Despre cadere si despre primul pacat al omului

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 7: Şi atunci de unde provine această pervertire a naturii umane?
Răspuns: Din căderea şi neascultarea primilor noştri părinţi, Adam şi Eva, aflaţi în Paradis; prin cădere natura noastră a fost atât de pervertită, încât noi toţi suntem zămisliţi şi născuţi în păcat.

Expunere

În primul rând aici trebuie sa tratăm căderea și primul păcat al omului; astfel, vom avea în vedere subiectul păcatului în general și în special păcatul originar.

DESPRE CĂDERE ȘI PRIMUL PĂCAT AL OMULUI

Referitor la aceasta, trebuie să analizăm:
I. Care a fost păcatul primilor noștri părinți?
II. Care a fost cauza lui?
III. Care au fost efectele lui?
IV. De ce a fost permis de Dumnezeu?

I. Care a fost păcatul primilor noștri părinți?
Căderea sau primul păcat al omului constă în neascultarea primilor noștri părinți, Adam și Eva, în Paradis, sau faptul că au mâncat din fructul interzis: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 2:16, 17). Omul, la instigarea diavolului, a încălcat această poruncă a lui Dumnezeu; lucrul acesta fiind urmat de depravarea și nenorocirea noastră.
Dar oare culegerea unui măr este o ofensă atât de mare și scandaloasă? Este, într-adevăr, o ofensă foarte gravă, pentru că îi sunt asociate multe păcate îngrozitoare, precum: 

1. Mândria, ambiția și admirația sinelui. Omul, nesatisfăcut de vrednicia pe care o avea și de starea în care a fost pus, a dorit să fie la fel ca Dumnezeu. Aceasta a fost învinuirea adusă de Dumnezeu omului atunci când a spus: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:22) 

2. Necredința, pentru că L-a făcut pe Dumnezeu mincinos, care a spus: „vei muri negreșit”. Diavolul a negat lucrul acesta prin a spune: „Hotărât, că nu veți muri” și l-a acuzat pe Dumnezeu de invidie spunând: „dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:5). Adam l-a crezut mai degrabă pe diavol decât pe Dumnezeu și a mâncat din fructul interzis și nu a crezut că astfel vreo pedeapsă îl va ajunge din urmă. A nu-L crede pe Dumnezeu și a-l crede pe diavol, înseamnă a-L considera pe Dumnezeu ca nefiind, de fapt, Dumnezeu și a-L pune pe diavol în locul lui Dumnezeu. Aceasta a fost un păcat nespus de odios. 

3. Dispreț și neascultare față de Dumnezeu; care se vede din faptul că a mâncat din fruct contrar poruncii lui Dumnezeu. 

4. Nerecunoștință pentru binecuvântările primite. El a fost creat după chipul lui Dumnezeu și pentru a se bucura de viața veșnică, de la care și-a întors spatele, ascultând mai mult de diavol decât de Dumnezeu. 

5. Neomenie și lipsă de dragoste față de posteritate. Om nenorocit ce era! El nu s-a gândit că a primit aceste daruri pentru el și pentru urmașii săi și că prin păcat le-ar pierde, de asemenea, atât în ceea ce-l privește pe el, cât și posteritatea. 

6. Apostazie sau o despărțire vădită de Dumnezeu, oferindu-se diavolului pe care l-a ascultat mai degrabă decât pe Dumnezeu și pe care l-a așezat în locul Lui, separându-se astfel de Dumnezeu. El nu a cerut de la Dumnezeu acele lucruri pe care urma să le primească, ci, pe baza sfatului diavolului, el a dorit să fie egal cu Dumnezeu. 

Așadar, căderea omului nu a fost ceva neglijabil, nici nu a constat dintr-o singură ofensă, ci a fost un păcat complex și oribil prin natura lui, pe baza căruia Dumnezeu l-a respins în mod drept, împreună cu toată posteritatea lui.

Pornind de la aceasta, putem da cu ușurință un răspuns obiecției: nici un judecător drept nu dă o pedeapsă mare unei greșeli mici. Dumnezeu este un judecător drept. Prin urmare, El nu trebuia să-i pedepsească atât de aspru pe părinții noștri pentru faptul că au mâncat un măr. 

Răspuns. Totuși nu a fost o ofensă atât mică, după cum am arătat deja, ci un păcat foarte grav ce cuprindea mândrie, nerecunoștință, apostazie etc. Astfel, Dumnezeu pe bună dreptate dat, pe baza acestui act de neascultare, o pedeapsă aspră. Iar dacă se va obiecta în continuare că Dumnezeu ar fi trebuit să cruțe posteritatea lui Adam, după cum El Însuși a spus: „Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său” (Ezec. 18:20), noi am răspunde că lucrul acesta este adevărat doar în cazul în care fiul nu este părtaș la nelegiuirea tatălui său; dar noi toți suntem părtași ai păcatului lui Adam.

