Eșec în paradis: legământul faptelor

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). „«Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh»” (Fapte 2:38). Acestea sunt versetele clasice prin care este sumarizată Evanghelia, care proclamă vestea bună despre cum putem fi mântuiți de păcatele noastre.

Aceste versete și altele asemenea lor, ne sunt dragi și le păstrăm în inima noastră. Evanghelia ne mângâie în vremuri de îndoială și ne încurajează atunci când suntem istoviți datorită luptei pe care o purtăm. Uneori înrămăm aceste versete pentru a le agăța pe perete, le punem pe fundalul calculatorului nostru sau le lipim de biroul de la locul de muncă. Acestea ne aduc aminte de mântuirea măreață pe care o avem în Hristos și ne oferă mângâiere. Totuși, aceste versete ridică întrebarea: Cum poate fi posibil una ca asta? Cum e posibil ca păcătoșii nenorociți să fie mântuiți doar prin credință? De ce a trebuit ca Hristos să moară pe cruce? Ce a făcut Hristos pentru ca noi să avem viață veșnică prin credința în El? De ce trebuie ca oamenii păcătoși să fie răscumpărați?

Pentru a da un răspuns acestor întrebări, poate că întâi noi am privi la una din epistolele lui Pavel sau la un pasaj din evanghelii; socotind că acolo am găsi cu siguranță un răspuns. Mai există însă un loc unde putem privi pentru a primi răspuns la aceste întrebări, și anume, la primele capitole ale Genezei. Acest lucru poate vă surprinde pe mulți. Noi înțelegem importanța primelor capitole ale Genezei cu privire la creație, însă în ce fel vorbesc acestea despre Evanghelie?

Predicarea apostolică a Evangheliei este puntea care ne aduce la Dumnezeu ca Mântuitor. Această punte este pavată și marcată foarte clar, dar pilonii acestei punți care sunt înrădăcinați adânc în râu, se găsesc în Geneza, capitolele 1-3. Șuvoiul de apă uneori poate ascunde acești piloni, însă, fără pilonii din Geneza, puntea Evangheliei ar începe să se năruie sub picioarele noastre. Geneza 1-3 constituie temelia Evangheliei, în mod special pentru că ne dezvăluie legământul faptelor. Doctrina legământului faptelor ne învață mai multe despre perfecțiunea lucrării lui Hristos și astfel ne consolidează siguranța mântuirii noastre.

Ce este legământul faptelor?

Doctrina legământului faptelor are o descendență aleasă. În timp ce conceptul de legământ al faptelor se găsește în scrieri încă din timpul lui Augustin (354-430), în timpul reformei teologi precum Zacharias Ursinus (1534-83) și Caspar Olevianus (1536-87), autorii Catehismului de la Heidelberg, aveau o învățătură consistentă cu privire la această doctrină. În Catehismul său cel Lung (1562), Zacharias Ursinus a pus la egalitate, într-un mod explicit, legământul faptelor cu legea care „cere ascultarea perfectă de Dumnezeu” și „făgăduiește viața veșnică celor care o țin” și legământul harului cu Evanghelia care „ne arată împlinirea în Hristos a neprihănirii cerute de lege” și promite „viața veșnică în mod gratuit datorită lui Hristos pentru cei care cred în El.”[1] Caspar Olevian a susținut aceiași doctrină în cartea sa din anul 1567, Vester Grund. El a vorbit despre un legământ legal al faptelor cu Adam ca reprezentant al umanității, în care legea a fost „sădită” ca parte a „naturii umane”.[2] Acest legământ al faptelor este în contrast cu legământul harului care proclamă „Garantul care satisface în mod deplin judecata dreaptă a lui Dumnezeu împotriva noastră.”[3]

Până în anii 1640 doctrina legământului faptelor a fost recunoscută oficial și formulată în standardele confesionale scrise în cadrul Adunării de la Westminster. Catehismul Scurt de la Westminster (CSW), de exemplu, definește acest legământ după cum urmează: „Când Dumnezeu l-a creat pe om, El a intrat într-un legământ al vieţii cu omul, având ca şi condiţie ascultarea perfectă; omului i-a fost interzis să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, în caz contrar fiindu-i vestită pedeapsă morţii.” (12). Tot așa Mărturisirea de Credință de la Westminster (MW) susține: „Primul legământ făcut cu omul a fost un legământ bazat pe fapte, prin care lui Adam i-a fost promisă viaţa şi, în el, întregii posterităţi, cu condiţia unei ascultări perfecte şi personale” (7.2). În concordanță cu aceste afirmații, Louis Berkhof afirmă faptul că legământul faptelor este angajamentul lui Dumnezeu față de Adam, ca reprezentant al omenirii, în care viața este condiționată de ascultarea perfectă și moartea (veșnică) este amenințarea pentru neascultarea față de porunca de a mânca nu din pomul interzis.[4]

Există patru aspecte ale acestei definiții a căror detaliere ne va fi utilă. În primul rând, Dumnezeu este Cel care a încheiat legământul la crearea lumii. Faptul că Adam și Eva au fost făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu însemna ca ei se aflau într-un legământ cu Dumnezeu. La crearea lumii, Dumnezeu promite creației Sale să o susțină și să-i fie Dumnezeu. Tot așa, Adam fiind creat după chipul lui Dumnezeu are o obligație implicită față de Dumnezeu. În Geneza 1:26, Dumnezeu face după chipul Său un bărbat și o femeie pentru a stăpâni pământul, ceea ce reprezintă o obligație a lor. Crearea lumii de către Dumnezeu generează o relație care presupune obligații, precum asemănarea acesteia cu Dumnezeu. Așadar, angajamentul bazat pe legământ al lui Dumnezeu față de oameni se evidențiază clar în Geneza 1, chiar înainte de a fi rostită porunca mai restrânsă de a nu mânca din Pomul Cunoștinței Binelui și a Răului. Această interdicție concentrează legământul asupra încercării omului, dar legământul este mai cuprinzător decât această poruncă.

