Natura credintei justificatoare

David VanDrunen 

Afirmaţia că justificarea vine sola fide, adică doar prin credință, a fost în centrul dezbaterilor Reformei. Atunci când problema sola fide este ridicată, atenţia tinde să cadă asupra primului dintre aceste cuvinte: numai. Ne amintim că reformatorii spuneau că justificarea este numai prin credinţă în timp ce romano-catolicii au afirmat contrarul, spunând că justificarea este prin credinţă şi fapte bune. Astfel, poate părea că ambele părţi au afirmat importanţa credinţei, dar nu au fost de acord dacă trebuia adăugat ceva credinţei cu scopul de a asigura justificarea. Este adevărat că într-un anumit sens ambele părţi au vorbit despre necesitatea credinţei, dar acest lucru poate fi înşelător. Confuzia poate afecta mai multe aspecte, deoarece reformatorii şi romano-catolicii au și alte diverențe pe lângă suficiența credinței pentru justificarea omului. Ei au avut înţelegeri diferite şi în privinţa naturii şi definiţiei credinţei. Cu alte cuvinte, Reforma s-a îndepărtat de Roma nu doar prin afirmaţia că justificarea vine doar prin credinţă ci și prin modul în care au definit credinţa care justifică.

Această dispută este mai mult decât o curiozitate istorică. Creştinii de astăzi care continuă să afirme că justificarea vine doar prin credință trebuie să aibă grijă să vorbească despre această credinţă în mod corect. Dacă vrem să vorbim într-un mod măreţ despre credinţă trebuie să fim siguri că înţelegem ce este aceasta. Dezacordurile cu privire la caracterul credinţei justificatoare sunt încă vii. În ciuda unor dezvoltări a învăţăturii romano-catolice despre credinţă care poate părea să o aducă mai aproape de înţelegerea reformată, încă rămân diferenţe fundamentale între cele doua perspective. În plus, în unele controverse contemporane asupra doctrinei justificării din cercurile Protestante, anumiţi scriitori au sugerat o înţelegere a credinţei care de asemenea diferă de învăţătura Reformată istorică. În acest articol, deci, vom examina aceste concepţii diferite asupra credinţei şi vom reflecta asupra învăţăturii biblice.

Diferite definiţii ale credinţei 

Tradiţia romano-catolică tinde să sublinieze credinţa ca fiind un act intelectual, precum o modalitate de a cunoaşte. Adesea, teologia romano-catolică face distincţie între credinţă şi raţiune. Raţiunea este înţeleasă ca fiind un mod de a cunoaşte care nu se bazează pe revelaţie supranaturală ci pe ceea ce mintea umană poate cunoaşte prin puterile sale intrinseci. Prin raţiune, o persoană poate dobândi cunoaştere adevărată asupra multor lucruri despre această lume şi chiar despre Dumnezeu. Totuşi, unele lucruri nu pot fi cunoscute prin raţiune în conformitate cu învăţătura romano-catolică tradiţională. Deci, prin credinţă o persoană ajunge să cunoască anumite lucruri, nu prin virtutea luminii naturale a raţiunii ci prin revelaţie divină. Astfel de cunoaştere se bazează numai pe autoritatea lui Dumnezeu aşa cum vorbeşte în Scripturi şi în special în biserică. Credinţa informează oamenii despre anumite lucruri care pot fi de asemenea cunoscute prin raţiune, dar de asemenea și de multe alte lucruri care sunt dincolo de abilitatea raţiunii. Unele cercetări teologice recente, sub conducerea celui de-al doilea Conciliu de la Vatican, au încercat să lărgească această înţelegere a credinţei ca mod de cunoaştere, dar acest accent intelectual încă rămâne.

Pentru Roma, această credinţă ca modalitate de a cunoaşte a fost considerată necesară, dar insuficientă pentru justificare. La credinţă mai trebuie adăugate binefaceri sau dragoste. Credinţa care este „informată” cu binefaceri justifică în timp ce credinţa căreia îi lipsesc binefacerile – o credinţă moartă – nu poate să justifice. Această credinţă moartă nu reuşeşte să justifice, nu pentru că este ceva greşit în legătură cu această credinţa în sine, ci pentru că elementul esenţial de binefacere care o însoţeşte este absent. Ne vom întoarce într-o clipă să explorăm semnificaţia acestui fapt.

În lumina acestui context teologic, reformatorii au considerat că era necesar nu numai să insiste asupra faptului că credinţa singură justifică, dar şi să ofere o definiţie diferită a credinţei justificatoare care surprinde mai bine învăţătura biblică. Ei nu au negat faptul că există un aspect intelectual al credinţei adevărate. Credinţa implică cu siguranţă și cunoaştere. Dar ei erau de asemenea convinşi că credinţa este mai mult decât atât şi de fapt acest ceva mai mult stă la baza a ceea ce este de fapt credinţa. Trei termeni latini adesea folosiţi pentru a descrie această concepţie a credinţei justificatoare sunt notitia, assensus şi fiducia. Notitia se referă la o înţelegere intelectuală despre Hristos şi Evanghelia Lui. Assensus se referă la o aprobare intelectuală a adevărului care este proclamat în Evanghelie. Dar dincolo de aceste acte intelectuale cruciale este fiducia, care nu este un act al intelectului ci al voinţei, care poate fi descris pur şi simplu ca încredere. Mult mai mult decât a fi un mod de cunoaştere, credinţa implică o încredere sinceră în Hristos şi Evanghelia Lui pentru mântuire.

Întrebarea şi răspunsul 86 din Catehismul scurt de la Westminster furnizează o declaraţie concisă şi utilă a acestei perspective. Ca răspuns la întrebarea ”ce este credinţa în Hristos?”, catehismul răspunde: „Credinţa în Iisus Hristos este un har mântuitor prin care primim şi ne odihnim numai în El pentru mântuire, aşa cum ne este oferit în Evanghelie.” Nu numai mintea trebuie să înţeleagă lucrurile despre Hristos şi Evanghelia Lui, dar de asemenea și inima trebuie să se odihnească în El ca Mântuitorul perfect ce ne izbăvește de vina păcatului. Acest caracter al credinţei justificatoare ca şi încredere în Hristos i-a determinat pe unii teologi să vorbească despre credinţă ca fiind „extraspectivă”. Termenul introspectiv este familiar majorităţii oamenilor: se referă la a te uita în tine însuţi. Ceva care este extraspectiv, deci, se referă la a te uita în afara ta. Aceasta este exact ceea ce face credinţa ca şi încredere, se uită în afara ei (părăsind astfel toată încrederea în sine) şi se bazează pe un altul, pe Domnul Iisus Hristos, care a făcut tot ce este necesar pentru mântuirea noastră.

În lumina acestei bogate înţelegeri despre credinţă, unele diferenţe importante dintre Roma şi Reformă devin pe deplin înţelese. Pentru că Roma a avut tendinţa de a înţelege credinţa ca un mod de a cunoaşte, ea juxtapune în mod natural credinţa cu raţiunea. Pentru Roma, credinţa şi raţiunea sunt doua căi de a cunoaşte. În contrast, teologia protestantă a pus alături mult mai frecvent credinţa cu faptele. Pentru că inima credinţei nu este cunoaşterea ci încrederea extraspectivă, cel mai important este să se facă distincţie între credinţă şi acele fapte bune care ar putea să fie făcute cu scopul de a merita mântuirea. Din această perspectivă, credinţa nu este un mod de a cunoaşte distinct de raţiune, ci este un mijloc de a obţine viaţa veşnică distinct de faptele bune. În timp ce faptele bune caută o viaţă veşnică auto-câştigată înaintea lui Dumnezeu, credinţa renunţă la toate realizările şi se bazează în întregime pe Hristos, care a obţinut viaţa veşnică pentru noi. De aceea, pentru justificare, credinţa trebuie să fie singură. Dacă justificarea cere ca credinţa să fie completată de orice fapte bune ale noastre, atunci credinţa nu ar mai fi ceea ce este, şi anume, o părăsire a încrederii în faptele bune ale cuiva şi încredere completă în lucrarea lui Hristos.

Acest lucru ajută de asemenea la explicarea diferitelor înţelegeri asupra a ce este o credinţă moartă. Pentru Roma, după cum s-a remarcat anterior, credinţa este moartă atunci când nu este completată de binefaceri, dar asta nu înseamnă în mod necesar că este ceva în neregulă cu credinţa în sine. Pentru înţelegerea reformată a credinţei, pe de altă parte, credinţa este moartă atunci când se limitează la a cunoaşte, dar nu se încrede. Aceasta este o diferenţă importantă. Reformatorii şi-au dat seama că credinţa moartă presupune un defect în credinţa însăşi. Credinţa moartă nu este pur şi simplu credinţa care nu are dragoste sau o altă virtute însoţitoare, ci o „credinţă” care în sine nu este deloc credinţă adevărată. Fără această încredere extraspectivă care se bazează doar pe Hristos, „credinţa” care se limitează doar la a cunoaşte fapte nu poate să justifice.

