Nici o biserica, nici o problema?
Michael S. Horton 

De câte ori nu ați auzit că biserica nu este un loc, ci un grup de oameni? In diverse abordări ale lucrării creștine, unele mai tradiționale și altele mai experimentale, perspectiva dominantă tinde sa fie aceea conform căreia în Ziua Domnului ne adunăm în primul rând ca să facem ceva pentru Dumnezeu și unii pentru alții, nu ca în primul rând sa primim ceva de la Dumnezeu. Bazându-se pe învățătura lui Darrel Guder, liderul emergent Dan Kimball a susținut în ultima vreme ca învățătura Reformei despre „semnele bisericii” (predicarea și sacramentele) a fost greșită prin faptul ca a distras atenția de la biserica ce reprezintă suma oamenilor care fac anumite lucruri, înspre biserica drept loc unde se fac anumite lucruri. 

Dar nu este nimic greșit cu aceasta învățătura a Reformei. Având Scriptura de partea lor, reformatorii au insistat asupra faptului că noi venim la biserica în primul rând pentru că Dumnezeu, ca și creator al universului, ne-a chemat sa venim înaintea tronului sau de judecată. Intrând în sala tronului Său ca și popor al legământului noi chemam numele lui Hristos pentru mântuirea noastră, Dumnezeu ni se adresează rostind judecata și iertarea, iar noi răspundem cu „Amin”-ul credinței și recunoștinței pentru cine este Dumnezeu și pentru ce a făcut pentru noi. Darurile Tatălui în Fiul prin Duhul sunt în prim planul întâlnirii, iar acțiunea noastră este un răspuns la acțiunea lui Dumnezeu. 



De ce avem nevoie de biserică 


Pentru că biserica este în primul rând un loc unde Dumnezeu face anumite lucruri, iar cei care se adună acolo devin un popor care face anumite lucruri. Nu putem să presupunem că acțiunea lui Dumnezeu a avut loc doar în trecut. Hristos, atât ca Domn dar și ca Mântuitor al bisericii sale, a instituit lucrarea oficiala a slujirii (incluzând slujitorii) pentru a continua să își slujească poporul legământului și să extindă împărăția harului pana la marginile Pământului prin Duhul Sau. Chiar și în prezent, de fiecare dată când ne adunăm, Dumnezeu este cel care ne strânge în fața judecații și harului Său. Nu devoțiunea, lauda, evlavia sau slujirea noastră este în prim plan ci slujirea lui Dumnezeu pentru noi. De aceea trebuie să ne adunam într-un loc în care Evanghelia este predicată corect, sacramentele sunt administrate conform instituirii lui Hristos și există o formă vizibilă a domniei cerești a lui Hristos prin intermediul slujitorilor pe care i-a chemat și i-a trimis. 

Pastorii, învățătorii și prezbiterii nu sunt antrenori individuali care ne ajuta în atingerea obiectivelor personalizate pentru sănătatea noastră spirituală ci ei sunt darurile pe care noi le-am primit de la Domnul Înălțat pentru ca întreaga biserică să se maturizeze și să fie mai puțin susceptibilă la deriva spirituală (Efeseni 4:1-16). 



De la „slujirea fiecărui membru” la „auto-hrănitori” 

 

Perspectiva dominanta in bisericile de astăzi pare diferită față de cea a Scripturii. Două caracteristici ies în evidenta în mod special atunci când privim la creștinismul american: activism și individualism. Cunoscuți pentru încrederea în sine, americanilor nu le place să fie cei care primesc. Chiar și atunci când primim ceva, ne place sa gândim ca este ceva ce am meritat, nu un simplu dar.

Suntem de asemenea individualiști. Nu ne place sa ni se spună cine suntem și ce avem nevoie ci vrem sa decidem noi înșine cine suntem sau cine dorim sa fim si sa ne determinam, după preferințele noastre, nevoile pe care le simțim. Accentul pus pe alegere în aceasta cultura se ciocnește de doctrina biblica ce accentuează faptul ca Dumnezeu alege, răscumpără și cheamă prin har; perspectiva individualista a culturii este în opoziție și fata de învățătura Scripturii care ne prezintă o creștere în Hristos ce este în cadrul legământului, comunitara, și care are în vedere întregul trup al bisericii. Chiar și atunci când venim la biserică, de multe ori avem perspectiva unor consumatori de experiențe spirituale care ne cautam oportunități de auto-exprimare în închinare și de a ne găsi lucrarea în biserică, decât sa înțelegem că suntem beneficiarii darurilor pe care Dumnezeu ni le transmite prin slujitorii pe care i-a chemat sa fie pastorii noștri sub autoritatea lui Hristos (Efeseni 4:1-16).

