Despre crearea omului și chipul lui Dumnezeu în om
Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.
Întrebarea: Oare Dumnezeu l-a făcut pe om atât de rău şi de îndărătnic?
Răspuns: Nu, dimpotrivă, Dumnezeu l-a făcut pe om bun şi după chipul Său, adică într-o adevărată dreptate şi sfinţenie, pentru ca el să-L cunoască în mod corect pe Dumnezeu Care l-a creat, să-L iubească din inimă şi să trăiască împreună cu El într-o comuniune veşnică şi fericită, pentru a-L lăuda şi proslăvi.
În continuare acestui articol vom privi la explicarea doctrinei și la răspunsuri împotriva obiecțiilor.
Articole mai noi:
Expunere
După ce am stabilit adevărul faptului că natura umană este depravată sau păcătoasă, trebuie să ne întrebăm: l-a creat Dumnezeu pe om astfel? Dacă răspunsul este nu, atunci care a fost natura inițială a sa? Și de unde provine această depravare a naturii umane? Așadar tema creării omului și a chipului lui Dumnezeu în om se cade să fie tratată aici. De asemenea se cuvine să comparăm starea cea rea a omului cu desăvârșirea pe care o avea la început: în primul rând, ca să fie cunoscute cauza și originea nenorocirii noastre, pentru a nu o pune pe seama lui Dumnezeu; și în al doilea rând, pentru ca să se vadă mai clar grozăvia nenorocirii noastre. Pe măsură ce facem acest lucru, va deveni tot mai evidentă perfecțiunea inițială a omului; la fel cum binecuvântarea eliberării devine cu atât mai scumpă cu cât ajungem să înțelegem mărimea răului din care am fost scoși.
DESPRE CREAREA OMULUI
Întrebările cu privire la crearea omului care trebuie discutate sunt următoarele:
I. Care a fost starea sau condiția inițială în care l-a creat Dumnezeu pe om?
II. Care a fost scopul pentru care L-a creat?
I. Care a fost starea inițială în care Dumnezeu l-a creat pe om?
Această întrebare este ridicată aproape din aceleași motive pentru care este abordat întregul subiect, adică:
1. Pentru a fi clar, în primul rând, că Dumnezeu l-a creat pe om fără păcat și astfel El nu este autorul păcatului sau autorul păcătoșeniei și a nenorocirii noastre.
2. Pentru a vedea de la ce demnitate înaltă în ce nenorocire adâncă am căzut datorită păcatului, pentru ca astfel să recunoaștem mila lui Dumnezeu, care a binevoit să ne scoată din această mizerie.
3. Pentru ca să recunoaștem măreția binecuvântărilor pe care le-am primit și nevrednicia noastră de a fi făcuți părtași la astfel de favoruri.
4. Pentru ca noi să dorim cu mai multă râvnă și să căutăm în Hristos recuperarea acelei demnități și fericiri pe care le-am pierdut.
5. Pentru a putea fi mulțumitori față de Dumnezeu pentru această restabilire.
Privitor la starea și condiția în care Dumnezeu l-a creat pe om, în conținutul întrebării șase suntem învățați că Dumnezeu l-a creat pe om bun și după chipul Său etc, fapt ce trebuie expunem mai pe larg. Omul a fost creat de Dumnezeu în cea de-a șasea zi a creării lumii. Trupul lui a fost făcut din țărâna pământului, nemuritor dacă persevera în neprihănire, iar muritor în cazul în care cădea; deoarece moartea urma ca pedeapsă pentru păcat. Sufletul său a fost făcut din nimic, a fost imediat insuflat în el de către Cel Atotputernic. Așadar, acesta era: rațional, spiritual și nemuritor. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2:27). El a creat și a unit sufletul și trupul, în așa fel încât să constituie, prin această unificare, o persoană care să realizeze atât intern, cât și extern, funcții și acțiuni care sunt specifice naturii umane și care sunt drepte, sfinte și plăcute lui Dumnezeu.
Totodată omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, prin care înțelegem că a fost creat în mod desăvârșit bun, înțelept, drept, sfânt, fericit și stăpân peste toate celelalte făpturi. Despre acest chip al lui Dumnezeu, după care a fost creat omul, se vor spune mai multe ulterior.
II. Care a fost scopul pentru care a fost creat omul?
La aceasta catehismul răspunde: „pentru ca el să-L cunoască în mod corect pe Dumnezeu Care l-a creat, să-L iubească din inimă şi să trăiască împreună cu El într-o comuniune veşnică şi fericită, pentru a-L lăuda şi proslăvi.” Proslăvirea lui Dumnezeu este, așadar, scopul principal și cel mai important pentru care a fost creat omul. Pentru acest motiv Dumnezeu a creat ființe inteligente și raționale, precum îngerii și oamenii, ca aceste ființe cunoscându-L să-L laude pentru veșnicie.
