Despre izbavirea omului

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 12. Deoarece prin dreapta judecată a lui Dumnezeu merităm pedeapsa temporară şi veşnică, cum putem scăpa de această pedeapsă şi ajunge iarăşi în har?

Răspuns: Dumnezeu vrea ca dreptatea Lui să fie satisfăcută: din acest motiv noi trebuie să ne achităm în mod desăvârşit, fie prin noi înşine, fie prin altcineva.

ExpunerE
 

După ce în prima parte a catehismului am arătat faptul că toți oamenii se află într-o stare de condamnare veșnică, din cauză că nu au adus ascultarea cerută de legea lui Dumnezeu, suntem îndemnați să ne punem întrebarea dacă este sau poate fi vreo cale de scăpare sau eliberare din această stare de nenorocire și moarte. La această întrebare catehismul răspunde că izbăvirea poate fi acordată, dacă legea și dreptatea lui Dumnezeu sunt satisfăcute printr-o pedeapsă corespunzătoare păcatului comis. Legea obligă pe toți oamenii fie la ascultare, sau dacă aceasta nu este adusă, la pedeapsă; rezultatul ascultarii este neprihănirea perfectă pe care Dumnezeu o încuviințează celui în care o găsește.

Exista două feluri de a face ispășire prin pedeapsă. Primul este prin noi înșine. Acesta este modalitatea despre care ne învață legea și dreptatea lui Dumnezeu. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” (Gal. 3:10)  Metoda numita legală.

Al doilea mod de a face ispășire este de către altcineva. Aceasta este metoda arătată de Evanghelie și permisa prin mila lui Dumnezeu. „Lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său etc”, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea etc” (Rom. 8:3, Ioan 3:16). Aceasta este metoda evanghelică. Într-adevăr, nu este învățată de lege, însă niciunde nu este condamnată sau exclusă. De asemenea, este compatibilă cu dreptatea lui Dumnezeu; dacă ispășirea este făcută pentru om, printr-o pedeapsă corespunzătoare neascultării sale, legea este satisfăcută, iar dreptatea lui Dumnezeu permite ca partea care a încălcat legea să fie eliberată și reprimită.

Mai mult, această întrebare ne învață două lucruri: despre posibilitatea acestei eliberări și cum este realizată. Pentru ca aceste lucruri să fie înțelese mai bine, vom avea acum în vedere:

I. Ce este izbăvirea omului.

II. Dacă este posibilă o astfel de izbăvire.

II. Dacă este necesară și sigură.

IV. Dacă se poate spera la o izbăvire desăvârșită.

V. Cum este realizată.

I. CE ESTE IZBAVIREA OMULUI?
 

Cuvântul eliberare este relativ; fiindcă orice eliberare este de ceva si cu un scop, precum eliberarea din captivitate pentru libertate. Deoarece toți oamenii, prin natura lor, sunt robi ai păcatului și ai morții, nu putem să înțelegem mai bine și corect ce este eliberarea omului, decât prin a întelege starea lui cea rea si în ce consta aceasta. Starea cea rea a omului constă, în primul rând, în pierderea neprihănirii și o corupție înnăscută sau păcat; iar, în al doilea rând, în pedeapsa păcatului. Așadar, izbăvirea omului din această stare, pretinde, în primul rând, iertarea sau abolirea păcatului și o recuperare a neprihănirii pierdute; iar în al doilea rând, o scutire de pedeapsă și nenorocire.

Prin urmare, așa cum nenorocirea omului constă în două părți – păcatul și moartea  ̶  tot astfel și izbăvirea lui constă în două părți  ̶  eliberare de păcat și de moarte. Eliberarea de păcat include iertarea de păcat, pentru ca acesta să nu ne fie imputat, și abolirea păcatului prin reînnoirea naturii noastre, pentru ca acesta să nu mai domnească în noi. Eliberarea de moarte este o eliberare de deznădejde și de simțământul mâniei lui Dumnezeu  ̶  de necazurile și nenorocirile acestei vieți și, de asemenea, de moartea, atât temporală, cât și spirituală.