Nu este surprinzător că păstorii de astăzi sunt priviți mai mult ca „antrenori de viață” care facilitează transformarea noastră, decât ca ambasadori ai lui Hristos devotați Cuvântului lui Dumnezeu și rugăciunii, ca sa poată aduna oamenii la o sărbătoare pentru Împăratul ceresc. Dacă focalizarea mesajului nostru are în vedere „voința și alergarea” în locul milei lui Dumnezeu (Romani 9:16), rezultă ca alegerea metodelor se va concentra aproape exclusiv pe găsirea tehnicilor celor mai bune pentru transformarea individuala. Aceasta este în același timp o abordare activistă și individualistă. Această abordarea se împotrivește în totalitate intenției pe care Dumnezeu o are pentru Ziua Domnului. El a instituit aceasta zi nu ca să „devii un individ mai bun”, ci sa te omoare și sa te învieze împreună cu Hristos ca parte a trupului răscumpărat. 



Lucrarea lui Dumnezeu crează un popor răscumpărat care se afla in peregrinaj in acest veac 



Bisericile din vremea reformei au fost întotdeauna de acord că biserica poate fi găsită oriunde evanghelia este predicata cu adevarat și sacramentele sunt administrate conform instituirii lui Hristos. Dar asta înseamnă că lucrarea publică din Ziua Domnului este în primul rând lucrarea lui Dumnezeu pentru noi. Nu suntem indivizi care se strâng doar pentru a primi noi instrucțiuni, pentru a ne transforma pe noi înșine și cultura din jur, ci păcătoși care vin să moara și sa fie înviați în Hristos, nefiind definiți de preferințele și alegerile individuale (într-o epoca trecătoare a demografiilor de nișă) ci fiind definiți de includerea noastră în Hristos și în trupul Său. 

Chiar și scopul cântecelor noastre nu este exprimarea de sine (arătarea propriei noastre evlavii) ci să ne învățam și sa ne mustram unii pe alții în toată ințelepciunea ca Cuvântul lui Hristos sa locuiască în noi pe deplin (Coloseni 3:16) mulțumindu-i lui Dumnezeu Tatăl tot timpul pentru toate lucrurile în numele lui Iisus Hristos (Efeseni 4:20). Ne adunăm ca să chemam numele Dumnezeului legământului, sa ascultam legea Lui și sa primim iertarea lui. Doar atunci suntem în stare să primim darurile lui cu Amin-ul credinței și pocăinței, cu o inima plina de recunoștință fata de Dumnezeu și de dragoste față de aproapele nostru. 

Dar dacă biserica are în vedere în primul rând indivizii (chiar dacă se întâmplă să se strângă în aceeași clădire) atunci înțelegem care este motivul pentru care serviciile de duminica se vor concentra pe a ne motiva înspre acțiune, în loc sa ne slujească cu acțiunea lui Dumnezeu ce are loc în prezent prin Duhul Sfânt prin Cuvântul și sacramentele Sale, care arată înspre ceea ce El a îndeplinit în mod obiectiv în noi prin Hristos. Liturghia va fi înlocuită de anunțuri și programe; cântecele vor deveni oportunități de exprimare de sine; predicarea va consta în sfaturi pentru transformare; botezul și cina vor fi doar o oportunitate ca noi să ne dedicăm sau să ne re-dedicăm pe noi înșine în loc sa fie mijloace ale harului. 

În scurt timp, va fi ușor ca bisericile să se gândească la ideea ca ceea ce se întâmpla în Ziua Domnului este mai puțin important decât ce se întâmpla în grupurile mici sau în viețile individuale ale creștinilor  De fapt, aceasta idee este susținută cu insistenta de multi. 