II. Care au fost cauzele primului păcat? 

Primul păcat al omului își are originea nu în Dumnezeu, ci a fost determinat de instigarea diavolului și voința liberă a omului. Diavolul l-a ispitit pe om să se despartă de Dumnezeu, iar omul, supunându-se acestei ispite, s-a despărțit de bunăvoie de Dumnezeu. Și chiar dacă Dumnezeu l-a lăsat pe om singur în această ispită, nu El este cauza căderii, a păcatului sau a distrugerii omului, deoarece în această abandonare El nu a plănuit și nici nu a săvârșit vreunul dintre aceste lucruri. El doar l-a pus pe om la încercare pentru a arăta faptul că este incapabil să facă sau să păstreze în vreo privință ceea ce este bun dacă nu este păzit și controlat de Duhul Sfânt, iar odată cu încercarea, Dumnezeu, în judecata lui dreaptă, a permis păcatul omului.

Înțelepciunea omului raționează și concluzionează altfel, așa cum este clar din obiecția pe care o auzim adesea: Cel care retrage în vremea ispitei acel har, fără de care nu este posibilă prevenirea căderii, este cauza căderii. Iar Dumnezeu a retras harul Său de la om în încercarea prin care a fost chemat să treacă, astfel încât omul nu putea face altceva, decât să cadă. Așadar, Dumnezeu a fost cauza căderii omului. 

Răspuns: Judecata majoră este adevărată doar în cazul în care cel care oprește harul este obligat sa nu facă asta, a celui care îl ia de la omul care îl dorește și nu îl respinge în mod intenționat, totodată în cazul celui care îl reține din răutate. Dar judecata nu este adevărată în cazul celui care nu este obligat sa mențină harul oferit și care nu îl retrage de la omul care îl dorește, ci îl retrage doar de la omul care dorește lucrul acesta și care, pe propria răspundere, îl respinge. De asemenea, în cazul celui care nu retrage harul datorita invidei pe care o are față de neprihănirea și viața veșnică a omului, ci ca să-l încerce pe acela căruia i-a împărtășit harul Său Cel care părăsește astfel pe cineva, nu este cauza păcatului, deși acesta este o consecință imediată a acestui abandon și a retragerii harului. Iar pentru că Dumnezeu i-a retras omului harul, în vremea ispitei sale, nu în prima, ci în a doua manieră tocmai descrisă, el nu este cauza păcatului și a distrugerii omului, ci omul este vinovat pentru a respingerea intenționată a harului lui Dumnezeu.

Iarăși, oamenii care au o minte firească obiectează: cel care dorește ca cineva să fie ispitit în condițiile în care știe cu siguranță că va cădea dacă este ispitit, dorește ca cel care cade să păcătuiască. Dumnezeu a dorit ca omul să fie ispitit de diavol, știind că el cu siguranță va cădea; căci dacă nu ar fi dorit lucrul acesta, omul nu ar fi putut să fie ispitit. Așadar, Dumnezeu este cauza căderii. 

Răspuns. Noi respingem judecata majoră, dacă este înțeleasă în sensul propriu; căci cel care dorește să fie ispitit cineva care poate cădea, cu scopul de a fi încercat și pentru manifestarea slăbiciunii creaturii, nu păcătuiește, acesta fiind sensul în care Dumnezeu a permis ispitirea omului. Dar diavolul, ispitind omul cu scopul ca el să păcătuiască și să-l separe de Dumnezeu, împreună cu omul, care deși avea voință liberă s-a supus ispitei contrare poruncii lui Dumnezeu, reprezintă cauza păcatului, despre care vom vorbi mai tarziu.

III. Care au fost efectele primului păcat? 

Efectele primului păcat sunt: 

1. Supunerea la moarte și distrugerea chipului lui Dumnezeu în primii noștri părinți.

2. Încărcarea posterității cu păcatul originar, lucru care include expunerea la moartea veșnică, depravarea și aversiunea întregii noastre naturi față de Dumnezeu. 

3. Toate păcatele efective care provin din păcatul originar; căci ceea ce este cauza unei cauze este totodată cauza efectului. Primul păcat este cauza păcatului originar, iar cel din urmă este cauza păcatelor efective. 

4. Toate relele felurite care cad asupra oamenilor ca pedepse pentru păcat. Așadar, primul păcat este cauza tuturor celorlalte păcate și a pedepselor care cad asupra fiilor oamenilor. Însă, dacă a pedepsi posteritatea pentru păcatele părinților este în concordanță cu dreptatea lui Dumnezeu, va fi explicat mai târziu, atunci când vom trata subiectul păcatului originar.

IV. De ce a permis Dumnezeu păcatul?
Dumnezeu a avea puterea de a-l păzi pe om de cădere, dacă ar fi voit să facă astfel, dar a permis ca omul să cadă, adică, El nu i-a dat harul de a se opune ispitei diavolului din următoarele motive: în primul rând, pentru ca să arate slăbiciunea creaturii atunci când este lăsată de una singură, nefiind păzită de Creatorul său în starea originară de neprihănire, iar în al doilea rând, ca prin aceasta Dumnezeu să-Și arate bunătatea, mila și harul în mântuirea prin Hristos a tuturor celor care cred și pentru a-și manifesta dreptatea și puterea prin pedepsirea celor răi și răzvrătiți datorită păcatelor lor, așa cum este scris: „Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru piere” (Rom. 11: 32, 9:22).

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.