Din aceste lucruri este ușor să recunoaștem ce trebuie să înțelegem prin izbăvirea omului. Aceasta constă într-o eliberare deplină de toate nenorocirile păcatului și ale morții, care au fost cauzate de căderea omului și recuperarea deplină a neprihănirii, sfințeniei, a vieții și fericirii veșnice, prin Hristos; neprihanire care este începută în toți cei credincioși în această viață și va fi realizată pe deplin în viața viitoare.

II. ESTE POSIBILĂ O ASTFEL DE IZBĂVIRE?

Dacă a fost posibilă această izbăvire a omului din ruinele căderii, se poate deduce din aprecierea:

1. Imensei bunătăți și mile a lui Dumnezeu, care nu îndură ca întreaga omenire să piară pentru totdeauna.

2. Înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu care ne face să ne așteptăm că El ar fi capabil să conceapă o cale prin care Și-ar arăta mila față de omenire, fără a-Și încălca dreptatea.

3. Puterii lui Dumnezeu care ne-ar putea conduce la concluzia că Cel care a putut crea omul din nimic dupa chipul Său, ar putea, de asemenea, să îl ridice din ruinele căderii și să-l elibereze de păcat și de moarte. A nega posibilitatea eliberării omului înseamnă, prin urmare, a nega bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu însă nu ii lipsesc înțelepciunea, nici bunătatea și nici puterea. „Domnul (…) El coboară în Locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.” „Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte.” „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască.” (1 Sam. 2:6, Ps. 68:20, Is. 59:1)

Dar trebuie să întrebăm, în mod special: De unde știm că această eliberare este posibilă? Poate rațiunea umană, fără Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungă la această cunoștință? Apoi, putea Adam, după căderea lui, să o cunoască sau să spere că o va putea avea?

Cunoaștem astazi că eliberarea noastră a fost posibilă, din evenimentul petrecut în sine și din Evanghelie sau din acea revelație care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să o descopere. Cu toate acestea, rațiunea umană nu putea ști nimic despre această eliberare sau despre modul în care ar putea fi realizată, deși probabil putea bănui că nu era imposibilă, deoarece nu este posibil ca o creatură atât de glorioasă precum omul să fi fost creată pentru nenorocirea veșnică sau ca Dumnezeu ar da o lege care nu ar putea fi niciodată împlinită. Aceste două argumente sunt în ele însele pline de putere, însă rațiunea umană, datorită coruperii sale, nu se supune lor. Prin urmare, cei care sunt fără biserică și ignoranți față de Evanghelie, nu pot avea nici o cunoaștere sau vreo speranță de izbăvire; tot astfel Adam, după cădere, doar printr-un exercițiu al rațiunii sale, fără vreo promisiune specială sau revelație, nu putea avea cunoștința eliberării și nici nu putea spera la ea. Odată ce păcatul a fost comis, mintea omului nu se putea gândi la altceva decât la dreptatea aspră a lui Dumnezeu, care nu permite ca păcatul să treacă nepedepsit, și la adevărul neschimbat al lui Dumnezeu, care a spus: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 3:17) Adam știa destul de bine că trebuia satisfăcută această dreptate și adevăr al lui Dumnezeu prin nimicirea veșnică a păcătosului și astfel el nu putea spera la vreo izbăvire în situația Lui. El poate, într-adevăr, a presupus că izbăvirea putea fi realizată dacă ar putea fi cumva efectuată satisfacerea dreptății și adevărului lui Dumnezeu; dar el nu putea spera și nici concepe cum sau prin cine putea fi realizată; nici îngerii nu și-ar fi putut imagina vreodată această metodă de eliberare, dacă Dumnezeu, prin înțelepciunea și bunătatea Sa infinite, nu ar fi conceput-o și nu ar fi făcut să fie cunoscută prin Evanghelie.
 