Prin urmare, omul a fost creat, în principal, pentru slava lui Dumnezeu; adică pentru a-L chema și a-I mărturisi numele pentru laudă și mulțumire, pentru dragoste și ascultare, care constă într-o îndeplinire adecvată a îndatoririlor pe care le avem față de Dumnezeu și de aproapele nostru. Căci slava lui Dumnezeu cuprinde toate aceste lucruri.
Obiecție. Se spune însă că și cerurile, pământul și celelalte făpturi îl slăvesc pe Dumnezeu. În consecință, nu acesta este scopul pentru care a fost creat omul.
Răspuns. Atunci când se spune că făpturile lipsite de rațiune Îl slăvesc și Îl laudă pe Dumnezeu nu înseamnă că acestea își dau seama sau celebrează această laudă, ci se folosește acest limbaj pentru că ele ocazionează slăvirea lui Dumnezeu, care este specifică doar creaturilor inteligente. Îngerii și oamenii, prin contemplarea acestor lucrări ale lui Dumnezeu, Îi discern înțelepciunea, bunătatea și puterea și astfel sunt îndemnați să-I preamărească și să-I glorifice Numele.
Așadar, glorificarea lui Dumnezeu este lucrarea făpturilor care au rațiune și înțelegere, iar dacă nu ar fi fost astfel de creaturi care să discearnă ordinea și armonia care se găsește în natură, nu s-ar mai spune despre făpturile lipsite de inteligență că Îl slăvesc pe Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să considerăm acele laude din cartea Psalmilor, prin care se spune că cerurile, mările, pământul etc, îi aduc slavă lui Dumnezeu, ca având un sens figurat, în care autorul plin de inspirație atribuie lucrurilor lipsite de rațiune ceea ce este specific doar creaturilor inteligente.
2. Mai sunt și alte motive pentru care a fost creat omul și care sunt subordonate slăvirii lui Dumnezeu. De exemplu, cunoașterea Lui contribuie la slăvirea Lui, întrucât el nu poate fi glorificat dacă nu este cunoscut. Mai mult decât atât, este lucrarea specifică omului de a-L cunoaște și a-L slăvi pe Dumnezeu: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3).
3. Fericirea și binecuvântarea omului, care constă în a te bucura de Dumnezeu și de binecuvântările cerești, sunt subordonate sau urmează după cunoașterea lui Dumnezeu; căci bunătatea, mila și puterea Lui se vad limpede din acestea.
Obiecție. Dar binecuvântarea și fericirea omului, cunoașterea și slăvirea lui Dumnezeu sunt proprietăți sau condiții cu și în care el a fost creat; adică, acestea sunt parte a chipului lui Dumnezeu și a entității omului. Astfel, acestea nu reprezintă scopuri pentru care a fost creat omul, ci mai degrabă aparțin primei întrebări, despre care am vorbit deja, decât acesteia care tratează scopul creării noastre.
Răspuns. Acestea sunt parte a entității corespunzătoare a omului și a scopului său, dar sub un alt aspect; căci Dumnezeu l-a făcut pe om în așa fel încât acesta fiind fericit și binecuvântat să-L cunoască corect și să-L slăvească; Dumnezeu l-a creat pe om cu următorul scop: pentru ca să-L cunoască și să fie slăvit de el mereu, aflându-se permanent în părtășie cu omul. Așadar, omul a fost creat fericit, cunoscându-L pe Dumnezeu cum trebuie și glorificându-L, aceasta fiind modul in care a fost creat si, în acelși timp, având scopul de a rămâne pentru totdeauna astfel. În consecință este corectă includerea ambelor aspecte atunci când vorbim despre acest subiect; fiindcă omul a fost creat ca o astfel de ființă și pentru un astfel de scop.
Prima întrebare are în vedere începutul, starea inițuială; cealaltă se referă la perseverența și rămânerea în acea stare. Astfel, în Efeseni 4:24 este scris faptul că neprihănirea și adevărata sfințenie, care constituie forma și esența omului nou, sunt totodată scopul creștinului. Nu este absurd ca același lucru să fie declarat forma și scopul din puncte de vedere diferite; căci ceea ce reprezintă forma în ce privește creatura, este numit scop în ce privește ținta cu care a fost creat de Dumnezeu.