În al doilea rând, promisiunea vieții veșnice se bazează pe ascultarea lui Adam. Faptele lui erau mijlocul prin care putea fi obținută această promisiune. Faptele bune ale lui Adam i-ar fi adus răsplata, ascultarea Sa trebuind să fie perfectă și continuă. Adam putea să păcătuiască și în alte moduri, nu numai prin a mânca din pomul interzis. A fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu înseamnă să fii sub toate aspectele, încontinuu, perfect neprihănit.

O obiecție obișnuită față de această idee este întrebarea despre cum ar putea faptele lui Adam dobândi ceva de la Dumnezeu. Chiar nu ar putea o ființă umană câștiga nimic de la Dumnezeu ca ceva datorat? Această obiecție, însă, omite faptul că Dumnezeu este suveran în stabilirea termenilor legământului. El a creat totul și toate lucrurile au fost considerate bune. Tot așa El este liber să atribuie valoarea lucrurilor pe care Le-a făcut. Rata schimbului este în mâinile Sale. Omul va dobândi de la Dumnezeu ceea ce stabilește El. Toate acestea nu sunt datorită vreunui merit intrinsec aflat în umanitate, ci datorită cuvântului lui Dumnezeu. Așadar, Domnul este suveran să stabilească valoarea vieții veșnice și El a stabilit-o la prețul ascultării perfecte. Era un merit determinat prin legământ. Domnul a stabilit termenii legământului și în dreptatea Sa se va asigura că aceștia vor fi respectați.

Mai mult decât atât, Dumnezeu L-a creat pe om având abilitatea de a reuși în ceea ce face. Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva într-o neprihănire și sfințenie desăvârșite (Ef. 4:24). Păcatul în acea vreme nu era parte din peisaj. Domnul L-a făcut pe Adam sfânt, având o înclinație naturală înspre a asculta. Ascultarea era plăcerea lui, înclinația lui primară, conduita sa obișnuită. Mărturisirea Belgiană spune faptul că primul Adam a fost „capabil să se acorde în toate lucrurile cu voinţa lui Dumnezeu” (Art. 14), iar Catehismul de la Heidelberg: „Dumnezeu l-a făcut pe om capabil s-o împlinească (legea)” (9). Adam putea asculta într-un mod perfect și continuu de Dumnezeu pentru a primi răsplata vieții veșnice.

În al treilea rând, binecuvântarea/răsplata și blestemul/pedeapsa legământului erau în cele din urmă de natură spirituală. Viața promisă era viața veșnică. Pomul vieții era un semn și o garanție pentru Adam că în schimbul ascultării sale va primi viața veșnică. De aceea, Dumnezeu îi oprește pe Adam și Eva din a mânca din Pomul Vieții care i-ar fi făcut să trăiască veșnic (Gen. 3:22). John Calvin (1509-64) afirmă acest lucru foarte clar în tratarea subiectului despre caracterul sacramental al Pomului Vieții: „(Dumnezeu) le-a dat lui Adam și Evei pomul vieții ca o garanție a vieții veșnice.”[5] Pomul vieții din mijlocul grădinii Eden simboliza bucuria nesfârșită pe care prin ascultarea sa, Adam urma să o câștige (Apoc. 22:2).

Viața veșnică era dobândită prin ascultarea lui Adam și tot așa, moartea veșnică era dobândită prin neascultarea sa. Răsplata este în concordanță cu pedeapsa. Dumnezeu a hotărât moartea ca penalizare pentru neascultare:„În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Gen. 2:17). Moartea despre care vorbește aici Dumnezeu este fizică, spirituală și veșnică. Din perspectivă biblică moartea nu reprezintă doar sfârșitul existenței fizice, ci mult mai mult și anume: separarea de Dumnezeu și de toată bunătatea Lui. La căderea lor, Adam și Eva nu au murit fizic, însă imediat și-au dat seama de rușinea spirituală în care se află prin faptul că au devenit conștienți de goliciunea lor (Gen. 3:7). CSW în întrebarea 19 spune: „Toţi oamenii şi-au pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi sunt sub mânia şi blestemul Lui, fiind susceptibili ruinei vieţii acestea, cuvenindu-li-se moartea şi chinurile iadului pentru eternitate.”

În al patrulea rând, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam și cu toți urmașii Săi. Fiecare fiu al lui Adam și fiică a Evei se află în acest legământ. Adam i-a reprezentat pe toți oamenii și a acționat în numele lor. Dumnezeu L-a numit pe Adam ca reprezentant al nostru legal și cap „federal” al umanității.

În mod firesc, aceasta înseamnă că repercusiunile faptelor lui Adam au trecut asupra copiilor săi. Dacă ar fi dobândit viața ar fi dobândit-o pentru el și pentru toți urmașii săi, tot așa este și în cazul pedepsei cu moartea. Acest aspect al legământului este evident din istoria umanității. Odată ce Adam a căzut, Eva, Cain, Abel și toți oamenii ce i-au urmat au fost pedepsiți cu moartea (Rom. 5:12). Cain și Abel nu au fost puși în locul lui Adam în grădină, ci au fost alungați la est de Eden. Vina păcatului le aparținea și lor, moștenind natura păcătoasă a tatălui lor. De atunci încolo lucrurile nu s-au schimbat. Dumnezeu nu ne-a așezat înapoi la linia de start, de unde a pornit Adam. În schimb, noi suntem născuți fiind morți în păcat (Ef. 2:1-3). Așadar, toată umanitatea în Adam se află în acest legământ. Legământul schimbă întreaga istorie; destinul și viața noastră au fost determinate de acest legământ. În Adam, noi suntem căzuți și în consecință suntem ținuți captivi păcatului și blestemului său care este moartea.

În lumina acestor aspecte, putem defini legământul faptelor caangajamentul lui Dumnezeu de a-i da lui Adam și posterității sale în schimbul ascultării, viața veșnică sau moartea veșnică în schimbul neascultării. Aceasta e starea inițială în care Adam și Eva au fost creați. Adam fiind creat după chipul lui Dumnezeu, avea o natură neprihănită, sfântă, prin care putea obține răsplata pentru faptele bune ale sale.

De-a lungul timpului, teologii au numit acest legământ în diferite moduri, însă cu toții au fost de acord cu privire la ceea ce el semnifică. Din punctul de vedere al scopului legământului (CSW 12), unii l-au numit legământul vieții; dacă Adam ar fi ascultat, el ar fi dobândit viața veșnică. Alții l-au numit legământul creației, fiindcă a fost încheiat la crearea lumii. Numele de legământ al faptelor, totuși, pune în lumină mijlocul prin care Adam urma să obțină viața veșnică; și anume prin faptele sale. Aceste denumiri diferite reflectă diverse aspecte ale aceluiași legământ.

În teologia reformată predomină numele de legământ al faptelor, pentru că această denumire poate fi pusă în contrast cu legământul harului. Ceea ce au în comun legământul faptelor și legământul harului este faptul că sunt legăminte care au ca scop viața, iar ceea ce le diferențiază este modul în care este obținut acest scop. În legământul harului, poporul lui Dumnezeu primește viața ca dar, prin credință, datorită lucrării desăvârșite a lui Hristos, Mijlocitorul nostru. În schimb în legământul faptelor, Adam câștiga viața prin ascultarea de termenii legământului. Din acest motiv este potrivit și util ca legământul faptelor să fie numit astfel.

Care este învățătura Bibliei?

Mărturisirile de credință reformate și teologia urmăresc să rezume și să învețe ceea ce Biblia învață. Cuvântul inspirat, fără cusur al lui Dumnezeu este singura normă pentru credință și viață. Teologia reformată este o teologie a legământului pentru că este o teologie exegetică, adică este bazată și înrădăcinată în exegeza Scripturii. Teologia reformată vorbește despre legământul faptelor fiindcă acesta se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu. Deși învățătura legământului faptelor a fost sistematizată în tradiția reformată, totuși multe alte tradiții nu învață despre legământul faptelor și doar câțiva reprezentanți ai tradiției reformate s-au opus acestor perspective.

Geneza 2-3. Primul pasaj despre care trebuie să vorbim este în mod firesc cel despre căderea lui Adam și a Evei. De fapt, unul dintre cele mai răspândite argumente împotriva acestui legământ este faptul că Scriptura nu folosește termenul de legământ pentru a descrie ce se petrecea în starea de dinainte de cădere. Pasajul din Geneza 2-3 nu folosește deloc termenul de legământ. Acest lucru este adevărat, cuvântullegământ nu se află în Geneza 2-3. Totuși asta nu ar trebui să fie o piedică pentru noi.[6] În viața noastră de zi cu zi putem vorbi despre lucruri, idei sau obiecte fără a folosi termenul specific sau numele acestora; acești termeni se pot deduce doar din context sau putem folosi, în schimb. simboluri și sinonime. Fapt care este valabil și în cazul limbajului Scripturii. Dacă toate elementele unui legământ sunt prezente în Geneza 2-3, nu mai este nevoie de specificarea acelui termen.

În ce privește relațiile obișnuite dintre oameni, contextul este deosebit de important. O poveste sau un film poate arăta că un bărbat și o femeie sunt căsătoriți în diverse moduri fără a folosi cuvinte precum „soț/soție” sau „căsătorie”. Pot fi folosiți termeni sinonimi precum „însurat” sau „jumătate” sau relația de căsătorie poate fi ilustrată prin modul în care bărbatul și femeia discută unul cu celălalt. Simpla imagine a unui cuplu mai în vârstă care se plimbă ținându-se de mână, ne poate duce cu gândul că cei doi sunt căsătoriți. Tot așa în Geneza 2-3, legământul se poate deduce clar din context.

Cu toate acestea, fiecare context are o curbă statistică a progresului învățării. Dacă mergi în vizită la un prieten, poate că nu ai auzit niciodată până atunci cuvintele sau expresiile pe care familia lui le folosește pentru anumite lucruri. În familia noastră numim ridichile pământpentru că atunci când eram copil, tatăl meu spunea că ridichile au gust de pământ. Tot așa, dacă nu ești familiar cu denumirea aceasta, cererea de la masa de cină: „dă-mi, te rog pământul” te-ar deruta. Dacă așa stau lucrurile în cazul familiilor sau culturilor unde anumite lucruri pot fi omise prin traducere, cum este situația unei culturi care are o vechime de aproape trei mii de ani? Simbolurile, ilustrațiile și idiomul variază și de aceea trebuie să fim în cunoștință de cauză. Ceea ce era foarte obișnuit pentru evreii din antichitate este foarte posibil să nu fie înțeles de noi fără un studiu al culturii lor.