Dar unii obiectează față de ceea ce a fost spus aici urmatorul lucru: Dacă izbăvirea îi părea imposibilă lui Adam, pe baza dreptății și adevărului lui Dumnezeu, prin urmare și acum ar trebui să pară imposibilă; deoarece încălcarea dreptății și a adevărului lui Dumnezeu, nu poare avea loc acum mai mult ca mai înainte. Scutirea păcătosului de pedeapsă ar însemna o batjocorire a acestor atribute ale lui Dumnezeu. 

Acestui lucru îi răspundem: dacă păcătosul ar scăpa de pedeapsă fără a fi făcută ispășire suficientă pentru păcat, ar fi, într-adevăr, o violare a dreptății și a adevărului lui Dumnezeu. Dacă Adam ar fi găsit vreo soluție satisfăcătoare a acestei probleme, ar fi avut un motiv pentru care să nădăjduiască izbăvirea, în special dacă, în același timp, ar fi avut în vedere natura lui Dumnezeu, bunătatea Lui infinită, înțelepciunea, puterea și scopul pentru care L-a creat pe om, de asemenea, faptul că nu ar fi conform caracterului lui Dumnezeu, care este cel mai înțelept, bun și puternic, să creeze o ființă cu abilități atât de nobile precum omul doar pentru a suferi nenorocirea veșnică sau să-i dea o lege care să nu poată fi ascultată pe deplin. Cu toate acestea, el nu putea nutri nici o speranță certă, deoarece, așa cum am menționat mai devreme, înainte ca Evanghelia să fie anunțată, nici el, nici o altă creatură, nu putea vedea sau făuri vreun plan de scăpare de pedeapsă, care să fie în armonie cu dreptatea lui Dumnezeu; nici nu se putea inventa vreo cale de scăpare, dacă Dumnezeu nu ar fi revelat-o prin Fiul Său.
 

Aceasta este esența a ceea ce s-a spus: omul, fiind căzut, nu putea spera la izbăvire de păcat și din moarte, înainte să audă promisiunea îmbucurătoare a faptului că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui;  cu toate acestea, el nu trebuia, nici nu putea, pur si simplu să dispere de parcă ar fi cu totul imposibilă. Dacă el, o creatură, nu putea concepe vreun raționament necesar din care să poată concluziona referitor la izbăvirea sa viitoare, nici înțelege modul în care putea fi făcută ispășirea, nu înseamnă că atunci nici Dumnezeu nu o putea descoperi. El trebuia așadar să fi privit dincolo de el însuși, la înțelepciunea, bunătatea și puterea lui Dumnezeu și să nu dispere, deși totul părea să-l ducă la deznădejde. Totuși, dacă sunetul Evangheliei nu i-ar fi ajuns la urechi, nimic nu l-ar fi mângâiat îndeajuns în ispitele la care a fost supus. Însă odată ce promisiunea a fost făcută cunoscută și a ajuns să înțeleagă metoda răscumpărării prin Hristos, alaturi de nădejdea izbăvirii si de siguranță, putea, de asemenea, pune capăt îndoielilor și obiecțiilor care s-ar fi putut ridica, printre care le putem menționa pe următoarele:

Obiecția 1. Dreptatea lui Dumnezeu nu le permite celor care merită condamnarea veșnică să rămână nepedepsiți. Noi cu toții am meritat condamnarea veșnică. Prin urmare, eliberarea noastră este imposibilă, pe baza dreptății lui Dumnezeu. 

Răspuns: Adam a înțeles cum s-ar putea răspunde primei judecăți a acestui silogism, și anume: faptul că dreptatea lui Dumnezeu nu scutește și nu îi achită pe aceia care merită condamnarea veșnică, decât dacă este realizată o ispășire corespunzătoare cu încălcarea legii. 

Obiecția 2. Dreptatea și adevărul lui Dumnezeu sunt încălcate atunci când nu are loc ceea ce pretinde dreptatea si adevărul avertizează. Dacă omul nu este pedeapsit veșnic și nu este condamnat la moarte, nu se aplică cerințele dreptății lui Dumnezeu si ceea ce adevărul avertizează. Prin urmare, dacă omul nu este pedepsit ambele sunt încălcate, lucru care este imposibil. 

Răspuns: Și în cazul acesta, Adam a înțeles că judecata minoră este adevărată doar în cazul în care nu ar fi aplicată nici o pedeapsă asupra păcătosului, nici asupra altuia care s-ar oferi pe sine ca ispășire în locul și pentru ajutorarea păcătosului. Iar promisiunea descoperita, i-a adus la cunoștință faptul că Hristos, sămânța femeii, va zdrobi capul șarpelui, în locul omului.

Obiecția 3. Ceea ce pretind adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este neschimbător. Iar adevărul și dreptatea lui Dumnezeu care sunt neschimbatoare cer ca păcătosul să fie supus pedepsei veșnice. Prin urmare, respingerea păcătosului este necesară și neschimbătoare. 

Răspuns: El a cunoscut, de asemenea, un răspuns la premisa principală a acestei obiecții, și anume: că este neschimbător ceea ce dreptatea lui Dumnezeu cere în mod absolut, iar nu ceea ce pretinde condiționat; pretinzâd fie pedepsirea veșnică a păcătosului, fie ispășirea prin Hristos.
 

Obiecția 4. Lucru de care nu avem puterea să scăpăm este imposibil. Noi nu avem puterea să scăpăm de păcat și de moarte. Prin urmare, este imposibil să scăpăm de aceste rele. 

Răspuns: Și aici Adam a știut că o scăpare din aceste rele era imposibilă doar în cazul în care Dumnezeu nu a știut, nici nu ar descoperi o cale de izbăvire necunoscută rațiunii umane și tuturor făpturilor create și pe care niciodată nu ar fi putut să o descopere.
 

Acestea și alte obiecții similare a putut Adam, prin promisiunea seminței femeii care va zdrobi capul șarpelui, să respingă și să biruiască. Cu toate acestea, noi, cei care trăim în ziua de astăzi, putem vedea și înțelege mult mai clar soluția acestor dificultăți, decât a putut înțelege Adam, deoarece cunoaștem cu certitudine, din Evanghelie și din evenimentul în sine, de asemenea, din conștiința noastră, că izbăvirea omului nu a fost doar posibilă și ar avea loc în viitor așa cum a înțeles Adam, ci că este, de asemenea, îndeplinită prin Hristos. Astfel izbăvirea omului este și dintotdeauna a fost cu putință la Dumnezeu.
 

III. ESTE ELIBERAREA OMULUI NECESARĂ ȘI SIGURĂ?
 

Deși Dumnezeu nu a avut nici cea mai mică obligație de a-l elibera pe om de nenorocirea păcatului, ci era liber să-i lase pe oameni în moarte, fără să salveze pe niciunul căci „cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?”; totuși se poate spune mai corect că izbăvirea omului a fost și este necesară, înțelegând prin acest termen nu un absolut, ci o necesitate condițională. Lucrul acesta este dovedit:

1. Deoarece Dumnezeu l-a decretat și l-a asigurat în mod deliberat și neschimbător și este imposibil ca el să mintă sau să se înșele: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să” etc (Ezech. 33:11).

2. Deoarece Dumnezeu dorește să fie lăudat și slăvit pentru totdeauna de om, El ne-a făcut „spre lauda slavei harului Său”, „pentru ce nimic ai făcut pe toţi fiii omului.” (Ef. 1::6, Ps. 89:47)

3. Deoarece Dumnezeu nu L-a trimis în zadar pe Fiul Său în lume, iar Hristos nu a murit în zadar. „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic,” etc. „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” „Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” „Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Ioan 6:38-39, Mat. 9:13, Rom. 4:25, Gal. 2:21).