Cel de-al patrulea scop pentru care a fost creat omul este manifestarea sau declararea milei lui Dumnezeu prin mântuirea celor aleși și a dreptății Sale prin pedepsirea celor răzvrătiți. Acesta este subordonat cunoașterii și desfătării în Dumnezeu; căci pentru ca El să poată fi cunoscut și pentru a avea părtășie cu El, trebuie ca Dumnezeu să se reveleze.
Cel de-al cincilea scop este prezervarea societății în rasa umană, care este, de asemenea, subordonat revelării lui Dumnezeu; dacă omul nu ar fi existat, Dumnezeu nu ar fi avut cui să se reveleze. „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei” (Psalmul 22:22).
Cel de-al șaselea este o participare mutuală în îndatoririle, bunătatea și beneficiile pe care ni le datorăm unii altora; fapt ce contribuie, pe lângă aceasta, și la prezervarea societății; deoarece pentru ca omenirea să continue să existe, trebuie să fie pace și legături reciproce între oameni.
Această creare inițială a omului trebuie comparată atent cu nenorocirea omenirii și cu îndepărtarea noastră de scopul cu care am fost creați; ca prin aceste mijloace să cunoaștem totodată grozăvia nenorocirii noastre. Căci cunoașterea mărimii răului în care am căzut, va fi în aceiași măsură în care ajungem să înțelegem excelența superioară a binelui pe care am pierdut-o. Acest lucru ne face să vedem care a fost imaginea lui Dumnezeu după care a fost creat omul.
DESPRE CHIPUL LUI DUMNEZEU ÎN OM
Privitor la acest lucru trebuie să studiem în primul rând:
I. Ce este acesta și în ce constă?
II. În ce măsură a fost pierdută și ce a mai rămas în om?
III. Cum poate fi restaurată?
I. Ce este acesta și în ce constă?
Chipul lui Dumnezeu în om este o minte care cunoaște în mod corect natura, voia și lucrările lui Dumnezeu; o voință care ascultă nestingherit de Dumnezeu și o concordanță între toate înclinațiile, dorințele și acțiunile omului și voia divină. Într-un cuvânt, este natura spirituală și nemuritoare a sufletului, puritatea și integritatea omului; o stare perfectă de fericire și bucurie, împreună cu demnitatea și maiestatea acestuia, care îl face superior și stăpân peste toate făpturile.
Așadar, imaginea lui Dumnezeu in om cuprinde:
1. Esența spirituală și nemuritoare a sufletului, împreună cu puterea de a cunoaște și a voi.
2. Toate noțiunile și concepțiile noastre naturale despre Dumnezeu și despre voința și lucrările Lui.
3. Acțiuni, înclinații și acte volitive drepte și sfinte care sunt totuna cu neprihănirea perfectă în voință, inimă și acțiunile exterioare.
4. Binecuvântarea, fericirea și gloria, împreună desfătarea în Dumnezeu, asociate, în același timp cu belșugul tuturor lucrurilor bune, fără nici o urmă de suferință sau păcat.
5. Stăpânirea omului peste toate creaturile pământului, pești, păsări și alte viețuitoare.
În toate aceste privințe, natura noastră rațională se aseamănă, într-o anumită măsură, cu cea a Creatorului; la fel cum o copie se aseamănă cu modelul după care a fost făcută; cu toate acestea, noi niciodată nu vom putea fi la fel ca Dumnezeu. Pavel numește această asemănare cu Dumnezeu: „neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Ef. 4: 24), deoarece acestea reprezintă principalele părți ale sale; cu toate acestea el nu exclude înțelepciunea și cunoașterea, ci mai degrabă le presupune; căci nimeni nu I se poate închina lui Dumnezeu dacă nu-L cunoaște. Apostolul nu exclude din acest pasaj nici fericirea și slava; căci acestea, conform ordinii dreptății divine, sunt urmări ale neprihănirii și sfințeniei pe care o dă adevărul. Iar oriunde se găsesc neprihănirea și sfințenia pe care o dă adevărul, răul lipsește, fie sub forma vinei, fie a pedepsei. Această neprihănire și sfințenie ce o dă adevărul, în care constă, conform apostolului, chipul lui Dumnezeu, pot fi considerate totuna; sau se pot distinge astfel: neprihănirea se referă la acele acțiuni și impulsuri exterioare și interne care sunt în conformitate cu legea lui Dumnezeu și o minte care judecă în mod corect, în timp ce sfințenia poate fi înțeleasă ca referindu-se la calitățile acestor acțiuni etc.
Obiecție. Înțelepciunea desăvârșită și neprihănirea îi sunt specifice doar lui Dumnezeu, nu există nici o creatură în care să se poată găsi acestea, căci înțelepciunea tuturor creaturilor, chiar și a sfinților îngeri, poate crește. Atunci, cum poate include chipul lui Dumnezeu în om înțelepciunea și neprihănirea perfectă?
Răspuns. Ceea ce numim aici înțelepciune desăvârșită, nu se referă la acea înțelepciune căreia nu-i lipsește nimic, ci la acea înțelepciune perfectă, sub aspectul ființei în care aceasta se găsește sau care este așa cum Creatorul a rânduit să fie în creație și care este suficientă pentru fericirea creaturii; așa cum, de exemplu, înțelepciunea și fericirea îngerilor sunt perfecte, pentru că sunt așa cum Dumnezeu le-a rânduit și după voia Lui, la care mereu se poate adăuga ceva, altfel ar fi infinita.
Tot așa omul a fost neprihănit în mod desăvârșit, deoarece se conforma tuturor lucrurilor care îi erau cerute de Dumnezeu și, cu toate acestea, el nu era egal cu Dumnezeu și nici neprihănirea lui nu era perfectă în același fel în care Dumnezeu este neprihănit; omul era astfel pentru că nu-i lipsea nimic desăvârșirii în care l-a creat Dumnezeu, care era după dorința Sa și era suficientă pentru fericirea omului.
Așadar, se remarcă o ambiguitate a cuvântului desăvârșire. În Scripturi se spune despre om că este purtător al chipului lui Dumnezeu sau că a fost creat după chipul Lui, tocmai în sensul pe care tocmai l-am explicat. Pe de altă parte, atunci când se spune despre Hristos că a fost chipul lui Dumnezeu, sensul este complet diferit, lucru care este evident:
1. În ce privește natura Sa divină, fiind astfel chipul Tatălui veșnic, fiind co-etern, co-substanțial și egal cu Tatăl în lucrările și însușirile Sale și prin a fi acea persoană prin care Tatăl se descoperă pe Sine, în crearea și menținerea tuturor lucrurilor, dar în special în mântuirea celor pe care i-a ales pentru viața veșnică. Apoi El e numit chipul, nu al Său, nici al Duhului Sfânt, ci al Tatălui, pentru că a fost născut din veșnicie, nu din El Însuși, nu din Duhul Sfânt, ci din Tatăl.
2. În ce privește natura Sa umană, prin care este chipul lui Dumnezeu, într-adevăr creat și totuși transcenzând în mod infinit îngerii și oamenii, atât în măsura, cât și numărul darurilor, precum înțelepciunea, dreptatea, puterea și slava și, în același timp, asemănându-se, într-o manieră unică, cu Tatăl în învățătură, virtute și fapte, după cum El Însuși i-a spus unuia dintre ucenicii Lui: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
Însă despre îngeri și oameni se spune că sunt după chipul lui Dumnezeu, atât în ce privește Fiul și Duhul Sfânt, cât și în ce privește Tatăl, așa cum este scris: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26). Totuși, prin aceasta să nu se înțeleagă orice asemănare sau egalitate în esență, ci doar în anumite însușiri care comportă o asemănare cu Dumnezeirea, nu în ce privește esența, ci în caracter și imitare; căci sunt unele lucruri în îngeri și în oameni care suportă o anumită analogie și corespondență cu ceea ce găsim în Dumnezeu care cuprinde în El Însuși tot ceea ce este cu adevărat bun.
Pe de altă parte, acele lucruri legate de chipul lui Dumnezeu în om discutate anterior și negate de antropomorfiști și recent de către Osiander, pot fi găsite în Ursini VOL. I. paginile 154, 155.
II. În ce măsură este pierdut chipul lui Dumnezeu și ce a mai rămas în om?
Astfel a fost chipul lui Dumnezeu în care a fost creat omul și care se putea vedea în el înainte de cădere. După cădere însă omul a pierdut acest chip glorios al lui Dumnezeu datorită păcatului și a ajuns să fie transformat după chipul urâcios al lui Satan. Cu toate acestea, după cădere încă mai erau câteva rămășițe și sclipiri ale chipului lui Dumnezeu care au rămas în om și care continuă și acum să existe în cei care sunt neregenerați, dintre care dorim să menționăm următoarele:
1. Substanța imaterială, rațională și nemuritoare a sufletului, împreună cu capacitățile sale, dintre care vom menționa doar libertatea voinței, astfel că orice voiește omul, el voiește în mod liber.
2. În înțelegerea omului sunt multe noțiuni și concepții despre Dumnezeu, despre natură și despre distincția care există între lucrurile corecte și cele incorecte, care constituie principiile artei și ale științei.
