Ce trebuie sa intelegem pentru a avea parte de mangaiere

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 2:  Câte lucruri trebuie să ştii pentru a putea trăi şi muri fericit cu această mângâiere? 

Răspuns: Trei. Mai întâi, cât de mari sunt păcatul meu şi nenorocirea mea; în al doilea rând, cum sunt izbăvit de toate păcatele şi de nenorocirea mea; în al treilea rând ce fel de recunoştinţă Îi datorez lui Dumnezeu pentru această izbăvire.

Expunere

Această întrebare arată modul în care a fost formulat și împărțit întreg catehismul care este în concordanță cu Scripturile în ce privește Legea și Evanghelia și cu deosebirile specifice acestora, așa cum au fost deja explicate.

I. Pentru mângâierea noastră este necesara cunoașterea stării noastre. În sine, aceasta nu ne aduce mângâiere (căci mai degrabă ne alarmează, decât să ne mângâie), dar este o cunoaștere necesară, în primul rând, pentru că stârnește în noi dorința de a fi eliberați, la fel cum conștientizarea unei boli produce în cel bolnav dorința obținerii remediului bolii de care suferă. Acolo unde nu există o cunoaștere a stării celei rele, nu va fi căutată nici un fel de scăpare, asemenea omului care fiind ignorant față de boala lui, nu caută ajutorul niciunui medic. Prin urmare, dacă nu dorim eliberarea, nici nu o căutăm, și dacă nu o căutăm, niciodată nu o vom dobândi, căci Dumnezeu o dă doar celor care caută și bat, așa cum este scris: „bateţi, şi vi se va deschide”, „cereți, și vi se va da”, „ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire”, „veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”, „sunt cu omul zdrobit şi smerit.” (Mat. 7:7, 5:6, 11:28, Isaia 57:15). Ceea ce este necesar pentru ca în noi să fie stârnită dorința de eliberare este necesar, de asemenea, și pentru mângâierea noastră. Este nevoie de cunoașterea stării noastre nenorocite pentru ca să fie aprinsă în noi dorința de eliberare. In acest fel, așadar, ne este necesară această cunoștința pentru mângâierea noastră;  cunoștința aceasta însă nu este o cauză în sine, ci este un motiv fără de care noi nu am căuta-o, căci doar cunoașterea stării noastre ne îngrozește, iar aceasta groază ne este de folos doar atunci când duce la exercitarea credinței.

În al doilea rând, pentru ca să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru eliberarea noastră. Noi am fi nerecunoscători dacă nu am cunoaște grozăvia răului din care am fost eliberați; căci, lipsiți de această cunoștință, nu am putea estima corect imensitatea binecuvântării Sale și de vreme ce aceasta este oferită doar celor care sunt mulțumitori, nu am dobândi nici eliberarea. 

În al treilea rând, fiindcă fără cunoașterea păcătoșeniei și nenorocirii noastre, nu putem auzi Evanghelia cu folos: căci dacă nu există pregătire pentru proclamarea harului prin predicarea Legii, care cuprinde păcatul și mânia lui Dumnezeu, ceea ce urmează este o siguranță firească, iar mângâierea noastră devine instabilă. Mângâierea care este neclintită nu poate avea nici o legătură cu siguranța firească.  Prin urmare, este clar că trebuie să începem cu predicarea Legii, după pilda profeților și a apostolilor, ca oamenii să fie astfel abătuți de la fantezia propriei lor neprihăniri, pentru ca să capete cunoașterea de sine și să fie conduși la adevărata pocăință. Dacă lucrul acesta este omis, doar prin predicarea harului oamenii vor deveni și mai nepăsători și îndărătnici, iar perlele sunt aruncate porcilor pentru a fi călcate în picioare.

II. Pentru mângâierea noastră este necesară cunoașterea eliberării de care avem parte, în primul rând pentru a nu dispera. Cunoașterea nenorocirii noastre ar duce doar la deznădejde, aceasta nu ni se arată ca fiind o cale de scăpare.

În al doilea rând, pentru a dori eliberarea. Nu dorim binele despre care nu știm nimic; căci nu putem dori ceva despre care nu avem cunoștință. Așadar, dacă suntem ignoranți cu privire la beneficiile pe care ni le aduce eliberarea noastră, nu vom tânji după ea, și, bineînțeles, nu o vom obține. Nu am accepta-o chiar dacă ne-ar fi oferită sau dacă ne-am lovi de ea din întâmplare.

În al treilea rând, pentru a fi mângâiați. Un bine care nu ne este cunoscut nu poate da nici o mângâiere. 

În al patrulea rând, pentru a nu născoci o altă metodă de eliberare sau să adoptăm o alta inventată de alții, ocărându-L astfel pe Dumnezeu și punându-ne în pericol mântuirea.

În al cincilea rând, pentru ca noi să o primim prin credință. Credința nu poate exista fără cunoaștere. Eliberarea este, de asemenea, obținută doar prin credință. 

În ultimul rând, pentru a-I fi mulțumitori lui Dumnezeu; căci după cum nu dorim un bine care ne este necunoscut, tot așa nici nu apreciem sau ne simțim mulțumitori pentru el. Binecuvântarea eliberării însă nu este dată celui nerecunoscător. Lui Dumnezeu îi face plăcere să o dea doar celor asupra cărora produce efectul potrivit, adică recunoștința. 

Din aceste motive, cunoașterea eliberării noastre: ce este ea, cum este, de către cine este realizată și cui este conferită, este obligatorie, pentru ca noi să ne bucurăm de adevărata mângâiere neclintită. Această cunoaștere este dobândită prin Evanghelie, așa cum este auzită, citită și înțeleasă prin credință, deoarece doar ea promite eliberare celor care cred în Hristos. 

III. Pentru mângâierea noastră este necesară cunoașterea recunoștinței pe care trebuie să o avem, în primul rând, deoarece lui Dumnezeu îi face plăcere să ofere eliberare doar celor recunoscători. Doar prin aceștia este realizat scopul Său, și anume slăvirea Sa și recunoștința din partea noastră. Prin urmare, recunoștința este scopul principal și intenția eliberării noastre. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” „Ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos spre lauda slavei harului Său.” (1 Ioan 3:8, Ef. 1: 5,6) 

În al doilea rând, pentru ca să avem acea recunoștință plăcută lui Dumnezeu, sub forma prescrisă de Cuvântul Său. Astfel, adevărata recunoștință nu trebuie arătata conform dorințelor noastre, ci urmând învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. 

În al treilea rând, pentru a ști că faptele pe care le facem față de aproapele nostru si față de Dumnezeu sunt o manifestare a recunoștinței noastre, nu pentru a obține vreun merit, căci ceea ce facem din recunoștință nu ne dă voie să ne lăudăm. 

În ultimul rând, pentru ca credința și mângâierea noastră să fie sporite sau ca prin această recunoștință să fim siguri de eliberarea noastră, fiind informați despre cauzele acestor lucruri din efectele lor. Cei care sunt recunoscători, admit și mărturisesc că sunt siguri de binele pe care l-au primit.

În general, putem învăța ce este adevărata recunoștință din Evanghelie, deoarece aceasta pretinde credință și pocăință pentru ca cineva să fie mântuit, așa cum este scris: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15) Pe de altă parte, Legea ne învață despre lucrul acesta în mod special, deoarece afirmă în mod distinctiv ce fapte și ce fel de ascultare îi este plăcută lui Dumnezeu. Este necesar, așadar, ca în catehism să discutăm despre recunoștință. 

Obiecție. Nu este necesar să învățăm ceva ce este de la sine înțeles. Recunoștința decurge în mod natural din cunoașterea nenorocirii și a eliberării noastre. Așadar, nu este nevoie să fim învățați despre ea. 

Răspuns. A presupune că ceva este adevărat în general, când de fapt nu este decât parțial, este un mod incorect de a gândi; a susține că modul de manifestare a recunoștinței decurge din cunoașterea eliberării noastre, intocmai ca recunoștința, nu este o inferență corectă. Așadar, noi trebuie să învățăm din Sfintele Scripturi caracterul adevăratei recunoștințe și maniera în care ar trebui exprimată, în așa fel încât să plăcută si primită de Dumnezeu. Din nou, premisa majora nu este universal adevărată, căci și ceea ce decurge în mod natural poate fi învățat cu scopul îmbogățirii cunoștinței și confirmării noastre. Mai mult, în acest mod, adică prin revelarea și cunoașterea Cuvântului Său, Dumnezeu ne trezește, ne sporește și ne confirmă adevărata recunoștință.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.