Ce trebui să reținem este faptul că pentru primele capitole ale Genezei, contextul este ieșirea lui Israel din Egipt și încheierea legământului lui Dumnezeu cu poporul la multele Sinai. Viața poporului Israel după robia din Egipt a fost dominată de acest legământ. Moise a fost autorul acestor capitole, el a fost ghidat de Duhul Sfânt, iar scrierile lui s-au adresat poporului Israel. Astfel, termenii și imaginile din Geneza 2-3 ar trebuie, pe de o parte, să fie înțelese în lumina modului în care sunt folosite și în alte părți ale Scripturii. Israel nu a primit doar capitolele 2 și 3 din Geneza; ci mai degrabă aceste capitole introductive erau parte a unui întreg, parte a cărții Geneza alături de celelalte cărți precum Exod, Levitic și Deuteronom.

Un bun exemplu este numele folosit pentru Dumnezeu în Geneza 2 și 3. În aceste două capitole, Domnul este numit aproape tot timpul cu numele „DOMNUL Dumnezeu” (de douăzeci de ori). Singura excepție este de pe buzele femeii și a șarpelui care Îl numesc doar „Dumnezeu” (de patru ori). Aceste variații au scop narativ creând în mod deliberat o distanță între Dumnezeu, femeie și șarpe. ”DOMNUL Dumnezeu” este numele lui Dumnezeu specific legământului. Acest nume surprinde aspectul relației solemne bazate pe legământ, a lui Dumnezeu cu poporul Său. Această denumire se găsește în Exod 3:14-18, atunci când Dumnezeu îi cere lui Moise să elibereze poporul din Egipt. În Exod 20:2 este folosită în prologul de dinainte de cele zece porunci în care Dumnezeu vorbește în termenii legământului, iar în cartea Deuteronom este o denumire dominantă. În mod firesc, atunci când se pronunța acest nume de „DOMNUL Dumnezeu”, în mintea israeliților avea o nuanță care îi ducea cu gândul la legământ și la obligațiile pe care le aveau față de Domnul. La fel ar trebui să fie și în cazul nostru.

Mai mult decât atât, trebuie să remarcăm faptul că tot pasajul din Geneza 2-3 este o istorisire care implică personaje, un motiv și un fir narativ. O bună istorisire, în special în Vechiul Testament, comunică semnificația sa în primul rând prin povestirea în sine și nu prin intermediul unor note explicative („această înseamnă că…”). Cadrul, desfășurarea firului narativ și personajele sunt suficiente pentru ca cititorul să facă anumite raționamente. Remarcați afirmația pe care o face Bary Webb cu privire la modul în care firul poveștii evreiești comunică înțelesul. „Semnificația pe care au avut-o acele evenimente pentru scriitor…este exprimată prin modul în care este spusă acea poveste, nefiind niciodată exprimată clar.”[7] A cere să existe în Geneza 2-3 cuvinte care să spună clar „acesta este un legământ” înseamnă să forțezi scrierea de calitate proastă a istorisirii. Având astfel de pretenții, cititorul vine înaintea pasajului Bibliei ca stăpân, în loc să se supună textului.

Prin ascultarea și recitirea istorisirii din Geneza 2-3, devine clar faptul că este vorba de un legământ de la un capăt la altul, deși nu este folosit termenul de „legământ”. Observația unui expert cu privire la Geneza 2-3 se aplică ideii de legământ prin analogie: „Deși nici unul din cuvintele ebraice pentru «păcat» nu apare în text, noțiunea în sine este prezentă.”[8] Ideea de legământ domină narațiunea pentru că tema și firul poveștii ne aduce în atenție obligația prin legământ ca Adam și Eva să nu mănânce din Pomul cunoștinței Binelui și Răului. Oricare cititor obișnuit ar înțelege acest lucru. Această obligație sau încercare stă în centrul istorisirii. Așa cum am menționat mai înainte în introducere, unul din sinonimele pentru „legământ” este termenul de „obligație”.

Așadar, de îndată, Adam și Pomul Cunoștinței sunt centrul narațiunii acestor capitole introductive. În capitolul 2:8 Dumnezeu sădește grădina Eden și îl așează pe om în ea, apoi în versetul 9, Dumnezeu face să crească pomi plăcuți la vedere și gustoși împreună cu Pomul Cunoștinței Binelui și Răului și Pomul Vieții. La începutul descrierii grădinii se spune că acești doi pomi se aflau în mijlocul ei. Întreaga grădină îi înconjoară și poate fi înțeleasă din perspectiva acestor doi pomi. Proeminența lor în geografia Edenului denotă semnificația narațiunii.

În Geneza 2:15, firul narativ amintește de cuvintele din versetul 8, în care Dumnezeu îl așează pe Adam în Eden și împreună cu plasarea lui acolo urmează datoria. Slujba privilegiată din paradis pe care o avea Adam, aduce cu sine responsabilitatea de a păzi și a lucra grădina. Apoi, în primul dialog al istorisirii, Domnul îi poruncește lui Adam să nu mănânce din Pomul Cunoștinței. Așa cum ne-am fi așteptat, acei pomi înrădăcinați în inima Edenului sunt din nou în scenă, acum Pomul Cunoștinței fiind în prim-plan. De altfel, cuvântul din limba ebraică pentru „cunoștință” poate însemna și „alegere”, acțiunea ce vine de pe urma înțelepciunii în schimbul caracteristicii de a fi înțelept. Acest pom poate fi numit mai degrabă: „Pomul Alegerii dintre Bine și Rău.”[9] Această interdicție nuanțează Pomul Cunoștinței ca fiind o încercare pentru Adam. Porunca împreună cu caracterul său oarecum arbitrar și cu denumirea copacului ridică cititorilor întrebarea: Adam va alege să facă binele prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu sau răul?

Proeminența și semnificația Pomului Cunoștinței pune în lumină implicit și Pomul Vieții. Dacă Pomul Cunoștinței este o încercare ce aduce cu sine pedeapsa cu moartea, atunci celălalt având numele de „Pomul vieții” simbolizează răsplata. Un pom duce la moarte, iar celălalt la viață. Această semnificație a Pomului vieții este descoperită la finalul istorisirii despre grădina Eden. Răzvrătirea lui Adam și a Evei L-a făcut pe Dumnezeu să-i oprească din a mânca din el prin așezarea unor heruvimi care țineau în mâini săbii învăpăiate.

Odată ce a fost creată femeia în capitolul 3, apare conflictul. Șarpele își face și el apariția, iar ispitirea este în termenii în care ne-am aștepta să fie: privitoare la porunca lui Dumnezeu prin care interzice omului să mănânce din Pomul Cunoștinței. Este clar că Pomul Cunoștinței este un test, o încercare. Oare Adam și Eva își vor demonstra loialitatea și supunerea față de Dumnezeu înainte de toate? Se vor încrede ei oare în ochii lor sau în Cuvântul lui Dumnezeu? Li se părea că pomul era bun pentru ca roadele să-i fie mâncate, dar Dumnezeu i-a atribuit prin cuvântul Său valoarea morții. A mânca din el nu însemna a te hrăni, ci a fi vrednic de moarte.

Încercarea este echilibrată cu binecuvântarea și blestemul, viața și moartea. Datorită vocii lui Dumnezeu care încă suna în urechile poporului Israel, porunca de a nu mânca însoțită de anumite sancțiuni era parte a unui legământ. Adam se afla într-un legământ cu Dumnezeu în care ascultarea ducea la viață și neascultarea la moarte. Deși nu este folosit în acest text cuvântul „legământ”, este găsit ADN-ul care îi aparține. Dumnezeu încheie acest legământ fiind Creatorul, Dătătorul legii și Judecătorul. Dumnezeu este Cel care stabilește termenii și sancțiunile, binecuvântarea vieții care vine de pe urma ascultării și blestemul morții veșnice în cazul neascultării. Dumnezeu îi dă lui Adam prin Pomul vieții un semn sau un sacrament al răsplății legământului, iar încercarea este reprezentată printr-un semn juxtapus al Pomului Cunoștinței Binelui și a Răului. Bruce Waltke concluzionează: „Din moment ce Adam era singura ființă umană care s-ar fi putut opune ispitei, eșecul său implică faptul că umanitatea nu era capabilă să păzească legământul cu Dumnezeu. Dacă Adam înainte de Cădere, în Paradis, s-a dovedit a fi necredincios, cu atât mai mult Israel va eșua în țara promisă, fiind înconjurat de Canaaniții păcătoși.”[10] Istorisirea din grădina Eden vorbea poporului Israel, precum și nouă, despre originea istorică a lumii, pe lângă aceasta le-a întipărit în mod spiritual inabilitatea lor de a păzi legea lui Dumnezeu, depinzând astfel de mila și de harul lui Dumnezeu. Răzvrătirea lui Adam față de cuvântul lui Dumnezeu ne face să ne alipim și mai tare de harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos, ultimul Adam.

Mai sunt multe alte amănunte în Geneza 2-3 (pentru un studiu mai aprofundat vezi Anexa 1) care pot fi menționate și care evidențiază relația bazată pe legământ dintre Dumnezeu și Adam. Vor fi suficiente încă două aspecte pentru scopul pe care îl avem de a demonstra faptul că Geneza vorbește în mod clar despre legământul faptelor. Primul aspect are în vedere caracterul veșnic al promisiunii. Nu e ceva neobișnuit ca unii să se îndoiască de faptul că ascultarea lui Adam putea dobândi viața veșnică, din moment ce nu este afirmat că aceasta ar fi răsplata în Geneza 2:17. Din nou, firul narativ face ca acest lucru să fie evident fără a-l menționa. În primul rând, încălcarea poruncii de către Adam a dus la pedeapsa cu moartea, ceea ce ne face în mod firesc să presupunem opusul, și anume, că ascultarea aducea cu sine viața veșnică.

Mai mult, în afirmația lui Dumnezeu din versetul 3:22 („ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia și din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci”) cuvântul „și” ne face să ajungem la concluzia că Adam încă nu a mâncat din Pomul Vieții. Fără neprihănirea arătată prin trecerea testului nu avea nici un drept să mănânce din el, iar neascultarea lui îl descalifica să primească răsplata. În plus, valoarea simbolică a Pomului vieții arată înspre o viață mai măreață decât cea pe care o avea Adam în acel moment. Adam era viu și îi era bine în paradis alături de soția lui; prin urmare răsplata pentru ascultare trebuia să-i ofere ceva mai mult. Adam primea o confirmare a neprihănirii sale și o viață în care moartea nu mai era o posibilitate. Atât timp cât testul nu era trecut, posibilitatea eșecului și a morții erau pe umerii lui Adam. O astfel de pace este o răsplată, ceva care trebuie câștigat.

Cel de-al doilea aspect este cadrul în care se desfășoară acțiunea din Geneza 2-3, în paradis. Știm faptul că locația unde are loc o acțiune are un mare efect asupra acesteia. Dacă un copil aruncă o minge, este o mare diferență dacă este aruncată pe un teren de sport, în biserică sau într-un magazin de sticlă. Aceiași acțiune de a arunca o minge care este aplaudată dacă acel copil este pe terenul de sport, duce la disciplină dacă se află în biserică, iar dacă se află într-un magazin de sticlă poate interveni chiar poliția. Tot așa, nu putem trece cu vederea că Edenul era un loc în care locuia Dumnezeu. În Orientul Apropiat din antichitate templele, prin definiție, erau casele sau lăcașurile zeilor. A merge la templu însemna să te apropii de prezența zeilor. Tot astfel, Cortul și Templul Noului Testament erau locurile în care era prezent numele Domnului, peste care slava lui Dumnezeu se cobora printr-un nor (vezi Ex. 40:34-35 și 1 Împărați 8:10-11). Faptul că Dumnezeu locuia în grădina Eden însemna că era un loc sfânt, un sanctuar. Locurile sfinte în lumea antică erau fie temple, fie aveau caracteristicile unui templu.

Acest cadrul al templului sfânt însemna, așadar, că Adam era preot. În lumea antică numai preoții, împreună cu breasla lor de slujitori, trăiau și lucrau în incinta templului. Pentru ca cineva să locuiască într-un loc sfânt trebuia să fie sfințit. Doar preoții aveau permisul de acces să intre în templu. Adam, în concluzie, era preot. De fapt, sarcinile date lui Adam de a lucra și de a păzi grădina din 2:15 cuprind verbele ebraice cele mai des folosite pentru a descrie ceea ce făceau preoții și leviții în Cortul întâlnirii și în Templu (Num. 1:53, 3:7-10).

Identitatea de preot a lui Adam ne dezvăluie și mai mult faptul că era într-un legământ cu Dumnezeu. Prin analogie, promisiunea făcută de Dumnezeu lui Aron că preoția va rămâne pentru totdeauna neamului său este numită legământ (Num. 25:12-13). Mai mult decât atât, sfințenia pe care o cerea Dumnezeu preoților se potrivește cerinței făcute de Dumnezeu lui Adam ca o condiție pentru a putea rămâne pentru totdeauna în prezența Sa. Lui Adam ii se cere să asculte pentru a rămâne preot al sanctuarului din paradis, unde locuia Dumnezeu.

Ezechiel în cântecul de jale pentru împăratul Tirului din Ezechiel 28:11-19 portretizează destul de precis grădina Eden ca un templu al lui Dumnezeu și neprihănirea pe care o cerea El. În acest pasaj, profetul îl compară pe împăratul Tirului cu Adam în Eden, pentru a pune în contrast frumusețea Tirului cu răutatea sa. Ezechiel numește Tirul Eden și grădina lui Dumnezeu (28:13); Dumnezeu l-a pus pe împăratul Tirului pe muntele sfânt al Său (v. 14) și l-a creat neprihănit (v. 15). Pietrele enumerate în versetul 13 se potrivesc în mare măsură cu pietrele de pe pieptarul judecății de pe haina marelui preot (vezi Ex. 28:17-20)[11] care simboliza neprihănirea. [12] Aceasta este o comparație cu Adam, preotul sfânt așezat în grădina templului lui Dumnezeu. Apoi în Tir a fost găsită nelegiuire (v. 15-16) ceea ce a adus pedeapsa. Dumnezeu spune: „te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu” (v. 16). A fi în grădina sau pe muntele sfânt a lui Dumnezeu purta cu sine obligația tacită a legământului de a fi sfânt și neprihănit. În consecință, atunci când Tirul nu și-a respectat obligația, a devenit profan și a trebuie să fie aruncat afară-fără a mai avea acces la paradisul lui Dumnezeu. Ezechiel poate descrie starea împăratului folosind acești termeni, fiindcă aceiași termeni au fost valabili și în cazul lui Adam. Eden este grădina sfântă a lui Dumnezeu, folosită ca metaforă pentru a descrie Tirul. Adam a fost primul preot sfânt, cu care este comparat împăratul Tirului. De fapt, Ezechiel face o comparație prin care aseamănă chiar și păcatele. În Ezechiel 28:2, împăratul Tirului este condamnat pentru hybris-ul de a afirma: „Sunt Dumnezeu.” Cât de bine se potrivește acest păcat cu răzvrătirea arogantă a lui Adam prin care a mâncat prin pom pentru a deveni ca Dumnezeu (Gen 3:5).

Utilizarea de către Ezechiel a pasajului din Geneza 2-3 în oracolul judecății și a plângerii pe care îl rostește împotriva împăratului Tirului, ne arată exegeza profetului asupra acestui text. Mai mult decât atât, comparația dintre Adam și regele Tirului este nimerită, fiindcă regele Tirului nu se afla sub legământul de la muntele Sinai, ci sub legământul încălcat al faptelor, în care legea morală este scrisă în inima oamenilor (Rom. 2:14-15). Hybris-ul prin care împăratul Tirului se face pe sine dumnezeu încalcă legea morală; încalcă legământul lui Dumnezeu cu creația Sa.

Isaia 24:5. Cu toate acestea, dovezile din Geneza 2-3 nu sunt singurele dovezi. Alte câteva pasaje din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu susțin încheierea unui legământ în Geneza 2-3. Unul dintre acestea este Isaia 24:5. Aici Dumnezeu vorbește despre judecata care a venit asupra locuitorilor pământului datorită încălcării poruncilor și a legii Sale; ei au încălcat legământul cel veșnic. Legile despre care este vorba în acest pasaj sunt legi naturale, ale creației, și toată umanitatea rămâne supusă lor. Rezultatul păcatului omenirii este faptul că pământul suspină și este sleit de puteri. Pământul suferă sub blestemul din Geneza 3.

Locuitorii pământului s-au răzvrătit împotriva legii lui Dumnezeu, fapt pe care Dumnezeu îl pune la egalitate cu încălcarea legământului veșnic. Acest legământ veșnic este un legământ în care se află întreaga omenire și este numit astfel datorită caracterului său continuu. Deși după cădere, nimeni nu este capabil să împlinească condiția ascultării depline, toți oamenii se află sub legământul faptelor, fiind datori în continuare să asculte de Dumnezeu și supuși blestemului și pedepsei legământului. Așadar, Isaia asumă faptul că legământul faptelor există pentru a-l aplica întregii omeniri căzute.

Osea 6:7. Acest verset reflectă legământul cu Adam spunând: „Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci.” (în traducerea din limba engleză a Bibliei, versiunea English Standard, în loc de „oricare om de rând” este „Adam”). În acest verset profetul folosește numele lui Adam având două sensuri. El arată înspre două entități care poartă numele de Adam: primul om Adam și o cetate numită Adam. Ambele caracterizează natura gravă a păcatului Israelului. Aluzia lui Osea la persoana lui Adam invocă această similaritate. La fel ca Israel, Adam a încălcat legământul Domnului prin lipsa lui de ascultare și a suferit blestemele prescrise în legământ. Tot așa, legământul mozaic se aseamănă cu legământul făcut cu Adam prin faptul că Dumnezeu a cerut o ascultare perfectă pentru dobândirea vieții în țară sau în grădină ca popor a lui Dumnezeu. Asemenea lui Adam, Israel nu a ascultat și acum nu mai este poporul lui Dumnezeu. Eșecul constant a lui Israel de a ține legământul similar cu a lui Adam arată faptul că după cădere omul nu poate câștiga viața prin împlinirea legii. Încă odată, în profeția profetului se strecoară interpretarea acestuia asupra pasajului din Geneza 2-3 și ne descoperă faptul că Adam se afla într-un legământ cu Dumnezeu.[13]

Romani 5:12-19 și Corinteni 15:21-22. În ambele pasaje apostolul îl compară pe Adam cu Hristos. Ceea ce dorește Pavel să ne învețe despre Hristos în Romani 5:19-21 și în 1 Corinteni 15:21-22, depinde de asemănarea Lui cu Adam. Fără îndoială că Pavel evidențiază diferențele dintre ei, care sunt cruciale, dar aceste diferențe nu au nici o însemnătate fără asemănările de bază dintre cei doi. Așadar Pavel vorbește despre Adam ca „o icoană” al Celui care urma să vină, și anume a lui Iisus Hristos (Rom. 5:14). Prin cuvântul „icoană” sau „arhetip”, Pavel dorește să spună că Dumnezeu l-a făcut pe Adam ca un model sau un prototip al lui Hristos. Semnificația cuvântului ar putea fi ilustrată cam așa: de ziua ta, când împlinești zece ani, tatăl tău îți promite că îți va dărui atunci când absolvi facultatea, un Porsche roșu ca un măr caramelizat, dar acum nu îți face cadou decât un Porsche în miniatură, de jucărie, ca semn că atunci când te vei face mare îți va cumpăra unul real. Bineînțeles că sunt o mulțime de diferențe între modelul în miniatură și mașina adevărată, dar motivul pentru care tatăl îți dă această mașinuță este pentru ca tu să ai o idee despre cum va arăta adevărata mașină. Apoi, seara te așezi în pat, uitându-te la modelul mașinii, visând la mașina adevărată. Așadar, Adam este acel model, iar Hristos realitatea.

Așa cum am spus în Capitolul 1, Hristos se află într-un legământ cu Dumnezeu Tatăl în care trebuia să-L asculte în toate pentru a câștiga viața pentru poporul Său, în Romani 5:19 scrie: „prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Hristos în cadrul acestui legământ este reprezentantul poporului Său astfel încât darul gratuit al neprihănirii duce la viața veșnică pentru cei care se află în El. Dacă acest lucru este adevărat cu privire la Hristos, este valabil și în cazul lui Adam. În legământul încheiat cu el, Adam a fost reprezentantul omenirii, astfel încât prin neascultarea sa, păcatul a intrat în lume și împreună cu păcatul și moartea. Cei doi reprezentanți se aflau în același tip de relație bazată pe legământ, cu Dumnezeu. Tot așa, mijloacele prin care au venit binecuvântarea și blestemul sunt aceleași, și anume ascultarea și neascultarea. Faptele au determinat consecințele. Neascultarea lui Adam a adus pentru toți moartea, iar ascultarea lui Hristos a adus viața pentru toți cei care se încred în El (1 Cor. 15:21-22). Pentru Pavel această paralelă între Adam și Hristos este atât de importantă încât Îl numește pe Iisus Hristos în 1 Corinteni 15:45 al doilea Adam. Legământul faptelor este paralel legământului răscumpărării. Exegeza lui Pavel cu privire la Adam ne obligă conștiința să credem doctrina biblică a legământului faptelor.

De ce este importantă această doctrină pentru viața de creștin?

