Despre ce vorbește Biblia?

Celebrul serial de televiziune Seinfeld era considerat de mulți ca fiind un serial care nu avea nici un subiect central. Una dintre cele mai răspândite erori este ca, în același fel, Biblia nu are un subiect central ci este doar o colecție de mituri antice și aforisme morale. Este ciudat faptul că unii creștini privesc Scriptura în acest fel. Alții consideră că unitatea Scripturii se găsește în jurul planului lui Dumnezeu pentru Israelul național și pentru gloria milenială. Alții tratează Scriptura ca și cum s-ar referi la cititori, ca și cum nu ar exista elemente precum „textul” sau intenția autorului ci doar experiența pe care cititorul o are citind acel text. Chiar și mai crasă este eroarea conform căreia Biblia este citita ca și cum ar avea cititorul (împreună cu prosperitatea și fericirea lui) în centrul relatării ei. 

Citind Biblia conform metodei noului Testament 

Aceste perspective eronate de abordare a Scripturii sunt născute dintr-o înțelegere greșită care spune că scriitorii biblici nu au înțeles că ei contribuiau prin scrierile lor la o istorie mai mare care va fi unificata sau că autorii cărților Bibliei nu aveau o metoda proprie de înțelegere a Scripturii. Unii admit ca ar exista o asemenea unitate a înțelegerii Scripturii, dar considera că Scriptura este inspirată și se afla dincolo de abilitatea noastră de a imita hermeneutica biblica. 

Scripturile sunt organizate în jurul lui Dumnezeu Fiul care „a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă.” (1 Timotei 3:16) 

Hermeneutica lui Iisus 

Însuși Domnul nostru a susținut de-a lungul lucrării sale nu doar ca este Dumnezeu Fiul întrupat, dar și ca este în centrul planului și revelației lui Dumnezeu în vederea mântuirii oamenilor. Iisus a atacat hermeneutica fariseilor pentru că era îndreptată spre ceva greșit, spunând: „Cercetați Scripturile pentru că în ele credeți că aveți viata veșnică”  dar cărturarii și fariseii au ratat ințeleseul unificator al mesajului istoriei răscumpărării și al revelației: faptul că Scripturile mărturisesc despre Iisus (Ioan 5:39). Fariseii au pretins că ei credeau în Moise, dar nu era adevărat, deoarece Moise „în care și-au pus nădejdea” (Ioan 5:45) era cel care îi acuza. Fariseii nu au înțeles sensul Pentateuhului: „Dacă ați fi crezut în Moise ați fi crezut și în Mine, pentru că Moise a scris despre Mine” (Ioan 5:46). 

Una dintre cele mai mari și mai răspândite înțelegeri greșite cu privire la Biblie este că înainte de întruparea lui Hristos, credincioșii aveau acces direct și instantaneu la Dumnezeu fără lucrarea mijlocitoare a lui Hristos care a început doar după întrupare. O asemenea perspectiva este în contradicție directa cu învățătura clară a lui Hristos care s-a referit la „vocea pe care nu ați auzit-o, chipul pe care nu l-ați văzut.” Iisus a vorbit și mai specific despre acest aspect în Ioan 6:46 când a spus că „nimeni nu a văzut pe Tatăl decât cel care este de la Dumnezeu...” Dacă cineva l-ar vedea pe Tatăl ar trebui mai întâi să privească la Iisus care este Chipul lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:4, Coloseni 1:15). Conform lui Iisus, mijlocirea Sa nu înseamna mai putin acces la Tatăl ci chiar mai mult: „oricine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Iisus a fost conștient de slujba Sa ca revelație a lui Dumnezeu (Ioan 1:1). El știa că „Nimeni nu a văzut pe Tatăl. Singurul Sau Fiu Dumnezeu l-a făcut descoperit (Ioan 1:18). 

Iisus s-a împotrivit de multe ori hermeneuticii mioape a liderilor evreiești. Așa cum iudeii pretindeau ca îl urmează pe Moise, ei spuneau și ca sunt copiii lui Avraam. Iisus a respins aceasta afirmație a lor. Hristos a spus că în El este împlinirea celei mai profunde dorințe a lui Avraam: „Părintele vostru Avraam s-a bucurat să vadă ziua mea, a văzut-o și s-a bucurat”. 

Nu doar că Avraam și Moise s-au încrezut în Dumnezeu Fiul și în mântuirea pe care El o va aduce pentru poporul Său, dar și profetul Isaia spune: „Doamne, cine a crezut ce ni se vestise, ceea ce ne-a descoperit bratul Domnului?” (Isaaia 53:1). Profetul a anticipat răspunsul lui Iisus la orbirea iudeilor (Isaia 6:9,10) și a prezis modul în care Iisus v-a fi primit de evrei. Apostolul Ioan menționează că „Isaia a spus aceste lucruri pentru că a văzut gloria Sa și a vorbit despre El” (Ioan 12:41). 

Iisus i-a provocat pe farisei întrebându-i despre identitatea lui Mesia: „Ce credeți cu privire la Hristos, al cui fiu este?” Ca buni cărturari ce erau, fariseii au răspuns ca Mesia trebuie sa fie fiul lui David (Matei 22:42). După ce a scăpat din multe capcane întinse de farisei, Iisus le-a întins și lor una. Mesia trebuia sa fie fiul lui David, iar atunci cum se explica faptul ca David îl numește pe Mesia în Psalmul 110:1 „Domn” pe care Dumnezeu l-a așezat la dreapta Sa (Matei 22:42-46)? Orbiți în totalitate, ei nu au văzut că Iisus, pe care îl cautau să îl omoare, era atât fiul cât și Domnul lui David. 

Fiind pe cruce, Domnul nostru, aplicând Psalmul 22 pentru Sine, și-a desemnat Sieși referințele tuturor psalmilor. Iisus ne arată în felul acesta că nu David este cel cu adevărat abandonat de Dumnezeu; David nu i-a înlocuit pe cei pe care Tatăl i i-a dat (Ioan 6:39; 10:39), David nu a băut paharul pe care Tatăl i l-a dat (Ioan 18:11). Iisus este omul care se desfată în Legea lui Dumnezeu. El este cel care a vestit numele lui Dumnezeu fraților săi (Psalmul 21:23, Evrei 2:12). Inelul sau regal trebuie sa fie sărutat în semn de supunere. El este pastorul (Psalmul 23) care a umblat prin valea umbrei morții și doar el este cel care a avut „mâini și inimi curate” (Psalmul 24:4). Putem să observăm modul în care Noul Testament citește și interpretează cartea Psalmilor prin modul în care Noul Testament folosește Psalmul 110. În mai mult de douăzeci de citate și referiri, Noul Testament clarifica faptul că Dumnezeu Fiul, care s-a întrupat, este Domnul despre care Tatăl a spus „șezi la dreapta mea.” În legătură cu El Dumnezeu a jurat: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec.” 

După înviere și înălțare, Iisus Hristos a dat ucenicilor o lecție importantă de interpretare biblică. El a spus că toți profeții mărturisesc că Mesia trebuie să sufere înainte să intre în slavă. Citat Luca 24:25-27. Iisus nu și-a atribuit doar anumite pasaje mesianice. El a interpretat Scripturile evreiești în integralitatea lor ca referindu-se la Sine. Astfel, interpretând Biblia drept o carte ce Îl are pe Hristos în centrul fiecărui text nu este o răstălmăcire a Scripturii, ci un refuz de a ignora faptul ca toată Scriptura se referă la El. 

Hermeneutica apostolică 

Prima proclamare oficială și publică a apostolilor a avut un mesaj centrat pe „nebunia” crucificării lui Hristos (Fapte 2:1, 1 Corinteni 1:25, 2:2). Precum Iisus, Petru a interpretat faptul că patriarhii și profeții l-au avut pe Iisus în centrul mesajului lor. El nu a predica un mileniu pământesc ci pe „Iisus Hristos pe care voi l-ați răstignit dar pe care Dumnezeu l-a făcut Hristos și Domn” (Fapte 2:36). Acest titlul „Domn și Hristos” este important pentru că ne oferă un indiciu referitor la cum înțelegea Petru scripturile evreiești. 

În traducerea grecească a scripturilor evreiești găsim de multe ori cuvântul ce reprezintă numele lui Dumnezeu care face referire la legământul Său, Yahweh, care este tradus în Septuagintă prin cuvântul grecesc Kurios. De exemplu, în Psalmul 110:1, textul evreiesc spune că Yahweh îi spune lui Adon ”stai la dreapta mea.” Cele doua persoane din dialog sunt distinse de două titluri diferite. Traducerea greceasca a Psalmului 110:1, din care citează Petru în Fapte 2:34 spune: „Domnul a spus Domnului meu” iar versiunea noastră reflectă faptul că este folosit același substantiv pentru ambele persoane. Distincția care a fost clara în textul evreiesc a devenit ambigua în textul grecesc, iar apostolii au folosit aceasta ambiguitate. Au folosit acest limbaj grecesc pentru că ceea ce distinge pe Tatăl de Fiul nu are legătură cu esența divinității ci cu o diferență în persoanele lor, Fiului aparținându-i întruparea, dar Fiul întrupat rămâne consubstanțial cu Tatăl. Astfel, a Îl numi pe Iisus Domn și Hristos înseamnă să spui că atunci când vezi scris ”Domnul” în Scripturi trebuie să te gândești la Iisus. 

Toate acestea înseamnă că Dumnezeu Fiul nu a apărut pentru prima data în istoria răscumpărării odată cu întruparea ci a fost mijlocitorul cunoașterii lui Dumnezeu și a mântuirii oamenilor pentru mii de ani înainte de întruparea Sa. Acesta este modul în care apostolul Pavel înțelege istoria mântuirii când spune că „exista un singur mijlocitor intre Dumnezeu și oameni, omul Iisus Hristos” (1 Timotei 2:5). Vedem aceasta abordare și în mustrarea corintenilor pentru comportamentul lor de la masa Domnului când le-a adus aminte ca ei nu erau primii care sa fi fost botezați (1 Corinteni 10:1-2) și nici primii care sa mănânce la masa Domnului (1 Corinteni 10:3). Într-adevăr, cu toții au mâncat aceeași mâncare și au băut aceeași băutură pe care o bem si noi „pentru ca ei au baut din stanca duhovniceasca ce a fost cu ei, și stânca era Hristos.” Pavel nu a văzut doar antetipuri ocazionale ale lui Hristos în scripturile evreiești. Mai degrabă, el a înțeles ca Dumnezeu Fiul lucrează în mod activ de-a lungul scripturilor. Cu alte cuvinte, unitatea legământului harului nu este doar tipologica ci și substanțială. Ca și creștini, noi azi împărtășim același har justificator și mântuitor prin care Dumnezeu Fiul a justificat și a mântuit oamenii înainte de întruparea sa. Pavel a afirmat acest adevăr când le-a spus corintenilor: ȚCăci Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care a fost propovăduit de noi în mijlocul vostru, prin mine, prin Silvan, şi prin Timotei, n'a fost „da” şi „nu”, ci în El nu este decît „da”. În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricîte ar fi ele, toate în El sînt „da”; de aceea şi „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:19-20). 

Scriitorul epistolei către Evrei l-a văzut pe Hristos în centrul istoriei răscumpărării. În Evrei 11 se acordă o mare atenție eroilor credinței și calității credinței lor, dar nici unul nu este făcut obiectul credinței. Moise a întors spatele belșugului din Egipt pentru a se identifica cu poporul lui Dumnezeu, deoarece „el considera că ocara lui Hristos este mai de preț decât bogăția și bunăstarea din Egipt...” (Evrei 11:24-26). Aceasta înseamnă ca au existat creștini și înainte de întruparea lui Hristos, credincioși care, conform cuvintelor Catehismului de la Heidelberg (CH 21) aveau o cunoaștere și o încredere din inima în Hristos cu 1500 de ani înainte de întruparea Sa. Istoria lui Moise este istoria unui creștin care este în călătoria sa către cetatea cerească (Evrei 11:16), precum suntem și noi, doar că el trăia în vremea tipologiilor și a umbrelor (Romani 5:14, Coloseni 2:17, Evrei 8:5). Dincolo de a privi înspre întrupare, epistola către Evrei îl plasează pe Dumnezeu Fiul în centrul acțiunii istoriei răscumpărării  Putem înțelege cu ușurință faptul că nici un loc nu era mai fundamental pentru identitatea națională a Israelului decât Sinaiul. Pe cine plasează epistola către Evrei ca fiind plin de putere în vârful acestui munte? Pe Iisus, „mijlocitorul noului legământ” (Evrei 12:24). Cel la care am venit noi era acolo de mult timp, fiind și cel cu care au vorbit față în față Iacov și Moise (Genesa 32:30, Exod 33:11) iar acum după întrupare, este alături de noi. Citind Scriptura în acest fel, înțelegem că prin întrupare noi nu am fost despărțiți de Dumnezeu ci, avem chiar o intrare mai liberă la Tatăl (Evrei 4:15-16, 9:15). 

Scriind despre suferințele creștinilor din Asia Mica, apostolul Petru presupune o interpretare creștină a scripturilor evreiești. Mântuirea ce le-a fost predicată este aceeași ce a fost profețită de prooroci, despre care se spune că o cautau și o priveau cu interes, întrebându-se în ce perioadă va veni Duhul lui Hristos (1 Petru 1:10-11). Conform cuvintelor lui Petru, Dumnezeu Fiul unifică istoria răscumpărării și a revelației în ciuda circumstanțelor sau a autorilor umani ai Scripturii, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu are un autor divin și unificator care este Duhul Sfânt. Duhul Sfânt i-a făcut pe autori să scrie ceea ce au scris în Scripturi (2 Petru 1:21) și cu toții au intenționat sa Îl arate pe Hristos pe parcursul Scripturii. 

Fiul în Scripturile evreiești 

Hristos este subiectul Scripturii. Întrebarea pe care trebuie sa o punem nu e dacă Biblia este centrată pe Hristos ci cum este Biblia centrată pe Hristos. Urmând tiparul stabilit de Iisus și de apostoli, descoperim ca Hristos este revelat printr-o serie impresionanta de tipologii (ilustrații ale realității ce va veni) pe parcursul istoriei răscupărării. Iisus și apostolii ne oferă indicii chiar și mai detaliate în vederea înțelegerii modului în care Hristos apare în Scriptură nu doar din punct de vedere tipologic ci și ca un actor neîntrupat în drama creației, căderii și răscumpărării  Ioan 1:3 spune că „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El.” Aducându-ne aminte ca Hristos este singurul mijlocitor, trebuie să luăm în considerare faptul că atunci când în Genesa 2:15-16 se spune că Yahweh Elohim l-a așezat pe Adam în gradină și a instituit legământul faptelor (Mărturisirea de Credință Westminster 7.2) trebuie să identificam faptul că cel care a făcut asta este persoana neîntrupată a lui Hristos. El este cel care a creat femeia și a condus prima ceremonie matrimonială, El este cel pe care Adam l-a auzit rostind condamnarea în gradină în urma căderii (Genesa 3:10) și care a rostit blestemul. Fiul este cel care a predicat Evanghelia pentru prima dată „el va zdrobi capul șarpelui și tu ii vei zdrobi călcâiul” (Genesa 3:15) și care a acoperit goliciunea primilor oameni (Genesa 3:21). Citind Scriptura în acest fel, narațiunea capătă o noua profunzime. Încă de la început, Fiul a jurat ca se va întrupa, că va suferi și că va muri pentru a învinge dușmanul. El a fost cel care a jurat în cadrul ceremoniei de încheiere a legământului din Genesa 15:17. El a mers printre jumătățile de animale făcând un jurământ al morții împotriva propriei Sale vieți (Genesa 15:13). Persoana misterioasă cu care s-a luptat Iacov și cu care a vorbit față în față (Genesa 33:20) nu este nimeni altcineva decât Mijlocitorul. Aceeași persoană s-a descoperit lui Moise spunându-i „Eu sunt” (Exod 3:14, Ioan 4:26; 6:20, 35, 41, 48, 51, 8:12, 58). 

Când citim Biblia în acest fel, noi nu urmam doar exemplul lui Iisus, Petru și Pavel ci urmam un tipar Protestant confesional. La Disputa de la Heidelberg (1518) Luther a argumentat faptul ca a cauta accesul nemijlocit (cautând o alta cale decât cea prin Fiul) este o teologie a gloriei și sub-creștină. Un teolog autentic îl abordează pe Tatăl doar prin Fiul și prin crucea Sa. Fiind foarte sugestiv, Luther a vorbit despre privirea spatelui lui Dumnezeu. El se referea la Exod 33:32 unde Dumnezeu nu i-a permis lui Moise sa vadă gloria Sa ci doar „spatele, iar chipul Său nu putea sa fie văzut.” Dacă va fi sa Îl găsim pe Dumnezeu, nu va fi prin glorie ci doar prin Mijlocitorul care a luat vina noastră asupra Sa și a fost răstignit pe crucea de la Golgota. 

Concluzie 

Scriptura nu este o colecție de mituri sau aforisme antice. Biblia are un mesaj unitar relatat în fiecare gen, de fiecare autor, în fiecare epocă a istoriei răscumpărării. Mesajul unificator nu se referă la planul lui Dumnezeu de instaurare a unui popor național glorios pe Pământ și nici nu are în vedere fericirea cititorului. Mesajul central al Bibliei îl are în vedere pe Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru noi. Fiul S-a revelat pe Sine Însuși încă din gradina Eden. Nu e vorba că Dumnezeu ar fi indiferent față de noi. Până la urmă, noi suntem aceia „cărora la sfârșitul vremurilor” ni s-a descoperit Hristos, dar rămânem întotdeauna doar cititori și nu actori ai dramei răscumpărării, sub îndrumarea Duhului care plutea deasupra adâncurilor (Genesa 1:2) și care era prezent peste templul viu al lui Dumnezeu (1 Petru 4:14). Evanghelia ne vestește că Mijlocitorul „s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

R. Scott Clark este profesor de istoria bisericii și teologie istorică la Seminarul Teologic Westminster din California. 

Acest articol a fost publicat pentru prima dată în revista Modern Reformation, Volumul 16, Numărul 2, din Martie/Aprilie 2007. Tradus și publicat cu permisiune.