Într-un studiu recent, Willow Creek, una din mega-bisericile americane, a descoperit ca cei mai activi și maturi membrii ai lor sunt cei mai predispuși la a fi nesatisfăcuți cu propria lor creștere spirituală și cu nivelul de învățătură și închinare de care au parte. Din acest punct de vedere, conducerea a concluzionează că pe măsura ce oamenii sunt mai maturi în credința lor, au nevoie de biserica tot mai putin. Pana la urma, principalul scop al bisericii este sa le ofere o platforma de slujire către alți oameni, nu sa fie un mijloc al harului pentru ei înșiși. Conform acestei concepții, pe măsura ce oamenii cresc au nevoie mai putin de biserica. Studiul a contuzionat ca trebuie să îi ajutăm pe credincioși sa devina „auto-hrănitori”. 



Auto-hrănirea supremă 


Cât de departe ne pot duce astfel de idei? Marketerul evanghelic George Barna ne oferă o indicație în acest sens. Precum studiul recent al celor de al Willow Creek, Barna concluzionează ca ceea ce fac credincioșii individuali in viata lor privata este mai important decât ceea ce face biserica pentru ei. In acest punct observam ca Barna duce mai departe logica lui Finney. Ca și consultant renumit în marketing pentru mega-biserici dar și pentru corporația Disney, Barna a susținut in ultimul timp ca zilele bisericii instituționale s-au sfârșit. El jubilează în jurul ideii ca a apărut o noua generație pe care o numește „ revoluționarii” reprezentați de milioane de credincioși care privesc dincolo de biserica organizata si aleg sa fie ei înșiși biserica. De vreme ce a fi biserică este un aspect legat de alegerea și efortul individual, tot ceea ce au nevoie oamenii este să găsească resursele necesare pentru lucrarea lor personală și pentru transformarea socială. „Pe baza cercetărilor noastre” relatează Barna „estimăm că pană în anul 2010 intre 10% si 20% dintre americani vor avea toate resursele spirituale necesare prin internet”. Cine are nevoie de o biserica atunci cand ai un iPod? Barna susține că, precum orice furnizor de servicii, biserica trebuie să își dea seama în ce piață activează: 

”Piața in care activam noi nu este cea a religiei organizate, a închinării comune sau a învățării Bibliei. Dacă ne dedicam pe noi înșine unei astfel afaceri vom fi lăsați în urma de cultura care evoluează. Acelea sunt fragmentele unui scop mai mare la care am fost chemați prin Cuvântul lui Dumnezeu. În schimb, activitatea noastră este transformarea vieții.” 

Bineînțeles ca Barna nu crede ca creștinii trebuie sa abandoneze toate practicile religioase, dar singurele practici pe care el le considera esențiale sunt cele care pot fi făcute de persoane în privat sau cel mult în familii, sau în adunări publice informale. Prin eliminarea mijloacelor publice ale harului, Barna (precum si Willow Creek) ne direcționează dinspre ospățul lui Dumnezeu înspre un bufet cu auto-servire. 

Adresându-se cititorilor săi într-un mod similar concluziilor studiului Willow Creek, Barna scrie: „Fie că alegi să rămâi într-un cadru congregațional sau să te aventurezi într-un necunoscut spiritual pentru a experimenta dinamica independenței și responsabilității, mergi mai departe cu încredere. Perspectiva lui Dumnezeu este că structura activităților în care te implici contează mai putin decât caracterul și dedicarea ce te definesc.” Din această perspectivă, credincioșii nu trebuie sa găsească o biserică bună ci „un mentor bun.” Pentru cei care cred ca Evanghelia reprezinta sfaturi bune în loc de vesti bune, este evident că biserica devine doar o resursă pentru dezvoltare personală, după cum sugerează și Barna. 

Barna susține că dacă biserica locală vrea sa supraviețuiască, autoritatea trebuie să se modifice din centralizare înspre descentralizare. În aceasta perspectivă, conducerea trebuie sa nu fie centrată în jurul păstorului ci în jurul laicilor, ceea ce înseamnă ca oile sunt în primul rând cele ce slujesc, nu cele ce sunt slujite. De asemenea, lucrarea trebuie sa renunțe la rezistenta ci sa îmbrățișeze schimbarea; dintr-o poziție a tradiției și ordinii, biserica trebuie sa îmbrățișeze în schimb misiune si viziune, dintr-o lucrare universală biserica trebuie să se transforme într-o lucrare specializata, de nișă. Această perspectivă susține că biserica nu trebuie sa fie determinata de tradiție ci de relevanța prezentă, în care cunoașterea trebuie înlocuită de transformare. 

„În câțiva ani” spune Barna „vom vedeam cum milioane de oameni nu vor mai călători din punct de vedere fizic la o biserica ci se vor conecta pe internet pentru a căuta experiențe spirituale semnificative pentru ei. Pana la urma, esența lucrării lui Hristos „a fost dezvoltarea caracterului oamenilor.” Dacă dorim să urmăm aceasta provocare, America va vedea „o restabilire a moralității ” un nou tip de conducere, iar mesajul creștin „va câștiga din nou respect în cultura noastră.” Barna consideră ca închinarea intima nu are nevoie de un „serviciu de închinare”  ci doar de o dedicare personala pentru citirea Bibliei, rugăciune și ucenicizare. Cartea sa se încheie cu o avertizare referitoare la judecata de pe urmă: „Ce raport de dedicare pentru o slujire practică, sfântă și transformatoare ii vei da lui Dumnezeu?” Cei descriși de Barna ca „revoluționari” consideră că pentru a urma o credință autentică, trebuie să abandoneze biserica. 

Aici ne aduce spiritualitatea americană: singuri, navigând pe internet, cautând mentori, antrenori si coechipieri, încercând să ne salvăm de robia veacului prezent prin găsirea acelor experiențe care vor induce o viață transformată. Exemplele la care am făcut referire reprezintă tot mai mult ceea ce oamenii numesc azi „misional”. 

Precum Charles Finney, promotorul așa ziselor treziri din secolul al nouăsprezecelea, George Barna nu ne oferă „aproape nici o restricție cu privire la structură și metodă” pentru biserica. De fapt, după cum am mai văzut, Barna nici nu se gândește că biserica vizibilă în sine este instituita de Dumnezeu. Barna gândește dintr-o perspectivă economică, presupunând existența unei mâini invizibile care umple orice goluri, afirmând și ca Scriptura nu prescrie structuri sau metode care să fie utilizate. Barna recunoaște că tranziția dinspre biserica instituțională înspre „comunități alternative de credință” este datorata în mare parte anumitor forte de piață: „Dacă examinăm schimbările din media, îmbrăcăminte, muzica, economie, automobile, producătorii acestor bunuri au observat că americanii doresc sa aibă control asupra vieții. Rezultatul acestei perspective a fost definirea unor nișe de piață care se adresează unei anumite categorii restrânse de oameni, care astfel vor avea o loialitate mai mare față de comunitate (si vor determina o profitabilitate crescuta).” Barna observă că același lucru se întâmplă bisericii si consideră această tendință drept o soartă ce trebuie îmbrățișată. 

Oricât este de superficială, exista o teologie în spatele interpretării prin care Barna îl vede pe Iisus ca un revoluționar paradigmatic, iar aceasta teologie este cea a lui Finney. Barna afirmă că „dacă ești un revoluționar, te numeri printre oamenii care au simțit și au răspuns chemării lui Dumnezeu, devenind un imitator al lui Hristos. Nu este responsabilitatea bisericii sa te facă după chipul și asemănarea lui. Alegerea de a deveni un revoluționar este un legământ doar între tine și Dumnezeu.” În acest fel, lucrarea oamenilor înlocuiește lucrarea lui Dumnezeu. 



Paște oile mele 


Evanghelia reprezintă vești bune, iar mesajul este cel care determina metoda. Există o logică clară în argumentul lui Pavel din Romani 10, unde el prezintă în antiteza „neprihănirea prin fapte” si „neprihănirea prin credință.” Noi am fost răscumpărați prin acțiunile lui Hristos, nu prin faptele noastre; Duhul aplică aceasta răscumpărare in viețile noastre, aici si acum, astfel încât sunt justificați prin credință fără fapte; chiar această credință ne este oferită prin proclamarea lui Hristos. De vreme ce această Evanghelie este un raport care trebuie crezut si nu o lucrare care trebuie îndeplinită, Evanghelia necesită proclamatori, ambasadori si oameni care mărturisesc. 