4. Fiindcă Dumnezeu înclină mai mult înspre milă, decât înspre mânie. Dacă în pedepsirea păcătosului mânia Lui este manifestată; cu atât mai mult, Iși va manifesta mila în mântuirea celui neprihănit.
 

IV. PUTEM AȘTEPTA O IZBĂVIRE PERFECTĂ?
 

Această izbăvire a omului este perfectă în viața aceasta, în ce privește începutul ei; dar în viața viitoare, va fi, de asemenea perfectă, în ce privește încheierea ei. Acum, este desăvârșită sub toate aspectele sale, fiind o izbăvire atât de vină, cât și de pedeapsă; atunci, va fi desăvârșită, de asemenea, în gradele sale, când toate lacrimile vor fi șterse din ochii noștri, când chipul lui Dumnezeu va fi restaurat în noi și Dumnezeu va fi totul și în toți. Acest lucru este dovedit:

1. Deoarece Dumnezeu nu ne eliberează doar în parte, ci mântuiește și iubește în mod perfect pe toți aceia pe care îi mântuiește. „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7)

2. Fiindcă Dumnezeu va pedepsi pe cei răi foarte aspru, ca ei prin aceste pedepse să satisfacă pe deplin dreptatea Sa. De asemenea, El va izbăvi deplin pe cei evlavioși, de vreme ce este înclinat mai mult înspre milă decât înspre manie. Și nici binefacerea lui Hristos nu este mai imperfectă sau de o putere mai mică decât păcatul lui Adam. Ar fi fost așa, dacă nu ne-ar fi izbăvit în mod perfect, fiindcă noi în Adam am pierdut toată neprihănirea și mântuirea. O eliberare desăvârșită așadar trebuie așteptată în mai multe grade, așa cum a fost arătat. În această viață este perfectă; la înviere va fi și mai perfectă, iar la glorificarea noastră cea mai perfectă.
 

V. CUM ESTE REALIZATĂ ACEASTĂ IZBĂVIRE?
 

Izbăvirea despre care am vorbit acum este îndeplinită: 

1. Printr-o ispășire deplină și suficientă pentru păcat. Există o astfel de satisfacție, atunci când pedeapsa pentru păcat e echivalentă cu ceea ce este veșnic. 

2. Prin abolirea păcatului și reînnoirea naturii noastre, care este făcută prin restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu pe care l-am pierdut sau prin regenerarea desăvârșită a naturii noastre. Ambele sunt necesare izbăvirii noastre.

Satisfacerea este necesară, deoarece mila lui Dumnezeu, așa cum am arătat, nu încalcă dreptatea Lui care cere satisfacție. Legea obligă fie la ascultare, fie la pedeapsă. Dar satisfacția nu poate fi făcută prin ascultare, deoarece ascultarea noastră trecută a fost deja defectuoasă, iar ceea ce urmează nu poate compensa păcatele trecute. Noi suntem obligați să dăm legii o ascultare precisă în fiecare moment, ca datorie actuală. Astfel, odată ce ascultarea a fost afectată de păcat, nu există altă soluție de a face ispășire decât prin pedeapsă, conform înștiințării:

„În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 2:17) Dacă este îndurată o pedeapsă suficientă pentru satisfacerea legii, Dumnezeu este împăcat, iar eliberarea devine posibilă.

In mod asemănător, abolirea păcatului și reînnoirea naturii noastre sunt necesare; deoarece doar cu condiția ca noi să încetăm să-L supărăm pe Dumnezeu prin păcatele noastre și sa Îi fim mulțumitori pentru împăcarea noastră, este doritor să accepte această satisfacere. A fi doritori ca Dumnezeu să ne primească în harul Lui și totuși a nu dori să abandonam păcatul, este o batjocorire a lui Dumnezeu. Dar nu este posibil ca noi să părăsim și să o isprăvim cu păcatul, dacă natura noastră nu este reînnoită. Prin urmare, în acest fel, eliberarea omului este posibilă.

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg