Guido de Bres - scrisoarea unui martir catre sotia sa

 

Guido de Bres a fost teolog si pastor valon, un student al lui Jean Calvin si apoi slujitor al Reformei in Tarile de Jos. De Bres este autorul Marturisirii de Credinta Belgiene care mai apoi a fost adoptata de Sinodul din Dort ca standard confesional al bisericilor reformate. Prins de inchizitia romano-catolica, Guido de Bres a fost ucis ca martir. Scrisoarea de mai jos este scrisa de Guido cu cateva saptamani inainte de executarea sa, pe vremea cand era in inchisoare.

Harul şi mila Dumnezeului şi Tatălui nostru ceresc, şi dragostea Fiului Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să fie cu tine draga mea preaiubită. 

Catherine Ramon, draga şi preaiubita mea soţie şi soră în Domnul nostru Iisus Hristos: durerea şi tristeţea ta tulbură oarecum bucuria şi fericirea inimii mele, aşa că scriu aceasta pentru mângâirea amândurora, dar mai ales pentru mângâierea ta, din moment ce întotdeauna m-ai iubit cu o afecţiune arzătoare, şi pentru că Domnul binevoieşte să ne despartă unul de celălalt. Simt că durerea ta este mult mai mare decât a mea în această despărţire. Mă rog să nu fi tulburată prea mult de acest lucru, pentru a nu-l ofensa pe Dumnezeu. Ştiai atunci când te-ai căsătorit cu mine că luai un soţ muritor, a cărui viaţa nu era sigură, şi totuşi Dumnezeu a binevoit să permită să trăim împreună şapte ani, dându-ne cinci copii. Dacă Domnul ar fi dorit să trăim mai mult timp împreună, El ar fi făcut acest lucru posibil. Dar nu a binevoit să facă aceasta şi fie ca voia Lui să se facă. 

Acum gândeşte-te că nu am căzut în mâinile duşmanului meu întâmplător, ci prin providenţa lui Dumnezeu care controlează şi guvernează toate lucrurile, pe cele mai mici la fel ca pe cele mari. Acest lucru este arătat de cuvintele lui Hristos, „Nu vă temeţi. Până şi perii din cap vă sunt număraţi. Nu se vând oare doua vrăbii la un ban? Totuşi nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.” Aceste cuvinte de înţelepciune divină spun că Dumnezeu cunoaşte numărul firelor mele de păr. Atunci cum poate răul să vină la mine fără porunca şi providenţa lui Dumnezeu? Acest lucru nu se poate întâmpla, altfel ar însemna că Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Profetul spune că nu se întâmplă nici o nenorocire în cetate fără s-o fi făcut Domnul. 

Multe persoane sfinte care au fost înaintea noastră au fost mângâiaţi în necazurile lor de această doctrină. Iosif, fiind vândut de fraţii săi şi dus în Egipt, spune, „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.” (Geneza 50). David a experimentat acest lucru când Şimei l-a blestemat. La fel s-a intamplat si în cazul lui Iov şi al multora. 

Acesta este motivul pentru care Evangheliştii scriu atât de atent despre moartea şi suferinţele Domnului nostru Iisus Hristos, adăugând, „Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise...” Acelaşi lucru ar trebui spus despre toate mădularele lui Hristos. 

Este foarte adevărat că raţiunea umană se răzvrăteşte împotriva acestei doctrine şi i se împotriveşte cât poate de mult şi eu am experimentat foarte puternic acest lucru. Când am fost arestat, îmi spuneam, „ Mulţi dintre noi nu ar fi trebuit să călătoarim împreună. Am fost trădaţi de acela sau acela. Nu ar fi trebuit să fim arestaţi.” Cu astfel de gânduri am fost copleşit, până când duhul meu a fost ridicat prin meditarea asupra providenţei lui Dumnezeu. Apoi inima mea a început să simtă o odihnă mare. Apoi am început să spun, „Dumnezeul meu, tu ai făcut să mă nasc la timpul hotărât de tine. Pe tot parcursul vieţii mele tu m-ai păstrat şi m-ai ferit de pericole mari şi m-ai scăpat de toate – şi dacă acum a venit ceasul să trec din această viaţă la Tine, fie ca voi Ta să se facă. Eu nu pot scăpa din mâinile Tale. Şi dacă aş putea, nu aş face-o, din moment ce fericirea mea este să fiu în conformitate cu voia Ta.” Aceste gânduri au făcut ca inima mea să fie plină de bucurie din nou. 

Şi te rog, draga şi credincioasa mea pereche, să mi te alături în a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut. Pentru că El nu face nimic care să nu fie drept şi foarte echitabil, şi tu ar trebui să crezi că aceasta este pentru binele şi pacea mea. Tu ai văzut şi ai simţit munca mea, crucea, persecuţiile şi necazurile pe care le-am îndurat şi ai avut şi tu parte de ele când m-ai însoţit în călătoriile din timpul exilului meu. Acum Dumnezeul meu şi-a întins mâna pentru a mă primi în împărăţia Sa binecuvântată. O să-L văd înaintea ta şi când Domnul va binevoi, mă vei urma şi tu. Această despărţire nu este pentru totdeauna. Domnul te va primi, de asemenea, să ni te alături în Isus Hristos care este capul nostru. 

Aceasta nu este locuinţa noastră – a noastră este în ceruri. Acesta este doar locul călătoriei noastre. De aceea privim către adevărata ţară, care este cerul. Noi dorim să fim primiţi în casa Tatălui nostru ceresc, să Îl vedem pe Fratele, Capul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să ne bucurăm de compania minunată a patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi a miilor de martiri, în compania cărora nădăjduiesc să fiu primit când voi fi terminat alergarea lucrării mele pe care am primit-o de la Domnul meu Iisus Hristos. 

Te rog, preaiubita mea dragă, să te consolezi prin meditarea la aceste lucruri. Gândeşte-te la onoarea pe care ţi-a făcut-o Dumnezeu, prin aceea că ţi-a dat un soţ care nu a fost doar un slujitor al Fiului lui Dumnezeu, dar atât de apreciat de Dumnezeu încât a îngăduit să aibă coroana martirilor. Este o onoare pe care Dumnezeu nu a dat-o niciodată nici măcar îngerilor. 

Sunt bucuros; inima mea este linistita şi nu îi lipseşte nimic în necazurile mele. Sunt atât de umplut de abundenţa bogăţiei lui Dumnezeu încât am suficient pentru mine cât şi pentru toţi aceia cărora pot să le vorbesc. Deci mă rog lui Dumnezeu să continue să îşi arate bunătatea faţă de mine, prizonierul său. Acela în care m-am încrezut o va face, pentru că am constatat din experienţă că El nu îi va lăsa niciodată pe aceia care s-au încrezut în El. Nu aş fi crezut niciodată că Dumnezeu ar putea fi atât de bun faţă de o creatură slaba ca mine. Simt credincioşia Domnului meu Iisus Hristos. 

Acum practic ceea ce am predicat altora. Şi trebuie să mărturisesc că atunci când am predicat predicam despre lucrurile pe care le experimentez acum ca un orb care vorbeşte despre culori. De când am fost luat prizonier am avut de câştigat şi am învâţat mai mult decât pe tot parcursul vieţii mele. Sunt într-o şcoală foarte bună: Duhul Sfânt mă inspiră continuu şi mă învaţă cum să folosesc armele în această luptă. Pe de altă parte este Satan, adeversarul tuturor copiilor lui Dumnezeu. El este ca un leu zgomotos care răcneşte. El mereu mă împresoară şi caută să mă rănească. Dar acela care a spus, „dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea,” mă face victorios. Şi văd deja cum Domnul îl pune pe Satan sub picioarele mele şi simt cum puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită în slăbiciune. 

Domnul nostru permite pe de o parte să simt slăbiciunea şi micimea mea, pentru că sunt doar un mic vas pe pământ, foarte fragil, până la sfârşit ca să mă smerească , astfel toată gloria biruintei să-i fie dată Lui. Pe de altă parte, El mă întăreşte şi mă mângâie în mod minunat. Am mai multă mângâiere decât duşmanii evangheliei. Mănânc, beau şi mă odihnesc mai bine decât ei. Sunt ţinut într-o închisoare foarte solidă, sumbră, obscură şi întunecoasă. Închisoarea este cunoscută sub numele obscur de "Brunain". Este puţin aer şi miroase greu. Picioarele şi mâinile îmi sunt legate cu lanţuri mari şi grele. Sunt un iad continuu, îmi scobesc membrele până la oasele mele slabe. Paznicul vine constant să verifice lanţurile de două sau trei ori pe zi, fiindu-i frică să nu evadez. Sunt trei paznici la patruzeci de oameni în faţa uşii închisorii. 

Am beneficiat de asemenea de vizitele domnului de Hamaide. El vine să mă vadă, să mă mângâie, să mă îndemne la răbdare, aşa cum spune el. Cu toate acestea vine după cină, după ce are capul umplut de vin şi stomacul plin. Îţi poţi imagina ce fel de mângâiere este aceasta. El mă ameninţă şi îmi spune că dacă aş arăta vreo intenţie de evadare m-ar lega cu lanţuri de gât, de picioare şi de corp astfel încât să nu pot mişca un deget; şi spune multe alte lucruri de acest gen. Dar pentru toate acestea, Dumnezeul meu nu îşi ia înapoi promisiunile, consolându-mi inima, oferindu-mi multă mulţumire. 

Din moment ce s-au întâmplat aceste lucruri, sora mea dragă şi soţie credincioasă, te implor să cauţi mângâiere la Domnul în necazurile tale şi să îi dai Lui problemele tale. El este soţul văduvelor credincioase şi tatăl orfanilor săraci. El nu te va lăsa niciodată – te pot asigura de asta. Poartă-te ca o femeie creştină, credincioasă în frică de Dumnezeu, aşa cum ai fost întotdeauna, onorând, prin viaţa şi vorbirea ta, învăţătura Fiului lui Dumnezeu, pe care soţul tău a predicat-o. 

Aşa cum m-ai iubit întotdeauna cu mare afecţiune, mă rog să continui în această dragoste faţă de copiii noştri, instruindu-i în cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos. Fi tatăl lor şi mama lor, şi ai grijă să folosească corect puţinul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îţi va face favorul de a trăi ca văduvă cu copiii noştri după moartea mea, ar fi un lucru bun. Dacă nu poţi, şi mijloacele de trai lipsesc, mergi la un om bun, credincios şi cu frică de Dumnezeu. Şi când voi putea voi scrie prietenilor noştri să vegheze asupra voastră. Cred că nu te vor lăsa să duci lipsă de ceva. După ce Domnul mă va lua, întoarce-te la lucrurile pe care le faci de obicei. O ai pe fiica noastră Sara care în curând va fi mare. Ea va fi ajutorul tău în problemele tale. Ea te va mângâia în necazurile tale şi Domnul va fi totdeauna cu tine. Spune sănătate prietenilor noştri buni în numele meu, şi să se roage lui Dumnezeu pentru mine ca să îmi dea putere, cuvinte, precum şi înţelepciunea şi capacitatea de a ţine tare de adevărul Fiului lui Dumnezeu până la sfârşit şi până la ultima suflare a vieţii mele. 

Rămas bun Catherine, draga mea iubită. Îl rog pe Dumnezeul meu să te mângâie şi să îţi dea pace după voia Lui bună. Sper că Dumnezeu mi-a dat harul să scriu pentru folosul tău, în aşa fel încât să poţi fi mângâiată în aceasta lume sărmană. Păstrează această scrisoare pentru amintirea mea. Este prost scrisă, dar este tot ceea ce pot să fac şi nu ceea ce doresc să fac. Spune sănătate şi bunei mele mame. Sper să scriu o scrisoare pentru mângâierea ei, dacă Domnul binevoieşte. Salut-o de asemenea şi pe sora mea. Fie ca să îi spună necazul ei lui Dumnezeu. Harul să fie cu tine. 

În închisoare, Aprilie 1567 

Soţul tău credincios, Guy de Brès, slujitor al Cuvântului la Valenciennes şi în prezent întemniţat pentru Fiul lui Dumnezeu în locul menţionat anterior.