Metoda de transmitere este potrivită pentru conținut. Dacă mesajul central al creștinismului ar fi fost cum să ai o viață mai bună sau să devii un om mai bun, atunci nu am avea nevoie de trimiși ci de antrenori, mentori, directori spirituali sau vorbitori motivaționali. Sfaturile bune necesită și o persoana cu un plan; veștile bune necesită o persoană cu un mesaj. Asta nu înseamnă că noi nu avem nevoie de sfaturi bune sau de planuri, ci că sursa existentei bisericii și misiunea ei în aceasta lume este anunțarea victoriei lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. 

Antrenorii sau mentorii pot sa se trimită pe ei înșiși, dar un ambasador trebuie sa fie trimis cu un anunț autorizat. Dacă scopul este ca oamenii sa îl descopere pe Hristos, atunci metodele vor fi determinate de orice consideram de succes dintr-o perspectiva pragmatica. Dar, dacă vorbim despre Hristos care ii găsește pe păcătoși  atunci metodele sunt deja determinate. Doar citând versetele 13-15 vom vedea logica pe care Pavel o exprima: „Caci oricine cheamă numele Domnului va fi mântuit. Dar cum îl vor chema pe acela de care nu au crezut? Și cum vor crede în acela de care nu au auzit? Și cum vor auzi dacă nu le este propovăduit. Și cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși?” Evanghelia definește evanghelizarea; conținutul determina metodele de transmitere; semnele bisericii (predicarea și sacramentele) determina misiunea ei (evanghelizarea, botezarea, învățarea, comuniunea). 

Trăsăturile bisericii adevărate sunt predicarea curata a Cuvântului  administrarea sacramentelor si disciplina. Misiunea bisericii este sa facă aceste lucruri cu credincioșie. De-a lungul cărtii Faptele Apostolilor, creșterea bisericii este atribuita proclamării Evangheliei: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit.” Trezindu-i pe cei morți,  proclamarea evangheliei nu este doar conținutul ci și metoda. Acei oameni care au crezut au fost botezați împreună cu toată casa lor. Ei nu au fost adăugați unor statistici de convertire ci bisericii, bisericii vizibile care este văzuta în aceasta lume atunci când se aduna la masa Domnului în părtășie cu Hristos, capul lor înălțat.  De asemenea, apostolii și prezbiterii, împreună cu diaconii ce apar în Fapte 6, slujeau biserica drept trimiși care îl reprezentau pe Hristos și slujba sa de Profet, Preot și Rege. 

Nu găsim nici o dihotomie intre lucrarea oficiala a bisericii ca instituție istorica si misiunea Duhului de a ajunge la cei pierduți. Misiunea a dus la extinderea bisericii, nu la subminarea bisericii. Prin aceasta lucrarea „Dumnezeu adaugă în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți”  (Fapte 2:47). Așadar, atunci când evangheliștii de astăzi fac invitația de a il primi pe Hristos spunând „nu iți vorbesc despre a te alătura unei biserici” ei pășesc in afara misiunii instituite de Iisus Hristos și care a fost dovedita de răspândirea remarcabilă a Evangheliei si a lucrării apostolilor. 

Hristos nu a stabilit doar un mesaj ci și metodele ce trebuiesc folosite, iar după cum am văzut, exista o legătura inseparabila intre mesaj și metode. Peste tot în jurul nostru vedem cum multe biserici sunt de acord cu evanghelia mântuirii doar prin har, doar prin Hristos, doar prin credință,  dar apoi adopta o metodologie care dovedește contrarul. Hristos a desemnat predicarea ca metoda ce trebuie întrebuințată, deoarece „credința vine prin auzirea Cuvântului lui Hristos” (Romani 10:17); botezul, deoarece este un semn și o pecete a includerii în Hristos; cina, deoarece prin ea noi il primim pe Hristos și toate binefacerile lui. Cu alte cuvinte, aceste metode au fost desemnate tocmai pentru ca ele reprezinta mijloacele harului și nu mijloacele faptelor; mijloace ale coborârii lui Dumnezeu în mijlocul nostru, nu mijloace prin care noi ne înălțăm la Dumnezeu. 

În acest fel, Hristos se face pe sine nu doar darul ci și dătătorul darului; nu doar obiectul credinței ci și agentul activ, care împreună cu Duhul ne da credința.  El nu doar ca ne dă această credință la început, ci lucrează profunzimea, maturitatea și creșterea credinței de-a lungul vieții noastre. Evanghelia nu este ceva de care avem nevoie ca să fim mântuiți, iar apoi putem să ne preocupăm de altceva; ci Evanghelia este ”puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” de-a lungul peregrinajului nostru pe acest Pământ. Așadar, avem nevoie să primim Evanghelia în mod regulat, atât pentru justificarea cât și pentru sfințirea noastră. 

Avem nevoie de asemenea ca legea sa ne călăuzească credința si practica. Hristos nu doar mânuiește ci El și stăpânește. De fapt, El stăpânește ca sa ne mântuiască. Suveranitatea Lui ne eliberează de robie – nu doar de vina si condamnarea păcatelor ci și de tirania păcatului. Evanghelia nu este suficienta doar pentru justificarea noastră ci este si sursa sfințirii noastre pe măsură ce recunoaștem ca suntem morți fata de păcat și vii fata de Hristos. Evanghelia ne spune ca Hristos a învins domnia păcatului; păcatul nu mai are nici o autoritate legala sau determinanta fata de noi. Păcatul nu ne mai poate defini. Vechiul eu care a fost căsătorit cu păcatul a murit, iar noi suntem acum căsătoriți cu Hristos și cu neprihănirea Lui. Evanghelia reprezinta într adevăr o veste buna. Avem nevoie de Evanghelie nu doar pentru a ne supune îndoielile și nesiguranța ci și pentru a învinge păcatul care este în noi. 

Supunându-ne nu doar Evangheliei dătătoare de viata ci și poruncilor călăuzitoare ale Scripturii, recunoaștem nevoia pe care o avem de a fi supravegheați de pastorii și prezbiterii noștri, dar și de slujirea diaconilor. Precum orice familie, biserica are nevoie de disciplina si ordine, pentru ca viata noastră personală și comunitară, deși este imperfectă, să reflecte cu adevarat faptul că biserica este ambasada lui Hristos și că veacul ce va veni este prezent de pe acum în aceasta vreme rea. Nu sinceritatea noastră spontană, ci Legea lui Dumnezeu definește ce trebuie sa facem. 

Accentul individualist al evanghelicilor se regăsește în contrast cu paradigma legământului pe care o găsim în Scriptura. Biblia nu ne spune să devenim autonomi în hrănirea noastră și să ne maturizăm dincolo de grija bisericii ci sa ne supunem predicării, învățăturii și supravegherii acelor păstori pe care Dumnezeu i-a pus deasupra noastră. În încheierea Evangheliei după Ioan citim despre modul în care Iisus Hristos a pregătit micul dejun pentru șapte dintre ucenicii Săi, care erau uimiți de apariția Sa după înviere. 

Atunci când au terminat de mâncat  Iisus i-a spui lui Simon Petru: După ce au prânzit,  Isus a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.” I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oiţele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s'a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubeşti?” Şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte oile Mele! (Ioan 21:15-17) 

După cum relatează acest pasaj, Iisus îl pregătea pe Petru pentru o lucrare dificilă care va culmina cu propria sa răstignire (versetele 18-19). În contrast cu păstorii falși care au împrăștiat turma Sa (denunțați in Ieremia 23), Bunul Pastor și-a dat viata pentru oile Sale și le-a unit sub stăpânirea Sa plină de har (Ioan 10). Iar acum, prin păstorii aflați sub autoritatea Sa, Iisus va continua sa își hrănească oile și să le conducă înspre pășuni veșnice. Lucrarea bisericii este dusa la capăt cu credincioșie atunci când oamenii sunt hrăniți, nu când oile devin proprii lor păstori. Hristos nu ne eliberează de robia păcatului pentru a ne lăsa slabi, izolați, ca o pradă sigură pentru furtuni, lupi și propriile noastre rătăciri. ”Ascultați de mai marii voştri”, spune Scriptura, ”şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii cari au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând,  căci aşa ceva nu v'ar fi de niciun folos. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile” (Evrei 13:17-18). 

Chiar și aceasta avertizare este înrădăcinată în Evanghelie: supunerea față de disciplina păstorilor este un avantaj, deoarece prin aceasta Dumnezeu promite să ne ofere toate binecuvântările în Hristos. 

”Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:23-25) 

 

Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică si apologetică la Westminster Seminary Califormia.

Acest articol a fost publicat pentru prima dată în revista Modern Reformation, Volumul 17, Numărul 4, din Iulie/August 2008.

Tradus și publicat cu permisiune