Canoanele din Dort

 

I. Alegerea, predestinarea și reprobarea

 

1.  Dreptul lui Dumnezeu de a condamna toți oamenii

Deoarece toţi oamenii au păcătuit în Adam şi au devenit pasibili de blestemul şi pierzarea veşnică, Dumnezeu nu i-ar fi făcut nimănui nici o nedreptate, dacă ar fi lăsat tot neamul omenesc în păcatele sale şi sub blestem, şi să-l condamne din pricina păcatului, potrivit cu următoarele cuvinte ale apostolului: „...pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." (Rom. 3.19, 23). Şi: „Plata păcatului este moartea." (Rom. 6.23).

2. Manifestarea dragostei lui Dumnezeu

Dar dragostea lui Dumnezeu s-a manifestat prin aceea că El „L-a trimis în lume pe singurul Lui Fiu", „pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." (I Ioan 4.9; Ioan 3.16).

3.  Predicarea Evangheliei

Pentru a-i aduce pe oameni la credinţa, Dumnezeu trimite cui vrea, şi când vrea, vestitori ai Săi care să transmită această Veste Bună. Prin mesajul lor, oamenii sunt invitaţi să se pocăiască şi să creadă în jertfa Domnului Iisus Hristos. „Şi cum vor crede în Acela despre Care n-au auzit? Şi cum vor auzi de El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi?" (Rom. 10.14-15).

4. Două răspunsuri la Evanghelie

Cât despre cei ce refuză să creadă mesajul acestei Evanghelii, mânia lui Dumnezeu rămâne peste ei; dar cei care-L acceptă şi Îl îmbrăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos, printr-o credinţă vie şi adevărată, sunt izbăviţi prin El de mânia lui Dumnezeu din pierzarea veşnică şi devin moştenitori ai vieţii veşnice.

5.  Sursa necredinței și sursa credinței

Cauza și vina acestei stări de necredinţă, ca de altfel a tuturor celorlalte păcate, nu trebuie nicidecum căutată la Dumnezeu, ci în om. Dar credinţa în Domnul Iisus Hristos şi mântuirea pe care ne-o aduce El, sunt un dar fără plată al lui Dumnezeu, după cum este scris: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu." (Ef. 2.8). Şi: „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El... " (Fil. 1.29).

 

6. Decizia eternă a lui Dumnezeu

Cât priveşte faptul că Dumnezeu le acordă unora, la vremea Lui, darul credinţei, iar altora nu, aceasta se datorează hotărârii pe care a luat-o El din veşnicie. „..Domnul, care face aceste lucruri, şi Căruia Ii sunt cunoscute din veşnicie. " (F.A.15.18). Şi: „...Aceluia Care face toate după sfatul voii Sale." (Ef. 1.11).

Potrivit acestei hotărâri, Dumnezeu înmoaie inimile celor aleşi, oricât de împietrite ar fi acestea, şi le înduplecă să creadă; dar, printr-o judecată dreaptă, pe cei ce nu au fost aleşi El îi lasă pradă răutăţii şi împietririi lor. Aici se descoperă, într-un mod aparte, profunda, milostiva şi - evident - dreapta distincţie pe care o face El între nişte oameni care erau deopotrivă pierduţi; de asemenea, hotărârea alegerii şi a lepădării care ne-a fost revelată în Sf. Scriptură, hotărâre pe care cei răi, necuraţi şi rău-intenţionaţi o răstălmăcesc spre pierzarea lor; însă inimilor curate şi temătoare de Dumnezeu, o asemenea hotărâre le oferă o mângâiere de nedescris.

7.  Alegerea

Alegerea veşnică se referă la hotărârea fermă a lui Dumnezeu prin care, după libera şi buna plăcere a voii Sale, pe temeiul exclusiv al harul Său, a ales, în Iisus Hristos, pentru mântuire, înainte de întemeierea lunii - din întreg neamul omenesc care a alunecat, prin propria greşeală, din starea iniţială de integritate, în păcat şi pierzare - un anumit număr de oameni, nici mai buni, nici mai vrednici decât ceilalţi, dar care zăceau, împreună cu ceilalți, în aceeaşi stare nenorocita.

De asemenea, pe Iisus Hristos Dumnezeu L-a rânduit, înainte de veşnicii, să fie Mijlocitorul şi Căpetenia tuturor celor aleşi şi temelia mântuirii lor. Astfel, Dumnezeu a hotărât să-L dăruiască pe Hristos celor aleşi pentru a-i mântui, a-i chema şi a-i aduce realmente la comuniunea cu Hristos, prin Cuvântul Său şi prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt; cu alte cuvinte, a decis să le dea adevărata credinţă în Domnul Iisus, să-i justifice şi să-i sfinţească şi, după ce îi va fi păstrat statornici în părtăşia cu Fiul Său, să-i proslăvească, pentru a demonstra gloria harului Său, după cum este scris: „In El (Hristos), „Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fară prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Iisus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui." (Ef. 1.4-6). „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a si chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit drepți; iar pe aceia pe care i-a socotit drepți, i-a şi proslăvit." (Rom. 8.30).

8. O singură decizie a alegerii

Alegerea aceasta nu este de mai multe feluri, ci este una şi aceeaşi pentru toţi cei ce aveau să fie mântuiţi în Vechiul şi în Noul Testament, dat fiind faptul că Sf. Scriptură menţionează o singură bună plăcere, o singură hotărâre pronunţată şi un singur sfat al voii lui Dumnezeu, prin care El ne-a ales din veşnicii, atât pentru har cât şi pentru slavă, atât pentru mântuire cât şi pentru calea mântuirii pe care a pregătit-o ca să umblăm pe ea.

9. Alegerea nu este bazată pe credința prevăzută

În luarea acestei decizii, balanţa nu a fost nicidecum înclinată de posibilitatea manifestării unor acte de credinţă, nu s-a luat în calcul trăirea unei vieţi de ascultare sau de sfinţenie, sau orice altă virtute sau merit personal, care să fi constituit cauza sau condiţia prealabilă pusă omului care urma a fi ales; ci, dimpotrivă, oamenii au fost aleşi pentru a li se dărui credinţă, pentru a fi aduşi la o viaţă de ascultare şi sfinţenie. De aceea, alegerea este cauza primară a oricărei binecuvântări, fântâna din care izvorăsc credinţa, sfinţenia şi toate celelalte daruri salvatoare; pe scurt însăşi viaţa veşnică, roadele şi efectele acesteia, după cum zice apostolul: „El ne-a ales (nu pentru că eram sfinţi, ci) pentru ca să fim sfinţi si fară prihană înaintea Lui." (Ef. 1.4).

10.   Alegerea bazată pe buna plăcere a voii Sale

Cauza acestei alegeri gratuite este numai buna plăcere a voii lui Dumnezeu. Nici vorbă că El ar fi stabilit drept condiţii ale mântuirii anumite calităţi sau fapte ale oamenilor, dintre toate cele posibile, ci adevărat este că El a luat asupra Sa, ca un fel de moştenire, un anumit număr de persoane, dupâ cum este scris: „Căci măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău... s-a zis Rebecăi: «Cel mai mare va. fi rob celui mai mic», după cum este scris: "Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât" (Rom. 9.11). Şi: „Toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut." (F. A. 13.48).

11.    Alegerea este neschimbătoare

Şi cum Dumnezeu este nespus de înţelept, neschimbător, atotcunoscător şi atotputernic, alegerea pe care a facut-o nu poate fi nici întreruptă, nici schimbată, nici revocată, nici anulată, iar cei odată aleşi nu pot să fie lepădaţi, şi nici numărul lor diminuat.

12.   Asigurarea alegerii

La momentul potrivit, aleşilor lui Dumnezeu li se acordă certitudinea alegerii de care li s-a făcut parte - alegere veşnică şi neschimbătoare pentru mântuire - chiar dacă această siguranţă li se transmite treptat şi nu tuturor în aceeaşi măsură. Acest proces are loc nu prin căutarea, din curiozitate, a tainelor şi adâncimilor nepătrunse ale lui Dumnezeu, ci luând cunoştinţă în adâncul sufletului lor, cu o bucurie duhovnicească şi o voioşie sfântă, de roadele infailibile ale alegerii lor, identificate în Cuvântul lui Dumnezeu, dintre care menţionăm: adevărata credinţă în Domnul Iisus Hristos, o atitudine corectă faţă de Dumnezeu care înseamnă teamă şi respect faţă de El, o întristare pentru păcat, foame şi sete după dreptate.

13.   Roada asigurării

Dobândind o certitudine tot mai puternică şi o înţelegere spirituală mai profundă a acestei alegeri, copiii lui Dumnezeu au zi de zi tot mai multe motive să se smerească înaintea Lui, să-L laude pentru adâncimea milei Sale, să trăiască o viaţă tot mai curată, să-L iubească tot mai fierbinte, la rândul lor, pe Acela Care i-a iubit întâi. Aşadar, nici pomeneală ca, prin meditaţia la această doctrină a alegerii, creştinii să devină mai leneşi şi din ce în ce mai puțin interesaţi de împlinirea cu scumpătate a poruncilor lui Dumnezeu. Din contră, aceasta se petrece de obicei - ca o mărturie suplimentară despre justeţea deciziei divine - cu cei care, fie privind dispreţuitor, fie flecărind cu plăcere şi fără astâmpăr pe seama harului alegerii veşnice, nu vor cu nici iui chip să umble pe căile aleşilor lui Dumnezeu.

14.   Explicarea corectă a alegerii

Şi, deoarece această doctrină a alegerii veşnice, bazată pe preasfântul sfat al lui Dumnezeu, a fost propovăduită, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, de prooroci, de Domnul Iisus însuşi şi de apostolii Săi, şi, cum era de aşteptat, a fost încorporată în Sf. Scriptură, trebuie, de asemenea, ca ea să fie predicată şi în zilele noastre în Biserica lui Dumnezeu, căreia îi este în mod special destinată; dar lucrul acesta să se facă cu prudenţă şi înţelepciune, cu temere de Dumnezeu şi curăție de inimă, pretutindeni şi întotdeauna, evitându-se orice încercare zadarnică de a pătrunde în gândurile Dumnezeului suveran; totul trebuie să se facă pentru gloria sfântului Său Nume şi pentru mângâierea şi îmbărbătarea poporului Său.

15.   Respingerea

De altminteri, Sf. Scriptura face cu atât mai ilustru şi mai recomandabil acest har veşnic şi gratuit al alegerii noastre, când declară nu numai că nu toţi oamenii sunt aleşi, dar precizează şi că există unii care sunt respinşi, sau care nu au fost făcuţi părtaşi alegerii veşnice a lui Dumnezeu; adică cei pe care Dumnezeu, după buna plăcere - foarte liberă, foarte justă, ireproşabilă şi imuabilă - a voii Sale, a decis sâ-i lase în starea nenorocită, în care s-au aruncat prin propria lor greşeală, fără să le acorde credinţa mântuitoare şi harul convertirii; iar după ce i-a abandonat în voia minţii lor şi au devenit susceptibili unei drepte judecăţi, să-i condamne şi să-i pedepsească veşnic, nu numai din pricina necredincioşiei lor, dar şi pentru toate celelalte păcate ale lor, iar aceasta spre a se manifesta dreptatea Lui.

Aici intervine hotărârea lepădării, care nu-L face nicidecum pe Dumnezeu autorul păcatului (lucru la care nici nu ne-am putea gândi măcar, fără să rostim o blasfemie), dar îI înfăţişează ca pe un Judecător redutabil, ireproşabil şi drept, Care Se răzbună contra păcatului.

16.   Reacții la explicarea respingerii

Cei ce încă nu se simt umpluţi de o credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, sau nu cunosc tăria unei siguranţe lăuntrice, nu experimentează deplina pace a cugetului, nu sunt pătrunşi de dorinţa unei ascultări tot mai largi, nu au ajuns să se laude în Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos, dar care totuşi se servesc de mijloacele prin care a promis Dumnezeu că va face în noi toate aceste lucruri, ei bine toţi aceştia nu trebuie să-şi piardă curajul când aud vorbindu-se despre lepădare şi respingere, şi nici să încerce a se număra printre astfel de oameni. Din contră, trebuie ca ei să stăruie, cu toată seriozitatea, în folosirea acestor mijloace divine, să dorească fierbinte clipa revărsării peste viaţa lor a unui har şi mai îmbelşugat şi să aştepte momentul acela cu toată reverenţa şi smerenia.

Cu atât mai puţin trebuie să se lase înspăimântaţi şi afectaţi de doctrina lepădării toţi aceia care, deşi doresc din toată inima să se întoarcă la Dumnezeu, să-I fie plăcuţi numai Domnului şi să fie izbăviţi de acest trup de moarte, încă nu pot totuşi să înainteze atât de mult cât ar fi vrut pe calea pietăţii şi a credinţei; căci Dumnezeu, Care este milostiv şi îndurător, a promis că nu va stinge fitilul care fumegă şi nici nu va zdrobi trestia frântă.

Dar, pe de altă parte, această doctrină trebuie, pe bună dreptate, să-i înspăimânte, atâta vreme cât ei nu părăsesc păcatul şi nu se întorc la Dumnezeu, pe cei care, după ce L-au dat uitării pe Dumnezeu şi pe Mântuitorul Iisus Hristos, s-au lăsat cu totul pradă îndemnurilor acestei lumi şi poftelor cărnii.

17.   Copiii care mor după naștere

Şi pentru că trebuie să judecăm voia lui Dumnezeu, numai în lumina Cuvântului Lui, care mărturiseşte despre copiii credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu tatăl şi mama lor, taţii şi mamele care se tem de Dumnezeu nu trebuie să se îndoiască deloc cu privire la alegerea şi mântuirea copiilor lor, cărora Dumnezeu le curmă firul vieţii pe când sunt încă mici.

18.   Atitudinea corectă față de alegere și respingere

Dacă cineva ar murmura contra acestui har al alegerii nemeritate şi contra severităţii acestei juste lepădări, noi îi vom pune în faţă cuvintele apostolului, care zice: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?" (Rom. 9.20), precum şi întrebarea Mântuitorului nostru: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al Meu?" (Mt. 20.15).

Cât despre noi, care privim cu admiraţie şi evlavie aceste taine, nu putem să nu exclamăm împreună cu apostolul:„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Si, în adevăr, «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I -a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?» Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin. " (Rom. 11.33-36).

Respingerea erorilor

Având doctrina corectă explicată mai sus, Sinodul respinge erorile celor ce spun:

v Că voia lui Dumnezeu de a-i mântui pe cei ce vor crede şi vor rămâne statornici în credinţa lor, reprezintă întregul conţinut al hotărârii cu privire la alegerea pentru mântuire, şi că nimic altceva nu este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu referitor la decizia aceasta.

o   Intr-adevăr, cei ce susţin lucrul acesta reuşesc să-i inducă în eroare pe oamenii simpli şi se împotrivesc clar Sf. Scripturi care declară nu numai că Dumnezeu vrea să-i mântuiască pe cei ce vor crede, dar şi că, din veşnicie, El a ales anumite persoane pentru ca, la timpul potrivit, să le dea mai degrabă decât altora credinţa în Iisus Hristos şi statornicia în credinţa lor, după cum este scris: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. " (Ioan 17.6); apoi: „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut." (F. A. 13.48). Şi: „El ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi" (Ef. 1.4), etc.

 

v Că alegerea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică este de mai multe feluri: una, generală şi nedefinită; alta, particulară şi definită. în consecinţă, alegerea aceasta este, fie, într-adevăr, căt se poate de incompletă, revocabilă, nu decisivă, dar condiţională; fie, absolut completă, irevocabilă, decisivă, absolută. Prin urmare: una este alegerea pentru credinţă şi alta este alegerea pentru mântuire, astfel că alegerea pentru credinţa justificatoare poate exista fără alegerea decisivă pentru mântuire.

o   Toată această argumentaţie nu este decât o pură invenţie a minţii omeneşti, făurită în afara Sf. Scripturi, care denaturează doctrina alegerii şi sfărâmă acest lanţ de aur al mântuirii noastre: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i -a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit drepți; iar pe aceia pe care i-a socotit drepți, i-a şi proslăvit." (Rom. 8.30).

 

v Că buna plăcere şi hotărârea luată de Dumnezeu, pe care Sf. Scriptură o menţionează în doctrina alegerii, nu constă nicidecum în aceea că Dumnezeu ar fi ales anumite persoane pe care le-a preferat altora, ci în faptul că, din toate condiţiile posibile (printre care se numără şi faptele Legii), sau dintre toate lucrurile, Dumnezeu a ales actul credinţei, deşi în sine acesta nu prezintă prea mare valoare, şi ascultarea imperfectă a credinţei, ca o condiţie a mântuirii, urmând ca prin harul Său s-o considere ca o ascultare perfectă şi s-o socotească vrednică de a fi răsplătită cu viaţa veşnică.

o   Noi respingem această periculoasă rătăcire doctrinară, deoarece, prin acceptarea ei, buna plăcere a lui Dumnezeu şi meritele Domnului Iisus Hristos ar fi anulate, oamenii sunt deturnaţi prin întrebări inutile de la adevărul justificării gratuite şi de la simplitatea Scripturilor, iar următoarea declaraţie a apostolului este acuzată de fals: „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Iisus, înainte de veşnicii." (II Tim. 1.9).

 

v Că alegerea credinţei impune, în prealabil, condiţia ca omul să poată folosi, în mod corect, de lumina conştiinţei, ca el să fie bine intenţionat, smerit şi dornic după viaţa veşnică, de parcă în definitiv, alegerea sa ar depinde de aceste lucruri.

o   Sinodul respinge această opinie deoarece se înrudeşte cu erezia pelagiană şi consideră vizibil ca falsa afirmaţia apostolului care zice: „Intre ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai măniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." (Ef. 2.3-8).

 

v Că alegerea parţiala şi nesigură a unor anumite persoane pentru a fi mântuite s-a făcut din pricină că Dumnezeu prevăzuse credinţa, convertirea, sfinţenia şi pietatea acestora, începute însă continuate doar un timp oarecare. Dar alegerea totală şi decisivă le-a fost. rezervată celor a căror statornicie până la capăt în credinţă, convertire, sfinţenie şi pietate nu a fost pusă sub semnul întrebării. Tocmai în aceasta constă vrednicia gratuită şi evanghelică potrivit căreia cel ce a fost ales este mai demn decât cel ce n-a fost ales şi, prin urmare, credinţa, ascultarea credinţei, sfinţenia, pietatea şi perseverenţa nu sunt roadele sau efectele alegerii imuabile pentru glorie, ci condiţiile şi cauzele fără care alegerea nu s-ar fi putut, realiza; cât despre aceste condiţii şi cauze, ele sunt în prealabil solicitate şi luate în calcul, ca şi cum ar fi fost deja îndeplinite de către cei ce vor trebui să fie definitiv aleşi.

o   Această doctrină contrazice toată învăţătura Scripturii care, prin diferite pasaje, face să răsune în urechile şi inimile noastre afirmaţii ca cele de mai jos, şi altele asemănătoare: „...hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă." (Rom. 9.11). „Si toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut." (F. A. 13.48). „în El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui." (Ef. 1.4). „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi." (loan 15.16). „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte." (Rom. 11.6). „Si dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi L,-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. " (I Ioan 4.10).

 

v Că nici o alegere pentru mântuire nu este imuabilă, deoarece o parte dintre cei aleşi, în ciuda oricărei alte hotărâri a lui Dumnezeu, pot pieri, şi aceasta pentru vecii vecilor.

o   Adepţii acestei erori grosolane îI fac pe Dumnezeu schimbător şi atentează la siguranţa celor credincioşi privind fermitatea alegerii lor. Ei contrazic Sf. Scriptură care ne învaţă că cei aleşi nu pot fi înşelaţi (cf. Mt. 24.24), că Domnul Iisus Hristos nu-i poate pierde pe aceia care I-au fost dăruiţi de Tatăl (cf. loan 6.39), că aceia pe care Dumnezeu i-a predestinat şi i-a chemat şi i-a socotit drepți, i-a şi proslăvit (cf. Rom. 8.30).

 

v Că în cursul vieţii pământeşti, nu ne putem bucura de nici un rod, de nici un sentiment, de nici o garanţie care să-şi aibă izvorul în alegerea definitivă pentru slavă si că tot ce avem este specific unor condiţii schimbătoare şi supus hazardului.

o   Într-adevăr, este absurd să concepem o certitudine ca ceva îndoielnic, Aceasta s-ar opune experienţei sfinţilor, care, împreună cu apostolul, se bucură din pricina alegerii lor şi-L preamăresc pe Dumnezeu pentru această binecuvântare (cf., de ex., II Tes. 2.13-15); care, împreună cu ucenicii, se bucură (dând curs recomandării Domnului Iisus) de faptul că numele lor sunt scrise în ceruri (cf. Lc. 10.20); sfinţi care, într-un mod foarte simplu, opun sentimentul alegerii lor săgeţilor aprinse ale Ispititorului, întrebându-se bucuroşi: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?" (Rom. 8.33).

 

v Că nu putem admite ca Dumnezeu, Care este atât de bun şi drept, să fi decis, de bunăvoie, a lăsa, fie şi un singur om, în căderea în care a antrenat Adam neamul omenesc şi în starea generală de păcat şi pierzare, sau a-l trece cu vederea de la comunicarea harului necesar credinţei şi convertirii lui.

o   Sf. Scriptură contrazice clar cele de mai sus, pentru că ea afirmă: „Dumnezeu are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea." (Rom. 9.18). Domnul Iisus a spus: „ Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Impărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat." (Mt. 13.11). Şi încă: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!" (Mt. 11.25-26).

v Că motivul pentru care Dumnezeu trimite Evanghelia unei naţiuni şi i-o refuză alteia, nu este pur şi simplu doar buna plăcere a voii Sale, ci faptul că un popor este mai bun şi mai demn decât acela căruia nu i-a fost transmisă Evanghelia.

o   Moise contrazice o asemenea opinie, vorbind astfel poporului Israel: „Iată, ale Domnului, Dumnezeul tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el. Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi. " (Dt. 10.14-15). Iar Domnul Iisus Hristos a exclamat: «Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido!» Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit, cu sac şi cenuşă. " (Mt. 11.21).

 

II. Moartea Domnului Iisus Hristos și răscumpărarea oamenilor

 

1.  Pedeapsa cerută de dreptatea lui Dumnezeu

Dumnezeu nu este numai milostiv, în cel mai înalt grad, dar şi drept la modul absolut. Dreptatea Sa cere (potrivit cu ceea ce ştim despre aceasta din Sf. Scriptură) ca păcatele pe care le-am comis noi contra Maiestăţii Sale Infinite, să fie sancţionate, nu numai cu nişte măsuri temporale, ci cu o pedeapsă veşnică, aplicată şi trupului şi sufletului, pedeapsă care nu poate fi evitată decât prin ceva care să satisfacă cerinţele dreptăţii divine.

2. Satisfacerea dreptății

Cum nu ne stă nicidecum în puterea noastră să satisfacem aceste cerinţe, nici să găsim vreo soluţie pentru a ne sustrage mâniei Sale, Dumnezeu, în harul Său nemarginit, a luat iniţiativa să ni-L dea ca garant pe singurul Său Fiu, Care a fost făcut, pe crucea Calvarului, păcat şi blestem pentru noi sau în locul nostru, pentru izbăvirea noastră.

3.  Valoarea infinită a morții lui Hristos

Această moarte a Fiului lui Dumnezeu este unica şi absolut perfecta jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, jertfa a cărei valoare nu va putea fi apreciată niciodată şi care este pe deplin suficienta pentru ispăşirea păcatelor lumii întregi.

4. Motivele pentru valoarea infinită

Această moarte are o asemenea valoare, vrednicie şi eficienţa din pricină că Persoana Care a suferit-o nu este numai un Om adevărat şi perfect sfânt, dar este, de asemenea Fiul unic al lui Dumnezeu, de aceeaşi esenţa veşnică şi infinită cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Duhul Sfânt, adică exact ceea ce trebuia să fie Mântuitorul nostru; apoi, şi pentru faptul că moartea lui Hristos a fost atât de intim legată de mânia şi blestemul lui Dumnezeu, care ni se cuveneau nouă din pricina păcatelor noastre.

5.  Necesitatea predicării Evangheliei tuturor oamenilor

In definitiv, promisiunea Evangheliei este clară: oricine crede în Iisus Hristos cel răstignit, „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Iar aceasta făgăduinţă trebuie să fie adusă, fără nici o discriminare, la cunoştinţa tuturor naţiunilor şi a fiecărui om în parte, cărora Dumnezeu, după buna Sa plăcere, le trimite Evanghelia împreună cu porunca de a se pocăi şi a crede în Domnul Iisus.

6. Necredința este responsabilitatea omului

Şi dacă foarte mulţi oameni dintre cei ce aud chemarea Evangheliei nu se pocăiesc faţă de Dumnezeu şi nu cred în Domnul Iisus Hristos, ci pier în necredinţă, aceasta nu se datorează faptului că jertfa adusă de Domnul Iisus Hristos pe Golgota ar fî nedesâvârşită sau insuficientă, ci este, în exclusivitate, vina lor.

7.  Credința este darul lui Dumnezeu

In altă ordine de idei, oricât de mare ar fi numărul celor ce cred cu adevărat în jertfa Domnului Iisus şi obţin astfel iertarea păcatelor lor şi izbăvirea din pierzarea veşnică, ei nu se bucură de această extraordinară binefacere decât pe temeiul harului lui Dumnezeu, Care nu are nici o datorie faţă de nimeni, har care le-a fost acordat în Iisus Hristos, înainte de veşnicii.

8. Efectele mântuitoare ale morții lui Hristos

Căci a fost planul suveran al lui Dumnezeu-Tatăl, dorinţa Sa glorioasă şi buna plăcere a voii Sale ca eficienţa dătătoare de viaţă şi mântuire a morţii nespus de scumpe a Fiului Său să se întindă la toţi aleşii Lui, pentru a le acorda numai lor credinţa justificatoare şi prin intermediul acesteia să-i conducă neabătut la mântuire. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a găsit cu cale ca Iisus Hristos, prin sângele Său vărsat pe cruce (prin care El a confirmat Noul Legământ), să răscumpere din orice popor, din orice neam şi din orice limbă, pe toţi aceia - şi numai pe aceia - care au fost aleşi din veşnicii pentru mântuire şi I-au fost daţi de Tatăl; să le acorde credinţa şi, împreună cu ea, toate celelalte daruri ale Duhului Sfânt, dobândite prin moartea Sa; să-i cureţe, prin sângele Său, de orice păcat: originar sau actual, comise fie înainte de convertire, fie după aceea; sâ-i păstreze statornici până la capăt şi, în final, sâ-i facă să se înfăţişeze înaintea Lui, slăviti, fără vină şi fără prihană.

9. Împlinirea planului lui Dumnezeu

Acest plan, izvorât din dragostea veşnică a lui Dumnezeu faţă de aleşii Săi, s-a realizat pe deplin şi întocmai, de la întemeierea lumii şi până în prezent (portile iadului i s-au opus zadarnic) şi va continua să se îndeplinească întru totul, astfel că cei aleşi vor fi adunaţi, la timpul potrivit, într-un singur popor şi va exista pentru vecii vecilor o singură Biserică a celor răscumpăraţi prin sângele Domnului Iisus Hristos. Această Biserică îl va iubi pururea pe Mântuitorul ei. Care, asemenea unui soţ devotat şotiei sale, Şi-a dat viaţa pentru ea pe crucea Golgotei; de asemenea, ea va continua să-I slujească şi să-L glorifice pe Preaiubitul ei, pe acest pământ şi apoi toată veşnicia.

Respingerea erorilor

Având doctrina corectă explicată mai sus, Sinodul respinge erorile celor ce spun:

v Că Dumnezeu-Tatăl L-a rânduit pe Fiul Său la moarte de cruce, fară nici un plan precis şi definit de a salva pe cineva anume şi ca astfel necesitatea, utilitatea şi vrednicia a tot ceea ce moartea lui Iisus Hristos ne-a câştigat să poată rămâne intacte şi să fie, în orice punct, perfecte şi depline, pe când răscumpărarea astfel dobândită să nu poată fi niciodată aplicată realmente unei anumite persoane.

o   Această doctrină este insultătoare la adresa înţelepciunii lui Dumnezeu-Tatăl şi a meritelor Domnului Iisus Hristos şi în totală contradicţie cu Sf. Scriptură. Căci iată ce spune Domnul nostru: „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele... Eu le cunosc. " (Ioan 10,15, 27), iar proorocul Isaia afirmă despre Mântuitorul nostru: „Dar, după ce Işi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui." (Is. 53.10).

 

v Că scopul morţii lui Iisus Hristos nu a fost nicidecum să ratifice, prin vărsarea sângelui Său, noul legământ al harului, ci doar să-I asigure Tatălui dreptul de a încheia din nou cu oamenii un legământ oarecare, fie el al harului sau al faptelor.

o   Aceasta contrazice Sf. Scriptură care ne învaţă că Domnul Iisus S-a făcut Garantul şi Mijlocitorul unui legământ (testament) mai bun, respectiv al Noului Legământ (cf. Evr. 7.22) şi că „un testament nu capătă putere decât după moarte." (Evr. 9.15, 17).

 

v Ca moartea răscumpărătoare a lui Iisus Hristos n-a făcut din nici un om, de o manieră sigură, un potenţial beneficiar al mântuirii şi nici al credinţei prin care această reparaţie săvârşită de Iisus Hristos să fie aplicată cu eficienţă mântuirii, ci El doar a câştigat pentru Tatăl dreptul sau libertatea de a trata din nou cu oamenii si de a le prescrie noi condiţii, după bunul Său plac, condiţii a căror îndeplinire va depinde de liberul-ar-bitru al omului; şi, în consecinţă, să se ajungă într-un punct când fie nimeni, fie toţi oamenii, să le poată îndeplini.

o   Nu încape îndoială că cei ce împărtăşesc o asemenea opinie au o înţelegere foarte josnică a morţii Domnului Iisus Hristos! Ei nu recunosc, cu nici un chip, principalul rod sau cea mai de seamă binecuvântare dobândită prin această moarte, şi readuc din infern erezia lui Pelagius.

 

v Că acest nou legământ al harului, pe care Dumnezeu-Tatăl l-a încheiat cu oamenii prin intermediul morţii lui Iisus Hristos, nu constă nicidecum în aceea ca noi am fi justificaţi înaintea lui Dumnezeu şi mântuiţi prin credinţă, astfel încât credinţa aceasta să-şi însuşească meritele lui Hristos, ci în faptul că exigenţa ascultării absolute de Lege fiind abrogată, Dumnezeu consideră credinţa însăşi, precum şi ascultarea imperfectă a credinţei, ca o perfectă ascultare de Lege şi, numai pe temeiul harului Său, o consideră demnă de a o răsplăti cu viata veşnică.

o   Ne opunem categoric acestei erori doctrinare, pentru că ea intră în contradicţie cu Sf. Scriptură care afirmă: „Şi sunt socotiţi drepți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Iisus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire. " (Rom. 3.24-25). în plus, adepţii ei introduc împreună cu profanul Socin, şi contra opiniei generale a întregii Biserici, o nouă şi stranie justificare a omului înaintea lui Dumnezeu.

 

v Că toţi oamenii sunt acceptaţi în starea de reconciliere şi în harul legământului, de o asemenea manieră, încât nimeni nu este susceptibil să fie condamnat, sau, mai precis, nu va fi osândit din pricina păcatului originar, ci toţi oamenii sunt absolviţi de culpa aşa-numitului păcat.

o   Evident că aceasta opinie se află în contradicţie cu Sf. Scriptură care afirmă că noi „eram din fire copii al mâniei ca şi ceilalţi." (Ef. 2.3).

 

v Că există o distincţie între dobândirea, prin Iisus Hristos, a binefacerilor jertfei Sale şi aplicarea acesteia. Adepţii acestei teorii urmăresc să strecoare în inimile oamenilor simpli şi ignoranţi următoarea opinie:

o   Dumnezeu, din respect pentru Sine însuşi, a găsit potrivit să le transmită tuturor, în mod egal, binecuvântările câştigate prin moartea lui Hristos. Insă faptul că unii au prioritate faţă de altii îna beneficia de iertarea păcatelor şi viaţa veşnică, se datoreşte libertăţii oamenilor de a lua atitudine pro sau contra faţă de harul care este oferit tuturor, tară părtinire; dar aceasta nu depinde absolut deloc de darul extraordinar al îndurării lui Dumnezeu care ar lucra în viaţa lor aşa încât să li se aplice mai degrabă lor înşişi decât celorlalţi.

o   In timp ce simulează formularea unei asemenea distincţii cu un scop bun, adepţii opiniei de mai sus caută să adape poporul cu veninul ucigaş al pelagianismului.

v Că Iisus Hristos nu putea şi nici nu trebuia să moară şi, prin urmare, nici nu a murit pentru cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu o dragoste nemărginită şi i-a ales pentru viaţa veşnică şi, deci, ei nici nu aveau nevoie de moartea lui Iisus Hristos.

o   Partizanii acestei teorii îl contrazic pe apostolul care zice: „Hristos m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." (Gal. 2.20). Şi: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela Care îi socoteşte drepți! Cine-i va osândi? Hristos a murit!" (bineînţeles că pentru ei) (Rom. 8.33-34). Adepţii acestei opinii îl contrazic pe Mântuitorul nostru, căci El spune: „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele." (Ioan 10.15) Şi: „Aceasta este porunca'Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-si dea cineva viaţa pentru prietenii săi." (Ioan 15.12-13).

 

III-IV. Pervertirea omului și întoarcerea lui la Dumnezeu

 

1.  Consecințele căderii în păcat

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Mintea sa era dotată cu adevărata şi perfecta cunoaştere a Creatorului său şi a lucrurilor spirituale; voinţa şi inima îi erau împodobite cu o aureolă de nevinovăţie; puritatea era esenţa tuturor afecţiunilor sale. Aşadar, el a fost o fiinţă perfect sfântă. Dar, îndepărtându-se de Dumnezeu, sub influenţa Diavolului, iar asta făcând-o de bunăvoie, el a pierdut toate aceste daruri extraordinare. Natura şi starea lui s-a schimbat radical: fără lumina spirituală, a fost cuprins de orbire; raţiunea lui s-a cufundat într-un întuneric înspăimântător; răutatea, răzvrătirea şi împietrirea i-au copleşit voinţa şi inima, iar necurăţia i-a întinat toate sentimentele.

2. Răspândirea coruperii

Cum a fost omul după cădere, la fel au fost copiii pe care i-a procreat; adică: el, corupt - şi copiii săi corupţi, această perversiune trecând, pe baza dreptei judecăţi a lui Dunezeu, asupra întregii sale posterităţi, singura excepţie fiind Iisus Hristos. Transmiterea stricăciunii morale a lui Adam asupra urmaşilor lui nu s-a produs prin imitaţie (aşa cum pretindeau odinioară pelagienii), ci prin propagarea naturii pervertite.

3.  Inabilitate totală

De aceea, toţi oamenii sunt concepuţi în păcat şi nasc copii ai mâniei, incapabili să facă vreun bine mîntuitor, înclinaţi numai spre rău, morţi în păcat şi robi ai păcatului. Şi fără harul Duhului Sfânt care îi naşte din nou pe păcătoşi, ei nu vor şi nici nu pot să se întoarcă la Dumnezeu, nici să-şi îndrepte natura lor depravată, nici să se arate dispuşi pentru îmbunătăţirea acesteia.

4. Insuficiența capacității naturale

Este adevărat că, după cădere, a subzistat în inima omului o anumită capacitate intelectuală, o licărire a conştiinţei datorită căreia el mai păstrează o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu şi a lucrurilor naturale; el distinge între ceea ce este cinstit şi necinstit şi manifestă o oarecare înclinaţie spre practicarea virtuţilor şi aplicarea unei discipline exterioare. Insă nici vorbă că el ar putea ajunge, pe baza acestei capacităţi înnăscute, la o cunoaştere mântuitoare a lui Dumnezeu şi la pocăinţă, pentru că el nu aplică îndemnurile cugetului nici în lucrurile obişnuite şi civile; dimpotrivă, omul îşi înăbuşă conştiinţa, şi o întinează în diferite moduri, pretinzându-i să-i justifice purtarea lui rea şi incorectă. Rezultatul este că el nu are nici o scuză înaintea lui Dumnezeu.

5.  Insuficiența legii

Prin intermediul Decalogului, Dumnezeu le-a dat în special evreilor o cunoştinţă şi o înţelepciune aparte, într-adevăr, conţinutul Celor Zece Porunci exprimă grozăvia păcatului şi îl convinge pe om din ce în ce mai mult despre aceasta, însă Decalogul nu sugerează nici un mijloc, nu acordă nici o putere pentru a ieşi din această situaţie mizerabilă. Aşadar, Legea fiind făcută ineficientă de către firea pământească, îl lasă pe cel ce a încâlcat-o sub blestem şi, drept urmare, este imposibil ca omul să obtină, prin ea, harul salvator.

6. Puterea mântuitoare a Evangheliei

Deci, ceea ce nu poate face nici lumina conştiinţei, nici Legea, Dumnezeu realizează prin puterea Duhului Sfânt, prin Cuvântul Lui sau prin slujba împăcării, adică Evanghelia care îl prezintă pe Mesia, Acela prin Care a găsit Dumnezeu cu cale să-i mântuiască pe credincioşi, în Vechiul cât şi în Noul Testament.

7.  Libertatea lui Dumnezeu în revelarea Evangheliei

Această taină a voii Sale, Dumnezeu a dezvăluit-o unui mic număr de persoane sub Vechiul Legământ, dar în Noul Testament (de îndată ce orice discriminare între popoare a fost abolită), El o revelează unei mulţimi mult mai numeroase. Cauza acestei distribuiri nu trebuie interpretată pornind de la ideea că membrii unei naţiuni ar fi mai vrednici decât alţii, sau mai dispuşi să aplice îndemnurile conştiinţei lor, ci totul se datorează bunei plăceri a Dumnezeului suveran si dragostei Sale nemeritate.

8. Seriozitatea chemării Evangheliei

De aceea, cei cărora îi s-a făcut o favoare atât de mare, fără nici un merit din partea lor, trebuie să-şi exprime, cu smerenie şi mulţumiri, recunoştinţa lor faţă de Dumnezeu, iar cu privire la ceilalţi, cărora nu li s-a făcut parte de un asemenea har, trebuie să preamărească, împreună cu apostolul, caracterul sever şi drept al judecăţilor divine, fără a încerca, dintr-o simplă curiozitate, să le pătrundă sensul.

9. Responsabilitatea umană pentru respingerea Evangheliei

Oricât de mare ar fi numărul celor chemaţi la mântuire, prin intermediul Evangheliei, trebuie precizat faptul că această chemare divină este foarte serioasă. Căci Dumnezeu arată, prin Cuvântul Său, cu toată seriozitatea şi într-un mod demn de toată încrederea, ceea ce Ii este plăcut, şi anume ca toţi cei chemaţi, să răspundă răspicat şi cu toată inima apelului Său. De asemenea, El le promite, cu toată seriozitatea, tuturor celor ce vin la El şi cred în Cuvântul Lui, odihna sufletului şi viaţa veşnică.

Şi dacă mulţi dintre cei ce sunt chemaţi prin mesajul Evangheliei nu răspund apelului divin şi nu vin la Dumnezeu, nu se convertesc, vina nu aparţine nici Evangheliei, nici lui Iisus Hristos Care le este oferit prin Evanghelie, nici lui Dumnezeu, Care, îi cheamă prin intermediul Evangheliei şi chiar le conferă anumite daruri spirituale, ci pur şi simplu celor ce sunt chemaţi.

Unii dintre aceştia nu primesc, din nepăsare şi dezinteres, Cuvântul vieţii; alţii, deşi îl acceptă, nu o fac cu toată inima, şi tocmai de aceea, după bucuria momentană a unei credinţe trecătoare, dau înapoi; în alţii, spinii îngrijorărilor vieţii acesteia şi plăcerile de o clipă ale lumii înăbuşă sămânţa Cuvântului, astfel că acesta nu aduce nici un rod în viaţa lor, după cum ne-a învăţat Mântuitorul în pilda semănătorului (Mt 13).

10.   Convertirea este lucrarea lui Dumnezeu

Dar faptul că alţi oameni, care au fost chemaţi prin mesajul Evangheliei, răspund apelului şi vin la Dumnezeu, convertindu-se, nu trebuie privit ca un merit al acestora, ca şi cum prin liberul lor arbitru ei s-ar deosebi de ceilalţi semeni cărora li s-ar fi acordat un har asemănător sau, mai exact, suficient pentru a crede şi a se converti (lucru pe care îl susţine orgolioasa erezie a lui Pelagius), ci trebuie pus pe seama lui Dumnezeu, Care, deoarece i-a ales pe ai Săi, în Hristos, înainte de veşnicii, i-a şi chemat la timpul potrivit, acordându-le credinţa şi pocăinţa, şi, după ce i-a izbăvit de sub puterea întunericului, îi strămută în împărăţia Fiului dragostei Sale, pentru ca ei să trâmbiţeze puterile minunate ale Celui ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, şi să nu se laude cu ei înşişi, ci să să se laude în Domnul, aşa cum se poate citi, în numeroase pasaje ale scrierilor Sf. Apostoli.

11.    Lucrarea Duhului Sfânt în convertire

Apoi, când Dumnezeu îşi manifestă buna plăcere a voii Sale în cei aleşi, deci când îi face să se întoarcă la El, nu numai că îngrijeşte să le fie transmis din exterior mesajul evanghelic şi iluminează puternic, prin Duhul Sfânt, mintea lor, pentru ca să poată pricepe şi discerne corect lucrurile Duhului Sfanţ, dar, de asemenea, prin lucrarea eficace a Acestui Duh regenerator. El pătrunde până în străfundurile omului, deschide o inimă care este încuiată, o înmoaie pe cea care este împietrită, o taie împrejur în chip spiritual, lucrează asupra voinţei şi îi acordă noi calităţi, aducând-o la viaţă din moartă cum era, făcând-o bună, blândă şi ascultătoare din rea, răzvrătită şi nesupusă cum era. Transformată şi tratată în felul acesta, voinţa credinciosului va deveni asemenea unui pom bun care produce roade bune.

12.   Regenerarea este o lucrare supranaturală

lata în ce constă această naştere din nou atât de preţuită în Sf. Scriptură această înnoire, această făptură nouă, această înviere dintre cei morţi spiritual pe care Dumnezeu o realizează în noi şi fără aportul nostru. Dar, ea nu se îndeplineşte nicidecum din exterior, prin rostirea unei doctrine care răsună în urechile noastre, printr-o convingere de natură morală sau orice alt fel de a lucra care s-ar reduce la acţiuni persuasive, aşa încât, după ce Dumnezeu Şi-a făcut partea, să atârne de contribuţia omului faptul de a fi sau nu născut din nou, de a se converti sau nu. Dimpotrivă, această operaţie este, în întregime, supranaturală, foarte puternică şi nespus de blândă totodată, minunată, tainică şi negrăită. Potrivit învăţăturii Sf. Scripturi (care este inspirata de Insuşi Autorul operaţiei respective), aceasta, în ceea ce priveşte eficacitatea sa, nu este cu nimic inferioară creării lumii sau învierii morţilor, astfel că, toţi aceia în ale căror inimi lucrează Domnul de o maniera atât de admirabilă, sunt, în mod sigur, inevitabil şi eficient, regeneraţi şi cred realmente în Dumnezeu.

Din acel moment, voinţa deja înnoită şi pusă în mişcare de Dumnezeu, nu mai trebuie să fie îmboldită savu împinsă de El, ci acţionează de la sine. De aceea, se poate spune, pe bună dreptate, că omul este cel ce crede şi se pocăieşte, prin puterea harului pe care l-a primit.

13.   Misterul regenerării

În timpul acestei vieţi pământeşti, credincioşii nu pot înţelege pe deplin modul în care se desfăşoară această lucrare divină. Totuşi, ei se bucură deja de odihnă, datorită faptului că, prin harul lui Dumnezeu, ei ştiu bine şi simt profund că s-au încrezut pe deplin în Domnul Iisus, Mântuitorul lor, şi că-L iubesc din toată inima.

14.   Modul în care primim credința

Aşadar, credinţa este un dar al lui Dumnezeu nu din pricină că ea ar fi propusă liberului-arbitru al omului, ci pentru că ea este realmente conferită, inspirată şi infuzată în om. Pe de altă parte, nu se pune problema că Dumnezeu i-ar da omului numai puterea de a crede şi ar aştepta ca voinţa lui s-o accepte sau să creadă realmente, ci pentru că El Insuşi este Cel ce dă şi voinţa şi înfăptuirea - mai mult ca atât, El lucrează totul în toţi - produce în om şi voinţa de a crede şi credinţa însăşi.

15.   Reacții la harul lui Dumnezeu

Dumnezeu nu datorează nimănui harul acesta. Căci dacă cineva nu are nimic care sâ-i permită să fie el primul dâruitor, atunci de unde va putea lua ceva pe care să-I ofere în schimb? Mai concret, ce ar putea da un om care nu are nimic altceva decât păcat şi minciună? Pe de altă parte, cel ce primeşte acest har este dator să-I mulţumească lui Dumnezeu în vecii vecilor, lucru pe care de altfel îl şi face.

Cel ce nu acceptă harul lui Dumnezeu, fie nu se sinchiseşte deloc de darurile spirituale şi se mulţumeşte cu starea lui, fie trăieşte în nepăsare şi se laudă zadarnic cu ceea ce nu are.

Cât priveşte pe cei ce mărturisesc credinţa creştină şi se silesc să trăiască o viaţă curată, nu avem dreptul să-i judecăm, ci trebuie să-i vorbim numai de bine, urmând, în privinţa aceasta, exemplul apostolilor Domnului, pentru că adâncul inimilor oamenilor nu ne este accesibil. Iar pentru cei ce încă nu au fost chemaţi la mântuire prin mesajul Evangheliei, trebuie să ne rugăm Celui ce cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, având grijă să nu ne fălim faţă de cei încă nemântuiţi, ca şi cum noi ne-am fi remarcat prin noi înşine sau prin meritele noastre.

16.   Efectul regenerării

După cum prin căderea în păcat omul nu a încetat să fie om, adică dotat cu raţiune şi voinţă, şi cum păcatul care a trecut asupra întregului neam omenesc nu a anulat natura umană, ci a degradat-o şi a omorât-o, din punct de vedere spiritual, tot aşa acest har divin al regenerării nu acţionează asupra oamenilor ca şi cum aceştia ar fi nişte manechine sau nişte butuci de lemn. Nu, harul nu desfiinţează voinţa şi nu anulează proprietăţile sale, nu o forţează şi nu o constrânge ci, din contră, o reînvie, o vindecă, o corectează şi o convinge, cu tărie dar şi cu blândeţe, pentru ca acolo unde stăpâneau odinioară răzvrătirea şi împotrivirea cărnii, să înceapă a domni prompta şi sincera ascultare a duhului nostru, ceea ce constituie adevărata şi duhovniceasca restabilire a omului şi asigurarea libertăţii sale reale.

De aceea, dacă Dumnezeu, minunatul Făuritor a tot ce este bun şi frumos, nu lucra faţă de noi în felul acesta, nu-i mai rămânea omului nici o speranţă de a se ridica vreodată, prin intermediul liberului-arbitru, din prăbuşirea sa de vreme ce, pe când era încă în picioare, omul a uzat de libertatea voinţei sale pentru a se precipita în pierzare.

17.   Mijloacele prin care Dumnezeu ne regenerează

Şi după cum toată această măreaţă operă, prin care Creatorul produce şi susţine propria noastră viaţă naturală, nu exclude ci impune folosirea unor mijloace prin care, potrivit cu înţelepciunea şi bunătatea Lui nemărginită, Dumnezeu a găsit cu cale să-Și desfăşoare puterea Sa glorioasă, tot astfel lucrarea Lui supranaturală, prin care ne regenerează, nu exclude şi nici nu înlătură întrebuinţarea Evangheliei pe care Acest Dumnezeu desăvârşit în înţelepciune a rânduit-o să fie sămânţa renaşterii şi hrana sufletelor noastre.

De aceea, urmând exemplul apostolilor, învăţătorii creştini care au venit după ei, s-au străduit să-i instruiască, cu pioşenie, pe credincioşi cu privire la acest har al lui Dumnezeu, adică urmărind slava Domnului şi zdrobirea oricărui orgoliu omenesc, fără a neglija totuşi să menţină acest har, prin aplicarea sfintelor sfaturi evanghelice privitoare la practicarea Cuvântului Domnului, a Sacramentelor şi disciplina Bisericii; astfel ca să nu se întâmple vreodată ca cei ce învaţă pe altii sau cei ce primesc învăţătură în Biserică să fie acuzaţi că-L ispitesc pe Dumnezeu, sub motivul că ar fi încercat să separe lucrurile pe care Dumnezeu, după buna plăcere a voii Sale, le-a vrut a fî strâns unite. Căci harul este acordat prin îndemnuri, şi, deci, cu cât suntem mai prompti în îndeplinirea misiunii încredinţate nouă, cu atât devine mai evidentă binecuvântarea lucrării lui Dumnezeu în noi şi cu atât mai excelentă este opera Sa. Şi de aceea numai lui Dumnezeu I se cuvine, în vecii vecilor, toată slava, indiferent că este vorba de mijloace, de rezultatele sau de eficienţa lor salutară! Amin.

Respingerea erorilor

Având doctrina corectă explicată mai sus, Sinodul respinge erorile celor ce spun:

v Că nu se poate argumenta logic faptul că păcatul originar ar constitui o probă suficientă pentru a condamna tot neamul omenesc, sau a face omenirea pasibilă de pedepse temporale şi veşnice.

o   Această teorie contrazice cuvintele apostolului care afirmă: „...printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... printr-o singură greşeală, a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii. " (Rom. 5. 12, 18). Şi: „Plata păcatului este moartea. " (Rom. 6.23).

 

v Că darurile spirituale sau deprinderile bune şi virtuţile, cum ar fi: bunătatea, sfinţenia, dreptatea, nu au putut exista în voinţa omului imediat după crearea lui şi, prin urmare, ele nu i-au putut fi răpite prin căderea în păcat.

o   Această teorie contrazice descrierea chipului lui Dumnezeu pe care ne-o oferă apostolul în Ef. 4.24, unde el menţionează dreptatea şi sfinţenia, virtuţi care, fără îndoială, îşi au locul în voinţă.

 

v Că darurile spirituale nu au fost eliminate din voinţa omului prin moartea spirituală, pentru că, în ea însăşi, voinţa aceasta nu a fost coruptă niciodată, ci doar împiedicată să se manifeste prin întunecarea minţii şi dereglarea sentimentelor; şi odată înlăturate aceste obstacole, voinţa poate lucra în toată libertatea sa naturală, adică poate, fără nici o dificultate, să aleagă ce-i place şi să respingă ce nu-i este pe plac.

o   Această opinie este fundamental greşită, şi ea tinde să ridice în slăvi liberul-arbitru, în ciuda afirmaţiei proorocului Ieremia, care spune: „Inima este nespus de înşelătoare si de deznădăjduit de rea." (Ier. 17.9) sau aceea a apostolului Pavel, care scrie: „între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi." (Ef. 2.3).

 

v Că omul nenăscut din nou nu este, la drept vorbind, în întregime cufundat în păcat, sau, altfel spus, nu şi-a pierdut orice înclinaţie spre bunurile spirituale; ca dovadă, el poate resimţi foame şi sete după dreptate şi viaţă, şi poate veni înaintea lui Dumnezeu cu un duh mâhnit şi zdrobit, care este o jertfă plăcută Domnului.

o   Respingem, cu vehemenţă, o asemenea teorie care se opune categoric mărturiilor evidente ale Sf. Scripturi: „ Voi eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre." (Ef. 2.1, 5). Sau: „...toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău." (Gen, 6.5). „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui." (Gen. 8.21). Pe de alta parte, faptul de a resimţi foame şi sete de viaţă şi a tânji dupâ izbăvirea de mizeria sa sufletească, precum şi aducerea ca jertfa a unui duh zdrobit sunt lucruri specifice oamenilor născuţi din nou (Ps. 51.17) şi celor numiţi fericiţi (Mt. 5.6).

 

v Că omul pervertit şi carnal poate să se folosească tot aşa de bine de harul obişnuit (prin care adepţii acestei teorii înţeleg capacitatea intelectuală naturală) ca şi de darurile care i-au rămas după căderea în păcat, astfel ca, printr-o bună întrebuinţare a acestora, să se obţină treptat-treptat, un har şi mai mare, adică harul evanghelic sau mântuitor, dacă nu chiar mântuirea; printr-un asemenea mijloc, Dumnezeu, de partea Sa, Se arată dispus să-L descopere tuturor pe Iisus Hristos, dat fiind faptul că El conferă oricărui om, şi de o manieră eficace, mijloacele necesare revelării lui Iisus Hristos celui ce crede şi se pocieşte.

o   Faptul că această ipoteză este falsă o dovedeşte experienţa tuturor timpurilor şi, în plus, mărturia Bibliei care spune răspicat: „El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel legile şi poruncile Sale. El n-a lucrat aşa cu toate neamurile, şi ele nu cunosc poruncile Lui." (Ps. 147.19-20). „El, în veacurile trecute, a lăsat toate neamurile să umble pe căile lor." (F. A. 14.16). „Fiindcă au fost opriţi (Pavel şi însoţitorii săi) de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie." (F. A. 16.6-7).

 

v Că în adevărata convertire a omului, nu este posibil ca Dumnezeu să introducă în voinţa sa calităţi, obiceiuri sau daruri noi; iar credinţa, prin care suntem în primul rând convertiţi, şi de la care primin numele de credincioşi, nu este, prin urmare, o calitate sau un dar provenit de la Dumnezeu, ci pur şi simplu un act al omului; credinţa aceasta nu poate fi numită un dar decât dacă ne raportăm la puterea pe care o are omul de a intra în posesia ei.

o   Fără îndoială că cele afirmate mai sus contrazic declaraţiile limpezi ale Sf. Scripturi potrivit cărora Dumnezeu acordă inimilor noastre calităţi noi în domeniul credinţei şi ascultării, precum şi sentimentul dragostei Sale: „ Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor." (Ier. 31.33). „ Voi turna ape peste pământul însetat si râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste să-mânta ta." (Is. 44.3). „...dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat " (Rom. 5.5).

o   De asemenea, această doctrină nu se împacă nicidecum cu practica neîntreruptă a Bisericii care se roagă împreună cu profetul: „...întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!" (Ier. 31.18).

 

v Că harul prin care suntem noi determinaţi a ne întoarce la Dumnezeu nu este nimic altceva decât o blândă persuasiune, sau (cum spun alţii) cel mai nobil mod de a actiona în convertirea omului, şi ceea ce se potriveşte cel mai bine naturii sale este tot ce se realizează prin convingere.

o   Adepţii acestei opinii mai susţin că nimic nu împiedică harul (pe care ei îl numesc moral, adică ceea ce se poate realiza printr-o muncă de convingere a minţii, de înduplecare a voinţei) să transforme un om firesc într-unul duhovnicesc; de fapt, Dumnezeu nici nu obţine altfel consimţământul voinţei noastre, decât prin metoda convingerii şi tocmai în aceasta constă eficienţa lucrării divine care pune în inferioritate acţiunea Satanei, pentru că Dumnezeu promite bunuri veşnice, în timp ce Diavolul făgăduieşte doar lucruri trecătoare.

o   Nu putem admite o asemenea învăţătură care este esenţialmente pelagiană şi contrară întregii Biblii, căci Sf. Scriptură, pe lângă metoda convingerii folosită pentru convertirea omului, recunoaşte lucrarea Duhului Sfânt, care este cu mult mai eficientă şi de origine divină: „ Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră si vă voi da o inimă de carne." (Ez. 36.26).

 

v Că în opera de regenerare a fiinţei omeneşti, Dumnezeu nu foloseşte toate resursele atotputerniciei Sale pentru a îndupleca voinţa omului, încât acesta să fie determinat să creadă în Hristos şi să fie convertit pentru că este posibil ca Dumnezeu să întreprindă toate demersurile prevăzute de El pentru convertirea unui păcătos, căutând cu.tot dinadinsul să-l aducă la o viaţă nouă, şi totuşi omul să i se împotrivească în aşa fel încât să zădărnicească toate eforturile divine şi să împiedice naşterea sa din nou. De aceea, ultimul cuvânt cu privire la naşterea sa din nou îi revine omului.

o   Dacă am accepta această doctrină, ar trebui să anulăm toată eficienţa harului lui Dumnezeu în ceea ce priveşte convertirea noastră şi să supunem voinţei omului lucrarea atotputernicului Dumnezeu, iar aceasta contrar convingerii apostolilor Domnului care ne învaţă să credem în „nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui" (Ef. 1.19). Şi: „Dumnezeu să împlinească în voi cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă." (H Ţes. 1,11). Sau: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia." (II Pet 1.3).

 

v Că harul si liberul-arbitru sunt deopotrivă cauze primare şi concurenţi angajaţi în cursa pentru atingerea obiectivului final numit convertire; într-adevăr, harul nu o ia înaintea voinţei omului sau, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ajută eficient voinţa unui om în procesul convertirii, înainte ca voinţa acestuia să nu se pună în mişcare din proprie iniţiativă.

o   Realitatea este că Biserica a condamnat de multă vreme această doctrină a pelagienilor prin cuvintele ap. Pavel, care afirmă că „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu Care are milă." (Rom. 9.16). „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?" (I Cor. 4.7). Şi: „Căci Dumnezeu este Acela Care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea." (Fil. 2.13).

 

V. Perseverarea sfinților

 

1.  Cei regenerați nu sunt fără de păcat

Cei pe care Dumnezeu îi cheamă, potrivit planului Său imuabil, la comuniunea cu Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, şi îi naşte din nou prin Sfântul Său Duh, îi izbăveşte cu adevărat de sub stăpânirea şi robia păcatului în viaţa aceasta, dar nu-i scapă pe deplin de sub influenţa firii pământeşti şi a acestui trup al păcătului.

2. Reacția credinciosului la păcat și slăbiciune

aici provine faptul că ne este dat să vedem zilnic atâtea păcate, datorate slăbiciunii noastre omeneşti, şi cele mai bune fapte ale sfinţilor nu sunt niciodată fără nici un cusur. Asta le dă în permanenţă prilejul să se smerească înaintea Domnului, să recurgă la sângele ispăşitor al lui Hristos, să-şi ţină mereu răstignită firea pământească, s-o mortifice tot mai mult prin trăirea într-un duh de rugăciune şi prin practicarea, cu mai multă sârguinţă, a adevăratei evlavii, suspinând după atingerea ţelului suprem, care este perfecţiunea. Ei tânjesc după clipa când, izbăviţi de acest trup al păcatului, vor domni în ceruri împreună cu Mielul lui Dumnezeu.

3.  Dumnezeu îi protejează pe cei convertiți

Din pricina acestor rămăşiţe ale păcatului care se mai află în noi şi a ispitelor care ne atacă, venind din partea lumii şi a lui Satan, răscumpăraţii Domnului nu ar putea persevera în harul Lui, dacă ar fi lăsaţi pe seama propriilor lor forţe, însă Dumnezeu este credincios, şi de aceea îi întăreşte în harul pe care li l-a acordat deja şi îi păstrează statornici până la capăt.

4. Pericolul căderii în păcate grave

Insă, deşi această putere a lui Dumnezeu, care îi întărește şi îi păstrează în har pe adevăraţii credincioşi, este mult prea mare pentru a putea fi biruită de firea pământească, totuşi cei ce s-au întors la Dumnezeu nu umblă întotdeauna sub călăuzirea Sa, astfel încât să nu poată, prin greşelile săvârşite în câteva acţiuni speciale, să se îndepărteze de pe drumul voii lui Dumnezeu, sau să se lase amăgiţi de unele pofte ale firii pământeşti aşa încât să asculte de ele. De aceea, copiii Domnului trebuie să vegheze necurmat şi să se roage fără încetare pentru a nu cădea în ispită. Dacă cei credincioşi nu fac lucrul acesta, nu numai că pot fi antrenţi de firea pământească, de lume şi Satan să comită păcate grave, oribile, dar Însuşi Dumnezeu îi poate lăsa să cadă, aşa cum o dovedesc tristele experienţe ale lui David, Petru şi alţi oameni sfinţi menţionaţi în Sf. Scriptură.

5.  Efectele păcatelor grave

Prin asemenea păcate, cei ce le comit îl ofensează profund pe Dumnezeu, se fac pasibili de pedeapsa cu moartea şi ÎI întristează pe Duhul Sfânt; ei întrerup cursul normal al unei vieţi de credinţă, îşi rănesc grav conştiinţele şi uneori îşi pierd, pentru câtva timp, bucuria mântuirii, până când Faţa părintească a lui Dumnezeu li se arată din nou ca urmare a pocăinţei lor care îi orientează iarăşi pe calea dreptății.

6. Intrvenția salvatoare a lui Dumnezeu

Căci Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, lucrând potrivit planului neschimbat al alegerii Sale veşnice, nu retrage definitiv Duhul Său copiilor Săi, chiar atunci când este vorba de căderi dureroase, şi El nu îngăduie ca ei să cadă aşa încât să poată pierde harul înfierii şi starea de justificare dobândită înaintea Lui; de asemenea, El nu-i lasă să comită păcatul care duce la moarte, adică hula împotriva Duhului Sfânt şi astfel, fiind total părăsiţi de El, să se arunce în pierzarea veşnică.

7.  Reînnoirea pocăinței

Intr-adevăr, în cazul unei căderi accidentale, Dumnezeu păstrează în inima copilului Său sămânţa care nu poate putrezi pe care a plantat-o El însuşi acolo şi prin care acesta a fost născut din nou, pentru ca aceasta sa nu se piardă şi nici să fie lepădată. Apoi, El îl înnoieşte realmente prin Cuvântul şi prin Duhul Lui, pentru ca cel căzut să se pocăiascâ şi să resimtă o durere profundă şi o întristare după voia lui Dumnezeu, din pricina păcatelor sale, pentru ca din adâncul unei inimi mâhnite şi zdrobite să dorească şi să obţină, prin credinţă, iertarea în sângele Domnului Iisus, Mijlocitorul; în felul acesta, să simtă iarăşi harul împăcării divine, să-L adore pe Dumnezeu pentru mila, bunătatea şi credincioşia Sa, şi să lucreze de acum încolo cu mai multă grijă la mântuirea lui, dându-şi toate silinţele ca s-o ducă până la capăt cu frică şi cutremur.

8. Siguranța protecției

Aşadar, nu prin meritele şi prin forţele lor, ci prin îndurarea gratuită a lui Dumnezeu reuşesc ei să nu piardă definitiv credinţa şi harul şi să nu rămână în prăbuşirea lor şi apoi să piară pentru vecii vecilor, lucru care, în ceea ce-i priveşte pe ei, s-ar întâmpla nu numai destul de uşor, dar în modul cel mai sigur posibil. Însă, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pieirea unui copil al Său nu se va întâmpla niciodată, pentru că planul alegerii Sale veşnice nu se poate schimba; nici promisiunile Sale nu pot fi încălcate; nici chemarea pe care a adresat-o pe temeiul planului Său neschimbător nu poate fi revocată; nici meritele, mijlocirea şi protecţia Domnului Iisus Hristos nu pot fi nimicite; nici pecetea Duhului Sfânt nu poate fi zădărnicită sau abrogată.

9. Asigurarea protecției

In ceea ce priveşte această păzire a celor aleşi în vederea mântuirii lor şi statornicia în credinţă a credincioşilor adevăraţi, credincioşii înşişi pot fi siguri şi convinşi de lucrul acesta, după măsura credinţei lor prin care ei cred cu certitudine că sunt în prezent şi că vor rămâne pentru totdeauna membri veritabili şi vii ai Bisericii şi că pot fi siguri de iertarea păcatelor lor şi de darul vieţii veşnice.

10.   Fundamentul asigurării

Totuşi, aceasta, certitudine nu provine dintr-o revelaţie specială care s-ar adăuga Cuvântului sau ar fi oferită în afara lui, ci ea decurge, în primul rând, din acceptarea cu credinţă a promisiunilor lui Dumnezeu pe care El ni le-a dat din belşug în Cuvântul Său pentru mângâierea noastră; apoi, din mărturia Duhului Sfânt, Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Săi (Rom. 8.16-17). În sfârşit, dintr-o serioasă şi sfântă preocupare de a trăi în curăţie de cuget şi de a săvârşi faptele bune ale credinţei.

Dacă aleşilor lui Dumnezeu nu li s-ar fi acordat, pe acest pământ, ferma asigurare că vor avea parte, într-o zi, de triumful final şi le-ar fi fost retrasă arvuna negrăită a vieţii veşnice, ei ar fi fost cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii.

11. Îndoieli referitoare la asigurare

Totuşi, Sf. Scriptură dovedeşte că, în timpul vietii lor pământeşti, credincioşii au de luptat contra multor îndoieli care vin din partea firii pământeşti şi că, atunci când trec prin ispite grele, ei nu se bucură întotdeauna de această deplină mângâiere a credinţei şi nu resimt fără încetare această certitudine a perseverenţei. Insă Dumnezeu, Care este Părintele oricărei mângâieri, nu îngăduie ca ei să fie ispitiţi peste puterile lor, ci le acorda, odată cu ispita, posibilitatea de a ieşi biruitori şi de a o răbda (I Cor. 10.13) şi, prin Duhul Sfânt înflăcărează în ei certitudinea perseverenţei.

12. Asigurarea este o motivație pentru ascultare

Dar această siguranţă a prezervării, departe de a-i face pe adevăraţii credincioşi să se umfle de mândrie şi să se arunce într-o siguranţă falsă, firească, este, din contră, o adevărată sursă a smereniei, a respectului filial şi a unei evlavii reale, a răbdării în toate încercările vietii, a rugăciunilor fierbinţi, a rămânerii în ascultare de Dumnezeu pe calea crucii, a depunerii unei mărturii vii în favoarea adevărului evanghelic şi a unei bucurii profunde în Dumnezeu. Acordarea unei asemenea binecuvântări este mai degrabă un stimulent pentru cel credincios de a trăi, înaintea Domnului, cu seriozitate şi într-un duh de recunoştinţa, săvârşind faptele bune ale credinţei, aşa cum o dovedesc, cu prisosinţă, mărturiile Sf. Scripturi şi experienţele actuale ale copiilor lui Dumnezeu.

13.  Asigurarea nu duce la nepăsare

De asemenea, când încrederea statorniciei în credinţă începe să umple din nou inima celor ce au fost ridicaţi dintr-o stare decăzută, aceasta nu produce în ei nici libertinaj, nici nepăsare în privinţa trăirii cu frică de Diunnezeu, ci din contră îi face să umble cu şi mai multă băgare de seamă pe căile Domnului, cutremurându-se la gândul că, dacă abuzează, de bunătatea părintească a lui Dumnezeu, Faţa Sa binevoitoare (a cărei contemplare este, pentru credincioşi, mai dulce decât viaţa iar absenţa ei mai amară decât moartea) s-ar putea ascunde iarăşi de ei şi astfel să cadă pradă celor mai cumplite chinuri de conştiinţă.

14. Dumnezeu folosește mijloace pentru protejarea noastră

Si, dacă Dumnezeu a găsit cu cale să înceapă în noi, lucrarea măreaţă a harului Său, prin predicarea Evangheliei, cu siguranţă că El o va duce la bun sfârşit, folosind îndemnurile, avertismentele şi promisiunile aceleiaşi Evanghelii, precum şi Sacramentele.

15.  Reacții diferite la doctrina perseverării

Această doctrină a perseverenţei adevăraţilor credincioşi, a prezervării sfinţilor, şi a certitudinii pe care pot ei s-o aibă în viaţa aceasta (Dumnezeu ne-a revelat-o din belşug în Sf. Scriptură, spre slava Numelui Său şi pentru mângâierea sufletelor evlavioase), şi pe care El o imprimă pe inima aleşilor Săi, este de aşa fel că mintea omului firesc nu o poate înţelege, Satan o urăşte, lumea o ia în batjocură, ignoranţii şi ipocriţii abuzează de ea, iar ereticii o combat.

Dar Mireasa lui Hristos a iubit-o întotdeauna şi a păstrat-o ca pe o comoară de o valoare fără seamăn. Şi Dumnezeu îi va da harul de a o ţine şi mai departe, Biserica Lui fiind aceea pe care nici o înţelepciune omenească n-o poate clinti de pe temelia adevărurilor evanghelice şi nici chiar porţile Locuinţei morţilor nu o pot birui. Da, aşa se va întâmpla cu Biserica lui Hristos a cărei glorie o constituie, în vecii vecilor, Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.

Respingerea erorilor

Având doctrina corectă explicată mai sus, Sinodul respinge erorile celor ce spun:

  • v Că perseverenţa adevăraţilor credincioşi nu este nicidecum un efect al alegerii veşnice din partea lui Dumnezeu, sau un dar acordat de El prin moartea lui Iisus Hristos, ci o condiţie a Noului Legământ pe care omul, înainte de alegerea şi justificarea sa peremptorie (cum o numesc ei), trebuie s-o îndeplinească de bunăvoie.
    • o   Sf. Scriptură ne învaţă că ea se datorează alegerii divine şi le este garantată aleşilor lui Dumnezeu, pe temeiul morţii, învierii şi mijlocirii Domnului Iisus Hristos: numai cei aleşi au obţinut acest har, pe când ceilalţi au fost împietriţi (Rom. 11,7). De altfel, „El, Care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela Care-i socoteşte drepți! Cine-i va osândi? Hristos a murit Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi. Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?" (Rom. 8.32-35).
  • v Că Dumnezeu, cu siguranţă, pune la dispoziţia celui credincios puterea necesară pentru a rămâne statornic în credinţă şi El este dispus să-l păstreze în mâna Lui, dacă credinciosul îşi face datoria. Totuşi - cu toate lucrurile care îi sunt necesare credinciosului pentru a rămâne statornic în credinţă şi pe care Dumnezeu este dispus să le folosească în acest scop — depinde întotdeauna de voinţa omului de a persevera sau nu.
    • o   Sinodul respinge această doctrină de orientare evident pelagiană; în dorinţa de a-i face pe oameni liberi, această învăţătură comite un sacrilegiu la adresa sentimentului unanim şi general al învăţăturii evanghelice, care anulează orice drept al omului de a se slăvi pe sine însuşi şi acordă toată lauda, pentru o asemenea binefacere, numai harului lui Dumnezeu. în definitiv, teoria în discuţie infirmă declaraţia Sf. Ap. Pavel, care le spune credincioşilor din Corint „EI vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Iisus Hristos." (I Cor. 1.8).
  • v Că adevăraţii credincioşi, oamenii care au fost născuţi din nou, au posibilitatea să decadă atât de profund şi de jos, încât să-şi piardă credinţa care justifică, harul pe care l-au primit şi însăşi mântuirea sufletelor lor. Dar nu numai că există o asemenea posibilitate, ci lucrul acesta se petrece frecvent cu credincioşi care cad şi se duc direct în pierzarea veşnică.
    • o   Sinodul combate această învăţătură, din pricină că ea se opune nu numai harului care aduce justificarea şi naşterea din nou, dar şi ocrotirii permanente pe care o asigură Domnul Iisus alor Săi. Adepţii acestei teorii ignoră cuvintele clare ale Sf. Ap. Pavel: „Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi drepți, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. " (Rom. 5.8-10) şi pe acelea ale Sf. Ap. Ioan, care scrie: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el, şi nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu." (I Ioan 3.9). De asemenea, această erezie contrazice spusele Mântuitorului: „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. " (Ioan 10.28-29).
  • v Că adevăraţii credincioşi, oamenii care au fost născuţi din nou, pot comite păcatul care conduce la moarte, adică hula împotriva Duhului Sfânt.
    • o   Într-adevâr, Sf. Ap. Ioan, la cap. 5 al primei sale Epistole, după ce, în v. 16-17, face o menţiune referitoare la cei ce comit păcatul care duce la moarte şi le interzice credincioşilor sa se roage pentru aceştia, adaugă imediat la v. 18: „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte (adică nu comite un asemenea păcat), ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi Cel Rău nu se atinge de el."
  • v Că, în viaţa aceasta, nu poate avea nimeni, fără o revelaţie specială din partea lui Dumnezeu, nici o certitudine cu privire la statornicia viitoare a credinciosului.
    • o   Prin doctrina aceasta, credincioşilor li se răpeşte cea mai solida mângâierea pe care ar putea-o avea în viaţa aceasta şi sunt introduse neîncrederea şi opiniile şovăielnice, specifice Bisericii catolice. Dar Sf. Scriptură prezintă pretutindeni această siguranţă ca fiind izvorâtă nu dintr-o revelaţie specială şi extraordinară, ci din mărturiile personale ale copiilor lui Dumnezeu şi din fermitatea permanentă a promisiunilor divine. Iată, de exemplu, ce spune Sf. Ap. Pavel: „...nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru." (Rom. 8.39) sau Sf Ap. Ioan: „Cine păzeşte poruncil lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe Care ni L-a dat." (I Ioan 3.24).
  • v Că doctrina referitoare la siguranţa mântuirii şi prezervarea sfinţilor este, prin însăşi natura ei, o pernă pe care să se culce liniştită firea pământească, învăţătura despre perseverenţa sfinţilor este dăunătoare evlaviei, bunelor moravuri, rugăciunii şi altor lucrări sfinte dimpotrivă, a se îndoi de prezervarea în har este un lucru demn de apreciat, fiind o caracteristică a omului smerit.
    • o   Adepţii acestei opinii dovedesc astfel că ei ignoră eficacitatea harului divin şi lucrarea Duhului Sfânt, Care lucrează în aleşii lui Dumnezeu. De asemenea, ei îl contrazic pe Sf. Ap. Ioan care, în termeni clari, afirmă tocmai contrariul: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Il vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat." (I Ioan 3.2-3). Pe de altă parte, afirmaţiile eronate de mai sus sunt combătute de experienţele sfinţilor, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, care, deşi au avut certitudinea mântuirii şi statorniciei lor, nu au încetat să fie consecvenţi în rugăciune şi în toate celelalte aspecte ale vieţii de credinţă.
  • v Ca între credinţa care ţine până la o vreme şi aceea care justifică şi mântuieşte există o singură deosebire: durata.
    • o   Însă noi ştim că Domnul Iisus însuşi, în Mt. 13.20-21 şi Lc. 8.13-14, stabileşte o întreită şi evidentă deosebire între cei ce cred până la o vreme şi adevăraţii credincioşi, când spune că primii primesc sămânţa Cuvântului într-o inimă cu un teren pietros, iar ceilalţi într-un pământ bun, sau într-o inimă bună; unii nu au rădăcină, pe când ceilalţi se înrădăcinează adânc; cei dintâi nu aduc roade, pe când ceilalţi îşi dau rodul la vreme şi în cantităţi diverse.
  • v Că nu este câtuşi de puţin absurd ca, odată distrusă prima regenerare a omului, acesta să poată fi născut din nou încă o dată, şi chiar de mai multe ori.
    • o   Prin această doctrină, este negat categoric caracterul incoruptibil al sămânţei Cuvântului lui Dumnezeu prin care păcătosul se naşte din nou şi, de asemenea, este contrazisa afirmaţia Sf. Ap. Petru, care spune: „...aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţa care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi. " (I Pet. 1.23).
  • v Că Iisus Hristos nu S-a rugat niciodată cu privire la perseverenţa indiscutabila a credincioşilor.
    • o   Doctrina aceasta îl contrazice pe Domnul Iisus însuşi, căci El i-a spus lui Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta. " (Le. 22.32), precum şi pe evanghelistul loan care afirmă ca Mântuitorul S-a rugat nu numai pentru apostoli, dar şi pentru toţi cei ce aveau să creadă în El prin cuvântul lor: „Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat... Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău." (Ioan 17.11, 15).

 

Concluzie

Iată, aşadar, care este explicaţia limpede a doctrinei biblice privitoare la Cele Cinci Articole dezbătute în Ţările de Jos, şi combaterea ereziilor prin care Bisericile din Ţările de Jos au fost tulburate de câtva timp încoace.

Sinodul consideră că această explicaţie este bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi în conformitate cu Mărturisirea de Credinţă a Bisericilor Reformate.

De unde reiese cu prisosinţă că exact contra adevărului, echităţii şi dragostei frăţeşti, au acţionat cei care (şi aceasta li se potrivea lor mai puţin decât oricărei alte persoane!) au vrut să-i determine pe creştini să creadă:

Că doctrina Bisericilor Reformate referitoare la predestinare şi punctele sale conexe, prin însăşi natura ei, îi îndepărtează pe oameni de la trăirea unei vieţi evlavioase şi îi predispune la promiscuitate; că această doctrină este o pernă a nepăsării pe care o oferă firea pământească şi Diavolul, o fortăreaţă a Satanei de unde aruncă el laţuri în calea oamenilor, rănind un mare număr dintre aceştia şi lovind mortal pe mulţi cu săgeţile disperării şi nepăsării.

Că această doctrină face din Dumnezeu, autorul păcatului şi îl prezintă ca o fiinţa nedreaptă, un tiran, un ipocrit, etc. şi că ea nu este altceva decât stoicism, manicheism, libertinism şi o cruzime deghizată.

Că această doctrină îi face pe oameni să trăiască după îndemnurile firii pământeşti şi în nepăsare, sugerându-le că indiferent care ar fi viaţa lor, nimic nu poate dăuna mântuirii celor aleşi, aşa că ei pot comite, fără nici o teamă, cele mai enorme ticăloşii; şi că, pe de altă parte, dacă cei respinşi ar fi săvârşit una după alta acţiunile specifice sfinţilor, nimic din toate acestea nu le-ar fi putut servi spre mântuire.

Că, potrivit aceleiaşi doctrine, se învaţă că Dumnezeu, acţionând pur şi simplu după bunul Său plac, fără pic de respect faţă de fiinţa omenească şi fără a lua în considerare vreun păcat anume, a predestinat pentru osândă veşnică şi a creat cu acest scop, cea mai mare parte din lume.

Că, dacă alegerea este sursa şi cauza credinţei şi faptelor bune, respingerea nu este nici mai mult nici mai puţin decât cauza necredincioşiei şi păcătoşeniei.

Că un mare număr de copilaşi nevinovaţi sunt smulşi de la pieptul mamelor lor pentru a fi aruncaţi fără milă în focul Iadului, pentru că nici sângele lui Iisus Hristos, nici botezul, nici rugăciunile Bisericii făcute la botezul lor, nu le folosesc la nimic.

Acestora li se mai pot adăuga şi alte absurdităţi asemănătoare pe care Bisericile Reformate nu numai că nu le mărturisesc, dar le şi detestă din toată inima lor.

De aceea acest Sinod din Dordrecht îi roagă fierbinte şi le cere, în Numele Domnului, tuturor celor ce cheamă, dintr-o inimă curată, Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să judece credinţa şi doctrina Bisericilor Reformate, nu pe baza calomniilor adunate de ici de colo, nici pe temeiul afirmaţiilor făcute în particular de câţiva învăţători ecleziastici, fie ele mai vechi sau mai noi, de multe ori citate tendenţios sau preluate trunchiat si răstălmăcite, ci numai pe temeiul Mărturisirilor Publice de Credinţă ale Bisericilor noastre şi a prezentei lămuriri cu privire la adevărata noastră doctrină, confirmată prin consens general, precum şi de către fiecare dintre membrii Sinodului.

Apoi, Sinodul îi avertizează solemn pe toţi defăimătorii, recomandându-le să se gândească ce judecăţi teribile vor avea de suferit din partea Domnului toţi cei ce depun mărturii false contra atâtor Biserici şi, de asemenea, împotriva atât de numeroaselor Mărturisiri de Credinţă ale aceloraşi Biserici. Sinodul le atrage respectuos atenţia şi tuturor celor ce depun eforturi susţinute pentru a face să le fie multora suspectă compania adevăraţilor credincioşi.

In sfârşit, acest Sinod îi îndeamnă pe toţi tovarăşii săi de lucru pe ogorul Evangheliei Domnului Iisus Hristos ca atunci când tratează această doctrină în şcoli şi Biserici, să se comporte ca nişte oameni evlavioşi şi credincioşi, s-o adapteze şi s-o facă să slujească, fie prin scris, fie prin viu grai, spre slava Numelui lui Dumnezeu, spre sfinţirea vieţii noastre şi spre mângâierea inimilor descurajate; nu numai să simtă cu Sf. Scriptură, dar să şi vorbească potrivit analogiei credinţei; pe scurt, să se abţină de la orice comentariu care trece dincolo de limitele trasate de învăţătura simplă şi curată a Sf. Scripturi şi care ar putea da un prilej nimerit sofiştilor aroganţi şi inventivi să desconsidere sau chiar să calomnieze doctrina Bisericilor Reformate.

Fie ca Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care stă la dreapta Tatălui şi le acordă daruri oamenilor, să binevoiascâ a ne sfinţi prin Cuvântul Lui care este adevărul, să-i aducă pe calea adevărată pe toţi cei ce s-au rătăcit, să le închidă gura celor ce calomniază învăţătura sănătoasă şi să reverse un duh de înţelepciune şi de pricepere peste toţi slujitorii credincioşi ai Evangheliei, pentru ca toate cuvintele pe care le rostesc aceştia să urmărească slava lui Dumnezeu şi edificarea spirituală a ascultătorilor lor! Amin.