Înainte de a ne întoarce să reflectăm asupra învăţăturii biblice despre natura credinţei, ar putea fi util să notăm un alt punct de vedere despre credinţă care a devenit popular recent în rândul unor oameni şi de asemenea diferă de învăţătura protestantă istorică. Acest punct de vedere, care a circulat printre unii asociaţi cu aşa numita Noua-Perspectivă asupra lui Pavel şi în cercurile Federal-Vision, caută să înţeleagă credinţa drept o idee mai largă de credincioşie. Credinţa, din acest punct de vedere, implică nu numai încredere în Hristos, ci, de asemenea gama de fapte bune obediente pe care credincioşia le presupune. Întrucât Reforma a insistat că faptele bune trebuie să curgă din credinţă ca roade ale sale, dar distingandu-se în mod clar, cealaltă perspectivă consideră că şi încrederea în Hristos şi supunerea legământului sunt părţi ale unei credinţe mai largi (sau credincioşia), care justifică.

Învăţătura biblică despre natura credinţei 

Ideea conform căreia credinţa implică încredere extraspectivă în Hristos poate fi văzută în nenumărate pasaje bibice. Este important să ne amintim că atunci când Scriptura se referă la credinţă nu are întotdeauna în vedere acelaşi înţeles al credinţei. De exemplu, uneori Scriptura vorbeşte despre credinţă în termeni de credinţă generală în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu (uneori numită fides generalis). Pavel, de exemplu, spune in Fapte 24:14: „eu cred tot ce este scris în Lege şi în Prooroci.” De asemenea, acelaşi cuvânt grecesc din Noul Testament care este tradus prin „credinţă”, pistis, poate de asemenea să însemne „credincioşie.” Şi astfel putem găsi exemple din Scriptură unde se foloseşte pistis în acest mod (e.g. Matei 23:23). Dar ceea ce este important de reţinut este faptul că în contexte în care Scriptura ne învaţă despre mântuire în general şi despre justificare în particular se foloseşte în mod constant termenul credinţă ca fiind încrederea extraspectivă în Hristos descrisă mai sus. Aceasta este ceea ce teologia numeşte credinţă mântuitoare sau justificatoare.

Un prim punct care poate şoca cititorii ca fiind evident este faptul că Scriptura accentuează din nou şi din nou că adevărata credinţă este credinţa în Hristos. Dar oricât de evident poate părea pentru creştinii care citesc Biblia, nu este un adevăr peste care se poate trece repede. Nu este neobişnuit să auzi necredincioşi în momente de anxietate sau de criză care să spună „trebuie să ai credinţă”. Da, dar credinţă în ce? Credinţa justificatoare biblică nu este o virtute generală prin care cineva îşi menţine o atitudine pozitivă în faţa unor circumstanţe incerte, ci este o încredere specifică în ceva. Sau, mult mai bine, încredere în cineva. Credinţa justificatoare crede într-adevăr toate lucrurile scrise în Lege şi Profeţi, aşa cum Pavel afirmă în Fapte 24, dar chiar mai important este că se bazează pe Însuşi Hristos şi pe promisiunile oferite în Evanghelia Sa. Oricine „crede în El” să nu piară ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3:16); oricine „crede în El” primeşte iertarea păcatelor (Fapte 10:43); neprihănirea lui Dumnezeu vine „prin credinţa în Iisus Hristos” (Romani 3:22).

Aceasta credinţă centrată pe Hristos şi pe Evanghelie este, în Scriptură, o credinţă a încrederii în faţa tuturor motivelor pământeşti de îndoială. Cititorii familiarizaţi cu Pavel ştiu că Romani şi Galateni sunt scrisorile lui care se ocupă cel mai mult de justificare, şi în ambele scrisori el priveşte în urmă considerând Habacuc 2:4 ca o declaraţie centrală a învăţăturii despre credinţă: „cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” Cuvantul ebraic tradus „credinţă” în Habacuc 2:4 nu înseamnă neapărat încredere ci, de fapt, de multe ori înseamnă ceva diferit de asta. Dar contextul în care profetul face această declaraţie indică de ce Pavel a văzut că acest verset explică evanghelia lui atât de clar. În contrast cu duşmanii lor caldeeni care ameninţă să-i înghită, care sunt mândri (1:8), nepoliticoşi (1:10), îngamfaţi (2:4), şi care își idolatrizează propria putere (1.11), oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să trăiască prin credinţă. Nu auto-suficienţi şi absorbiţi de propria persoană, ci ei trebuie să îşi găsească încrederea în afara lor - chiar şi atunci când smochinii, viţa de vie, măslinii şi ogoarele nu reuşesc să dea randament, chiar şi atunci când turmele şi cirezile lipsesc (3:17). Israel nu a avut nici un motiv pământesc să fie încrezător, dar Domnul a fost puterea lor (3:19). Aici este credinţa, o încredere extraspectivă în faţa atâtor neajunsuri pământeşti împotriva lor.

Şi astfel, Pavel constată că scurta declaraţie despre credinţă din Habacuc este un minunat rezumat al evangheliei sale in Romani si Galateni. Putem remarca modul în care Pavel descrie această credinţă care justifică spre sfârşitul capitolului patru din Romani, în mijlocul discuţiei sale pe larg despre justificarea prin credinţă, şi putem vedea ce frumos corespunde cu credinţa pe care Habacuc a descris-o cu secole înainte. În Romani 4:18-21, Pavel scrie cu privire la Avraam:

Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, dupăcum i se spusese: „Aşa va fi sămînţa ta.” Şi, fiindcă n'a fost slab în credinţă, el nu s'a uitat la trupul său, care era îmbătrînit,-avea aproape o sută de ani, -nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s'a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.

La fel ca Israeliţii din timpul lui Habacuc, Avraam nu a avut nici un motiv pământesc pentru a fi încrezător cu privire la viitorul său. El avea aproape 100 de ani şi soţia lui era stearpă, iar şansele lor medicale de a concepe un copil erau nule. Dar Avraam nu s-a uitat la eforturile sale sau la şansele sale pământeşti, ci la Dumnezeu şi la promisiunile sale. Aceasta este într-adevăr credinţa constituită de încrederea extraspectivă. Avraam nu a fost descurajat de „neîncredere” (opusul credinţei), ci a fost „deplin încredinţat” că Dumnezeu va face ceea ce a promis. Ceea ce nu a putut face el însuşi, a făcut Dumnezeu pentru el. Aceasta este credinţa care justifică, aşa cum explică Pavel în versetul următor: „De aceea credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.”

Un aspect care este important de observat aici este că acea credinţă, ca încredere extraspectivă, este diferită de orice acţiune dreaptă pe care noi o întreprindem. Spre deosebire de dragoste, bucurie, răbdare, bunătate şi toate celelalte virtuţi biblice, credinţa priveşte în afara ei cu scopul de a se baza şi de a primi lucrarea altuia. Nimic altceva nu face acest lucru. De aceea, Scriptura, şi Pavel în special, trasează un contrast puternic, categoric şi persistent între credinţă şi fapte. Faptele - care înseamnă, îndeplinirea Legii lui Dumnezeu şi câştigarea vieţii veşnice prin propriile realizări – şi credinţa, care este încrederea într-un altul care să împlinească Legea lui Dumnezeu şi să câştige viaţa veşnică în locul nostru – sunt doua moduri diferite prin care cineva ar putea fi justificat de Dumnezeu. Mai devreme, în Romani 4, Pavel trasează foarte precis acest contrast. „Însă, celui ce lucrează”, spune el în versetul 4, „plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat.” Dar, continuă el în versetul 5, „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Versetul următor vorbeşte despre dreptatea lui Dumnezeu imputată separat de fapte, şi Romani 5:16-19 arată că dreptatea pe care cineva o primeşte prin credinţă este un dar gratuit constând în dreptatea şi supunerea lui Hristos. Astfel, aici, din nou, este credinţa: nu lucrând sau ascultând legea pentru a câştiga un premiu, ci crezând în altul şi primind de la el acea ascultare care nu ar fi putut fi obţinută prin forţe proprii.

Poate fi surprinzător să realizăm cât de des face Pavel acest contrast explicit între credinţă şi fapte, sau credinţă şi lege – cel puţin de câteva zeci de ori chiar şi după o estimare mai riguroasă. Într-unul dintre aceste pasaje, Galateni 3:11-12, Pavel foloseşte chiar pasajul din Habacuc 2:4 despre care am vorbit mai sus, pentru a face acest contrast. El scrie: „Şi că nimeni nu este socotit neprhănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele”. Pentru că Pavel distinge credinţa justificatoare de cerinţele legii de toate acele lucruri pe care o persoană ar trebui să le împlinească perfect cu scopul de a câştiga justificarea proprie, este foarte clar aici: Legea nu este din credinţă! Doar credinţa, încrederea exstraspectivă din Habacuc în faţa greutăţilor pământeşti, nu ascultarea faţă de lege, este mijlocul prin care justificarea vine la păcătoşi. Să mai luăm un exemplu familiar suficient de la Pavel: „Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.“ (Efeseni 2:8-9).

Credinţa este încredere. Credinţa nu este o faptă bună pe lângă altele, ci este aceea care se distinge foarte clar de toate faptele bune în sensul că se bazează pe şi primeşte faptele bune ale altuia. Prin urmare, contrar afirmaţiilor făcute de unii scriitori contemporani, credinţa nu este credincioşie. Credincioşia, precum şi orice alte fapte bune, vor curge din credinţă odată ce suntem sfinţiţi de Duhul Sfânt. Dar pentru justificare, declaraţia lui Dumnezeu că suntem drepţi înaintea Lui, trebuie făcută o alegere: credinţă sau fapte. De aceea, un păcătos poate fi justificat numai prin credinţă.

Prin credinţă, deci prin har 

Un punct final ne-ar putea ajuta să punem în perspectivă această discuţie despre natura credinţei. După cum am vorbit despre natura credinţei ca fiind o încredere extraspectivă în Hristos, se poate să te fii şocat să observi cât de bine se potriveşte credinţa ca singurul mijloc prin care suntem justificaţi. Credinţa nu a fost o condiţie arbitrară pentru justificare pe care Dumnezeu a decis să o impună. Nu este ca şi cum bunătatea sau răbdarea ar fi putut înlocui la fel de bine credinţa, iar Dumnezeu a hotărât să facă unul dintre acestea singurul instrument al justificării. Nu, Dumnezeu a declarat că justificarea păcătoşilor va veni prin credinţă pentru că, credinţa este exact alegerea potrivită pentru această slujbă. Deoarece priveşte în afara ei şi se bazează pe lucrarea altuia, credinţa este compatibilă cu o mântuire care este plină de har, care nu este obţinută prin forţe proprii.

Pavel face acest lucru foarte clar în Romani 4:16: ”De aceea moştenitori sunt ceice se fac prin credinţă, pentruca să fie prin har, şi pentruca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămînţa lui Avraam: nu numai pentru sămînţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămînţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.” Pentru că aceasta este o justificare prin credinţă, explică Pavel, este o promisiune care vine prin har. Este posibil ca unul să poată fi mântuit prin ascultarea de lege şi totuşi, cumva, să fie păstrat caracterul plin de har al mântuirii? Pavel neagă acest lucru: „Voi, cari voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v'aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har” (Galateni 5:4).

Concluzie 

De la Reformă până în prezent, lupta pentru o doctrină biblică a justificării s-a întors spre o înţelegere corectă a ceea ce inseamnă sola fide. Justificarea vine numai prin credinţă, dar aceasta nu este orice fel de credinţă. Credinţa justificatoare, spre deosebire de orice altă virtute, şi în ciuda oricărei descurajări pământeşti, se întoarce de la sine, îşi pune încrederea în lucrarea biruitoare a lui Iisus Hristos şi primeşte dreptatea Lui perfectă ca un dar imputat. Prin această credinţă, şi nu alta – prin această credinţă şi nu prin dragoste, credincioşie, sau orice altă faptă nobilă – păcătosul stă justificat înaintea lui Dumnezeu. Mesajul Evangheliei continuă să fie: părăseşte toată încrederea pe care o ai în tine şi încrede-te în totalitate doar în Hristos.
 

Dr. David VanDrunen este profesor de teologie sistematică si etică creștină la Westminster Seminary Califormia.

Acest articol a fost publicat pentru prima dată în revista Modern Reformation, Volumul 16, Numărul 5, din Septembrie/Octombrie 2007.

Tradus si publicat cu permisiune.