Dovezile biblice clădesc edificiul doctrinar al legământului faptelor. Este oare legământul faptelor și el un pilon al punții Evangheliei? De ce este importantă această doctrină? Care sunt ramificațiile sale? Ei bine, eșecul lui Adam de a-L asculta pe Dumnezeu în legământul faptelor ne influențează direct starea actuală. Căderea sa adus moartea asupra tuturor oamenilor și blestemul peste întreaga creație. Fiindcă Adam a păcătuit, vina sa a fost transferată nouă, moștenind astfel o natură păcătoasă. Încălcarea legământului faptelor arată faptul că noi nu putem ține legea lui Dumnezeu pentru a dobândi viața veșnică. Prin căderea lui Adam, noi am murit. Păcatul a venit asupra tuturor și împreună cu păcatul, blestemul cu moartea.

În plus, legământul faptelor arată standardul dreptății lui Dumnezeu. În grădină, Dumnezeu a atribuit prețul vieții veșnice împreună cu El ca fiind ascultarea desăvârșită de legea Sa. După cădere această valoare nu se schimbă. Legea lui Dumnezeu nu s-a schimbat și nici condiția ce trebuie respectată pentru a câștiga viața. Legământul faptelor arată că cerul trebuie câștigat. Dreptatea lui Dumnezeu face ca viața veșnică să nu poată fi oferită pur și simplu gratuit. Viața trebuie câștigată prin neprihănirea perfectă cerută de lege.

În ultimul rând, legământul faptelor făcut cu primul Adam pune în lumină lucrarea ultimului Adam. A nega sau a redefini legământul faptelor înseamnă să face același lucru și în cazul lucrării lui Hristos. Astfel ,Hristos vine ca cel de-al doilea Adam, reprezentantul nostru. Ceea ce câștigă El devine al nostru.

Acolo unde Adam a eșuat, aducând blestemul pentru descendenții săi, Hristos a fost ascultător pe deplin împlinind toată legea și dobândind cerul pentru El și poporul Său. Pentru ca cerul să fie oferit ca dar, întâi trebuie câștigat. Hristos l-a câștigat și apoi ne este oferit nouă ca dar, prin credință.

Astfel, legământul faptelor este un context necesar și un fundament pentru doctrina justificării. Adam a păcătuit, iar păcatul său ne-a fost transmis nouă. Hristos, în schimb, ca cel de-al doilea Adam, a luat asupra Lui păcatul nostru și a câștigat cerul prin neprihănirea Sa, pentru ca neprihănirea Lui să ne poată fi atribuită nouă. Hristos care nu avea păcat, a devenit păcat pentru noi pentru ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El. Mântuirea noastră este doar prin har pentru că Hristos aîmplinit condițiile cerute nouă de dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă dragoste. Atunci când eram dușmani, meritând decât chinurile veșnice ale iadului, Hristos a murit pentru noi pentru ca să putem deveni moștenitori ai cerului împreună cu El. În Hristos sunt unite mila și dreptatea. Dumnezeu Tatăl ne iartă, nu prin ignorarea dreptății Sale sfinte, ci prin satisfacerea ei, trimițându-L pe Fiul Său să moară. Legământul faptelor constituie pilonii puternici ai punții Evangheliei, pentru ca atunci când ochii inimii noastre îi zăresc, Dumnezeu ne întărește siguranța."

----------------

[1] Zacharias Ursinus, Larger Catechism, 36, așa cum se găsește în Lyle Bierma și alții, An Introduction to the Heidelberg Catechism: Sources, History and Theology, Texts and Studies in Reformation ans Post-Reformation Thought (Grand Rapids: Baker, 2005), 168-69.

[2] Caspar Olevianus, A Firm Foundation. An Aid to Interpreting the Heidelberg Catechism, trad. Lyle D. Bierma, Texts and Studies în Reformation and Post-Reformation Thought (Grand Rapids:Baker Books, 1995), 3-5.

[3] Olevianus, Firm Foundation, 3.

[4] Systematic Theology, (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 215-17.

[5] John Calvin, Institutes of the Christian Religion (1559), ed. J. T. McNeill, trad. F.L. Battles (Philadelphia: Westminster Press, retipărit 1975), 4. 14.18.

[6] Același lucru se întâmplă în 2 Samuel & unde Dumnezeu nu folosește termenul de legământ atunci când vorbește cu David, deși acolo este vorba clar despre un legământ.

[7] Barry Webb, „The Theme of the Jephthah Story (Judges 10:6-12:7)” RTR 45. 2 My-Ag (1986): 34-43.

[8] Tryggve N. D. Mettinger, The Eden Narrative, (Winona Lake: Eisenbrauns, 2—7), 25.

[9] Vezi discuția lui Geerhardus Vos despre acest subiect în Biblical Theology(Carlisle, PA: Banner of Truth Trust, 1996), 30-32.

[10] Bruce K. Waltke, Genesis (Grand Rapids: Zondervan, 2001), 101.

[11] În MT, sunt enumerate nouă pietre în Ezechiel 28:13, toate găsindu-se în Exod 28:17-20; în LLX, Ezechel 29:13 are toate cele doisprezece pietrele care se găsesc în Exod 28:17-20 și în aceiași ordine. Așadar LLX face ca legătura în ce privește preoția să fie și mai evidentă.

[12] Vezi discuția lui G. K. Beale din The Book of Revelation (Grand Rapids: Eerdmans 1999), 1080-1088.

[13] Pentru o interpretare excelentă a Osea 6:7, vezi Byron G. Curtis, „Hosea 6:7 and Covenant-Breaking like/at Adam”, în The Law is not of Faith (ed. Bryan D. Estelle, J. V. Fesko și David VanDrunen; New Jersey: P&R, 2009), 170-209.

Textul de mai sus reprezinta un fragment din cartea Legatura Sfanta de Michael G. Brown si Zach Keele. Cartea a fost publicata pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Sacred Bond: Exploring Covenant Theology.

Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc.