrul în care în mod inevitabil omul are de-a face cu Dumnezeu.

Cuvântul ebraic pentru legământ apare de peste 200 de ori în Vechiul Testament - și chiar când nu apare de multe ori este vorba despre o relație de legământ. Cuvântul grecesc folosit pentru legământ apare de peste 30 de ori în Noul Testament. Dar nu toate legămintele Bibliei sunt la fel. Sunt toate legăminte, dar nu toate sunt la fel. Pentru că știm care sunt elementele, putem să înțelegem diferențele între legăminte, să înțelegem legămintele de mai demult, dar și modul în care noul legământ, încheiat în sângele lui Hristos, este diferit de legământul cu Adam sau de legământul mozaic.

Legalitatea legământului sau iubirea relațională?

Există anumite tradiții creștine, și tradiția bizantină este una din ele – care minimalizează aspectele legale ale relației dintre Dumnezeu și oameni, sau prezintă o dihotomie falsă între o relație legală și o relație de dragoste și apropiere. De multe ori creștinii din răsărit dau vina pe apuseni că au o perspectivă prea legală asupra teologiei, că sunt influențați de gândirea romană.

Dar Vechiul Testament nu-i roman, Pavel este apostol evreu – Biblia nu este un produs roman - și cu toate acestea este plină de aspecte legale. Vinovăție, judecată, îndreptățire, iertare, reconciliere, moștenire – sunt doar câteva din conceptele legale al Vechiului și Noului Testament. O relație iubitoare nu este în antiteză cu o relație legală. Căsătoria este o relație iubitoare dar are un aspect legal. A fi părinte este o relație iubitoare față de copil dar are un aspect legal. A deveni părinte prin adopție este o relație iubitoare și generoasă dar un aspect legal.

Ce este iubitor și ce este legal nu sunt în antiteză. Iubirea adevărată nu este împotriva legii lui Dumnezeu. Ci este chiar suma legii. Și chiar dacă unele tradiții creștine evită aspectele legale ale teologiei, noi nu le putem evita pentru că sunt în Scriptură. Nu putem înțelege adevărul revelat de Dumnezeu dacă nu înțelegem aceste aspecte legale.  

Elementele legământului

Ca să înțelegem legămintele din Biblie nu pornim de la viața noastră de acum, ci trebuie să privim în trecut, la vremea în care Biblia a fost scrisă. Dumnezeu descrie relația dintre El și oameni folosind conceptul legământului, un concept politic din antichitate. Și mai specific, legământul antic folosit de Dumnezeu ca să comunice oamenilor relația în care se află cu El, este adaptat după legămintele ce existau atunci între suzerani și vasali.

Când un rege mai puternic venea și cucerea un teritoriu, încheia un legământ cu acel popor. Și descoperirile arheologice ne arată că forma legămintelor imperiului Hitit sunt foarte asemănătoare cu forma legămintelor din Biblie. Sunt câteva elemente comune:

1. preambul – identifică pe cel care încheie tratatul

2. prolog istoric – arată evenimentele care au dus la tratat

3. stipulări – termenii și condițiile legământului

4. sancțiuni – ce se întâmplă pentru împlinirea sau încălcarea legământului ce a fost făcut

Vedem că aceste elemente sunt prezente în primele trei capitole din Genesa.

1. preambul: Dumnezeu este creatorul și stăpânitorul creației (Gen. 1:1-2).

2. prolog istoric: relatarea creației în Gen. 1 și Gen 2.

3. stipulări și 4. sancțiuni:

„Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen 1:28)

”Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Gen. 2:15-17)

Cuvântul legământ nu este prezent în primele 3 capitole din Genesa. Dar legământul este prezent. Avem toate elementele. Ba chiar mai târziu, în Osea 6:7 Dumnezeu îi acuză pe evrei și le spune că au încălcat legământul ca Adam. Avem un legământ chiar dacă lipsește cuvântul. Genesa 1-3 ne prezintă un legământ. Relația dintre om și Dumnezeu nu se desfășoară pe un teren neutru, nu este o relație între egali, ci omul este creat în acest cadru. Pentru că este om, pentru că este creatura lui Dumnezeu, omul se trezește în această situație.

Primul om nu se inventează pe sine și nu decide în mod voluntar dacă vrea sau nu să fie în legământ. Dumnezeu creează omul direct în legământ, îi spune: vrei să trăiești – faci asta. Nu faci asta – o să mori. Asta este asemănător cu nașterea într-o țară. Când te-ai născut în România deja ești în legământ cu țara, ești obligat să respecți legile. Nu poți să trăiești în această țară, dar să nu te oprești când îți face semn polițistul, să nu te supui taxelor și impozitelor. Când faci asta intri sub sancțiunile legământului.

Și chiar dacă pleci din România și fugi în Costa Rica sau în Madagascar, asta nu înseamnă că ai scăpat de legământul pe care l-ai încălcat. Ești în dușmănie cu România și când te prinde România, îți aplică sancțiunile. Adam nici în Costa Rica nu putea să fugă pentru că atunci când vorbim de un legământ făcut de Dumnezeu, nu este vreun loc în care să putem fugi ca să ne ascundem de Dumnezeu. Tot pământul este a lui Dumnezeu. Asta ne-a arătat și prologul istoric din Genesa 1 și 2.

Născuți în Adam

Și ce este de asemenea important de înțeles e faptul că legământul faptelor de la creație nu este doar între Dumnezeu și Adam, ci noi toți am fost incluși în acel legământ. Adam era reprezentantul nostru, regele din rândul nostru ce ne reprezenta pe noi înaintea regelui mare. Adam este mediatorul nostru în legământul faptelor. Dacă El ascultă, noi toți ne bucurăm de binecuvântări. Dacă el păcătuiește, noi toți suferim blestemele.

Pavel vorbește despre asta în Romani 5: printr-un singur om a intrat păcatul în lume, prin păcat a intrat moartea, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit. Dar când Pavel spune în 5:12 că toți au păcătuit, nu se referă la păcatele lor, ci la păcatul lui Adam. Toți am păcătuit în păcatul lui Adam. Pentru că din versetul 13 Pavel spune că oamenii de la Adam la Moise nu au păcătuit prin vreo încălcare a legii, dar totuși au murit. Deci păcătuirea din versetul 12 nu se referă la păcate comise de oameni individuali după Adam, ci la păcătuirea tuturor în păcatul lui Adam.

Cum se poate așa ceva? Nu este ceva nedrept? Cum adică ce a făcut Adam ne este imputat nouă? Cum să fim considerați vinovați pentru ceva ce nu am făcut noi? Răspunsul este simplu de înțeles, dar greu de acceptat. Și răspunsul este următorul: în mod drept, Dumnezeu avea libertatea să îl distrugă pe Adam după cădere, să pună punct istoriei și să se glorifice pe sine prin judecarea primilor oameni și prin extirparea imediată a răului.

Acest lucru ar fi fost drept și nu ar fi știrbit gloria și măreția lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi făcut asta, noi nu am mai fi existat. Existența omenirii după căderea lui Adam este în virtutea milei și harului pe care Dumnezeu în mod voluntar și neconstrâns de nimic, alege să și-o arate față de noi. Nu era necesar ca Dumnezeu să lase omul în existență. Nimic nu l-a constrâns pe Dumnezeu să o facă. Dumnezeu ar fi fost plin de milă și dragoste față de creație prin extirparea răului și a omului căzut. Nimic nu ar fi lipsit din Dumnezeu dacă ar fi pus capăt omului.

De aceea, pentru că noi continuăm să existăm ca omenire printr-o suspendare parțială și temporară a sentinței – de aceea, vina lui Adam atârnă asupra întregii omeniri. Ne naștem în Adam. Ne naștem într-un legământ deja încălcat. Ne naștem în rebeliunea pornită de primii oameni la instigarea diavolului.

Toți copiii care se nasc azi, nu se nasc într-o stare de neutralitate sau autonomie, ci se nasc ”copii ai mâniei” într-un legământ încălcat și expirat, dar a cărui blesteme încă operează în lume. Bebelușii sunt simpatici și par nevinovați, dar se nasc sub condamnarea lui Dumnezeu.

Adoptați și renăscuți în Hristos

Dacă toți bebelușii se nasc sub blestemul unui legământ încălcat ce nu mai este în vigoare, cum pot să iasă din acea stare? După cum nu au intrat în acea stare prin voința lor, nici ieșirea nu are loc prin voința lor. Nimeni nu a decis să se nască în această lume și nimeni nu decide să aibă o renaștere (regenerare).

Din copii ai mâniei ce suferă blestemele legământului expirat al faptelor, cum pot copiii credincioșilor să devină copii ai lui Dumnezeu? Nu printr-o ”decizie personală” nici printr-o ridicare a mâinii sau vreo repetare a unei rugăciuni ce îl invită pe Iisus în inima lor. Copiii mâniei nu devin copii ai lui Dumnezeu prin ceva ce fac ei, ci prin ceva ce face Dumnezeu.

Ce face Dumnezeu? Dumnezeu îi adoptă. Copiii credincioșilor se nasc în Adam vinovați de păcat și vrednici de condamnare. Dar Dumnezeu îi adoptă pe baza alegerii sale, îi regenerează și îi justifică. Astfel credincioșii nu trebuie să se îndoiască de mântuirea copiilor lor care mor în pântece sau la scurt timp după naștere (vezi Canoanele din Dort 1:17).

Fără justificare în Hristos, orice persoană (indiferent de vârsta la care moare) rămâne sub condamnarea lui Dumnezeu și ajunge în pedeapsa veșnică a iadului. Dumnezeu împlinește acest lucru pentru copiii credincioșilor ce mor în pruncie, fără ca ei să își poată exprima credința, deoarece nici măcar nu știu să vorbească.

Credința este darul Duhului Sfânt prin lucrarea de regenerare. ”Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt este invizibilă la fel ca vântul ce bate. Nu vezi vântul, dar îi vezi efectele. Ceea ce observăm noi pe măsură ce ne cresc copiii nu este regenerarea, ci efectele, roadele regenerării ce a avut loc deja.

Desigur, la fiecare păcătos adoptat de Dumnezeu, roadele regenerării sunt amestecate cu roadele naturii păcătoase (”firea pământească”). Nu este neobișnuit ca cei ce au fost adoptați în Hristos să cadă în păcat și să treacă în viața lor prin momente de răzvrătire și perioade de apostazie temporară.

Dar experiența aproape universală a tuturor copiiilor care cresc în biserică este că întotdeauna au crezut. Au crezut de când se știu, chiar dacă apoi la o anumită vârstă au trecut printr-o perioadă (zile, luni, ani) de răzvrătire și îndepărtare față de Dumnezeu.

Asta nu înseamnă că toți copiii credincioșilor sunt regenerați în momentul botezului și nici că toți copiii credincioșilor sunt aleși. Situațiile excepționale nu contrazic calea normală prin care Dumnezeu lucrează în comunitatea Noului Legământ. Credincioșii nu fac un legământ individual cu Dumnezeu, ci sunt într-un popor (Noul Israel, Biserica) care are un legământ încheiat cu Dumnezeu prin medierea lui Hristos.

Participarea în realitatea spirituală și invizibilă a legământului (regenerare, adoptare, justificare, sfințire, glorificare, moștenire) are loc prin intermediul unei comunități și a unor mijloace vizibile (predicarea cuvântului, administrarea sacramentelor, disciplina ecleziastică). Primirea beneficiilor spirituale nu are loc prin simpla descendență și participare fizică (ex opere operato) ci prin intermediul credinței care este mână și gura sufletului.

Copiii credincioșilor, deși născuți în mod natural sub blestemele legământului faptelor, sunt incluși de Dumnezeu în comunitatea vizibilă a Noului Legământ a cărui binecuvântări spirituale și le însușesc prin credință. Dumnezeu confirmă promisiunea legământului nu doar părinților credincioși ci și copiilor lor (Fapte 2:39). Copiii credincioșilor sunt sfinți (1 Cor 7:14) și li se cere să își însușească obligațiile Noului Legământ în Hristos (Ef. 6:1). De aceea Hristos a poruncit ucenicilor să nu îndepărteze copilașii pentru că ”a celor ca ei este împărăția cerurilor” (Luca 18:16).

Resurse despre includerea copiilor credincioșilor în comunitatea legământului:

De ce botezăm copiii credincioșilor?

Trebuie să fie botezați copiii nou născuți?