3. Există câteva urme și rămășițe de virtute morală și o anumită abilitate de a dirija conduita exterioară a vieții.
4. Posedarea multor binecuvântări temporale.
5. O anumită stăpânire exercitată asupra celorlalte creaturi. Omul nu și-a pierdut în totalitate stăpânirea peste diverse creaturi care i-au fost supuse, multe dintre ele încă îi rămân supuse, în așa fel încât el are puterea de a le stăpâni și de a beneficia de pe urma acestora.
Aceste urme și rămășițe ale chipului lui Dumnezeu în om, deși sunt în mare măsură umbrite și viciate de păcat, sunt, totuși, păstrate în noi într-o anumită măsură, iar aceasta pentru motivele următoare:
1. Ca ele să fie o mărturie a milei și bunătății lui Dumnezeu față de noi, așa nevrednici cum suntem.
2. Ca Dumnezeu să se folosească de ele pentru a restaura chipul Său în noi.
3. Ca cei răi să nu aibă nici o justificare.
Însă aceste lucruri pe care le-am pierdut din chipul lui Dumnezeu sunt de departe cele mai mari și mai importante binecuvântări, dintre care putem să menționăm următoarele:
1. Cunoașterea adevărată, perfectă și mântuitoare despre Dumnezeu și a voii divine.
2. O perspectivă corectă asupra lucrărilor lui Dumnezeu, împreună cu o înțelegere luminată și plină de cunoștință, în locul căreia noi avem acum ignoranță, orbire și întuneric.
3. Guvernarea și controlul asupra tuturor înclinațiilor, dorințelor și acțiunilor și o conformare cu legea lui Dumnezeu în voință, inimă și părțile externe ale ființei noastre, în locul cărora acum există o cumplită tulburare și depravare a înclinațiilor și a impulsurilor inimii și voinței, din care pornește păcatul efectiv.
4. Adevărata și stăpânirea perfectă asupra feluritelor făpturi ale lui Dumnezeu, căci acele fiare care la început se temeau de om, acum i se opun, îl rănesc și îl pândesc, în vreme ce pământul, care a fost blestemat din cauza lui, face să crească spini și mărăcini.
5. Dreptul de a folosi acele lucruri pe care le-a oferit Dumnezeu, nu dușmanilor Săi, ci copiilor Lui.
6. Fericirea în viața de acum și în cea viitoare; în locul căreia acum avem moartea temporală și veșnică, împreună cu orice nenorocire imaginabilă.
Obiecție. Păgânii s-au remarcat prin multe virtuți și au făcut multe fapte de renume. Așadar, se pare că în aceștia nu a fost distrus chipul lui Dumnezeu.
Răspuns. Virtuțile extraordinare și faptele de renume, care se găsesc printre popoarele păgâne aparțin, într-adevăr, urmelor și rămășițelor chipului lui Dumnezeu, încă păstrate în natura omului, însă lipsește atât de mult pentru a constitui adevăratul chip desăvârșit al lui Dumnezeu care se vedea la început în om, încât aceste virtuți sunt doar niște umbre ale unei cuviințe exterioare, fără să existe o ascultare a inimii față de Dumnezeu, pe care nici nu-L cunosc și nici nu-L slujesc. Așadar, aceste fapte nu-I sunt plăcute lui Dumnezeu, din moment ce ele nu vin dintr-o cunoaștere a Lui și nu sunt făcute cu intenția de a-L slăvi pe El.
III. Cum poate fi restaurat chipul lui Dumnezeu în noi?
Restaurarea acestui chip al lui Dumnezeu în om este realizată doar de către Acela care l-a dat; căci Cel care dă viață și o înapoiază atunci când este pierdută este Unul Singur. Dumnezeu Tatăl, restaurează acest chip prin Fiul, pentru că El „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Fiul, prin Duhul Sfânt ne schimbă, din slavă în slavă (2 Cor. 3:18). Iar Duhul Sfânt duce mai departe și încheie ceea ce este început în noi de Cuvânt și folosirea sacramentelor. „Evanghelia lui Hristos (…) este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16).
Totuși, această restaurare a chipului lui Dumnezeu în om, este realizată în așa fel, încât este începută doar în această viață, în cei care cred, și este confirmată și continuată în ei, chiar până la sfârșitul vieții, în ce privește sufletul, însă în ce privește omul în totalitatea lui, va fi desăvârșită la învierea trupului. Așadar, trebuie să avem în vedere cine este autorul, și care este ordinea și maniera în care este realizată această restaurare.
Zacharias Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg.