Despre suferinţă

Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.

Întrebarea 11. Dumnezeu nu este, oare, şi milostiv?

Răspuns. Într-adevăr, Dumnezeu este milostiv, dar este şi drept. De aceea dreptatea Lui pretinde ca păcatul care a fost comis împotriva măreţiei Sale suverane să fie pedepsit până la capăt, cu pedeapsa veşnică a trupului şi a sufletului.

Expunere
 

Aici avem de-a face cu o obiecție față de învățătura întrebării precedente care sustine că Dumnezeu pedepsește fiecare păcat cu o pedeapsă veșnică. Obiecția este următoarea: Depinde de cel acela, care este cel mai milostiv, să nu fie prea riguros în cerințele dreptății Sale. Dumnezeu este cel mai milostiv, prin urmare El nu va cere tot ce pretinde dreptatea Sa extraordinară, și astfel nu va pedepsi păcatul cu o pedeapsă veșnică. Primei judecăți îi răspundem astfel: Într-adevăr depinde de acela care este cel mai milostiv să fie îngăduitor în cerințele sale, dar nu în așa măsură încât sa-și compromita dreptatea, dacă în același timp este foarte drept. De aceea, el își va exercita mila în așa fel încât să nu încalce în nici un fel dreptatea. Acum, dreptatea lui Dumnezeu pretinde ca păcatul comis împotriva Maiestății Sale celei mari să fie pedepsit cu o pedeapsă extremă, adică, cu o pedeapsă veșnică, atât a trupului, cât și a sufletului, pentru a fi o proporție corespunzatoare între ofensă și pedeapsă. Toate nelegiuirile sunt mari și vrednice de o pedeapsă care este în proporție cu măreția celui împotriva căruia sunt comise.
 

Obiecție: Cel care își cere dreptul cu rigoare, exclude orice speranță de clemență. Dumnezeu își cere dreptul cu rigoare. Prin urmare, la El nu găsim nici un fel de ingaduinta. Această obiecție mai poate fi formulată astfel: cel care nu cedează nimic în ce privește drepturile Sale, nu este milos, ci doar drept. Dumnezeu nu cedează nimic în ce privește drepturile Sale, fiindcă pedepsește fiecare păcat cu o pedeapsă corespunzătoare meritelor.

Răspuns: Noi negăm judecata minoră fiindcă Dumnezeu, deși pedepsește păcatul printr-o pedeapsă veșnică, totuși El cedează mult în ce privește dreptul Său. El manifestă o mare îngăduință, de exemplu, față de cei păcătoși, prin întârzierea pedepsei pe care o merită chemandu-i totodata la pocăință. Iar în ce privește pedeapsa pe care o va aduce asupra lor în viața viitoare, va fi mai ușoară decât meritul lor. Așadar, El arată o mare milă față de cel credincios, căci doar din mila Sa, fără a fi obligat de nici o lege sau merit din partea noastră, Și-a dat Fiul și L-a supus pedepsei de dragul nostru. Noi negăm, de asemenea, judecata majoră, dacă este aplicată fie celui înzestrat cu o așa înțelepciune încât să descopera o metodă de exercitare a milei fără a-și compromite dreptatea sau dacă este aplicată celui care în timp ce își manifestă dreptatea, nu se bucură în nimicirea omului, ci dorește, mai degrabă, să fie mântuit. Asemenea judecătorului care dă dovadă de dreptate și clementă atunci când pedeapsa severă pretinsă de lege nu ii aduce plăcere, deși sentinta apartine unui hot care merită să sufere, Dumnezeu este cu mult mai drept și îngăduitor: deși, în judecata Lui dreaptă, pedepsește păcatul, nu dorește moartea păcătosului (Ezech. 18:23, 33:11) și mai mult decât atât El și-a arătat, de asemenea, mila și compasiunea față de noi, prin faptul că L-a pedepsit pe Fiul Său cu pedeapsa pe care noi o meritam. 
 

DESPRE SUFERINȚE

Există trei întrebări care ne atrag atenția referitor la suferințe:

I. Câte tipuri de suferințe există?

II. Care sunt cauzele lor?

III. Ce mângâieri le pot contrasta?

I. CÂTE TIPURI DE SUFERINȚE EXISTĂ?

Sunt două tipuri de suferințe: cele vremelnice și cele veșnice. Veșnice, sunt acele chinuri ale trupului și ale sufletului care constituie soarta finală a diavolilor și a celor nelegiuiți care în această viață nu au fost întorși la Dumnezeu. Acestea sunt numite în Scriptură, iad, chinuri, focul veșnic, viermele care nu moare și moartea veșnică, pentru că sunt chinuri veșnice, asemenea celor trăite de cei care mor, care, deși întotdeauna mor, niciodată nu vor fi morți. Așa va fi moartea veșnică, a muri mereu, dar niciodată a fi mort sau o prelungire a morții însoțită de agonii infernale și chinuri. Cele ce urmează sunt câteva dintre afirmațiile Scripturii despre pedeapsa veșnică: „viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge”, „este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.” „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” „Şi, dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (Is. 66:24, Marcu 9:43, 44, Mat. 25:41, 1 Pet. 4:18). Motivul care face să fie necesar acest fel de pedeapsă este clar din faptul că păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, care este infinit de bun, cere o pedeapsă și o ispășire veșnică, care nu ar putea realizată prin suferințele acestei vieți. Ele nu ar satisface dreptatea veșnică și infinită a lui Dumnezeu.

Faptul că pedeapsa veșnică include atât sufletul, cât și trupul este afirmat în mod clar de Hristos, atunci când spune: „temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” (Mat. 10:28). Sufletul este izvorul păcatului, în vreme ce trupul, ca entitate lipsită de rațiune, acționează după cum este ghidat de suflet. De vreme ce sufletul impreuna cu trupul sunt implicate în înfăptuirea păcatului, primul fiind autorul acestuia, iar celălalt instrumentul prin care pacatul este făcut, amândouă vor fi pedepsite.

 

Obiecție: Cel care este milos nu poate privi chinurile veșnice ale creaturilor Sale, cu atât mai puțin să le aplice. Mila lui Dumnezeu este infinit de mare și depășește păcatele noastre, prin urmare, El nu poate să aplice, nici să vadă suferințele veșnice ale creaturilor Sale. 

Răspuns: Această obiecție este adevărată dacă se referă doar a o ființă care este infinit de miloasă, fără a fi în același timp infinit de dreaptă. Dar din moment ce ambele atribute se regăsesc în caracterul lui Dumnezeu, obiecția își pierde din forță atunci când îi este aplicată, așa cum am arătat deja în remarcile pe care le-am făcut cu privire la a unsprezecea întrebare a catehismului.
 

Suferințe vremelnice, precum boala, sărăcia, ocara, calomnia, asuprirea, alungarea, războaiele și celelalte nenorociri ale acestei vieți împreună moartea temporală în sine sunt comune atât celui neprihănit, cât și celui nelegiuit. Aceste suferințe sunt fie pedepse, fie crucea.

Pedepsele care sunt parte a suferințelor acestei vieți, constă în moartea și suferințele lăsate peste cei care sunt vinovați de păcat. Acestea sunt specifice celor păcătoși, fiindcă acestea vin asupra lor având rolul de a satisface mânia lui Dumnezeu. Căci legea obligă fiecare om fie la ascultare, fie la pedeapsă.

 

Obiecție: Dar relele care vin asupra celor răi în această lume nu sunt suficiente pentru a satisface mânia lui Dumnezeu. 

Răspuns: Acestea nu constituie întreaga pedeapsă a celor păcătoși. Sunt doar o parte a acesteia și un început al acelei satisfaceri depline pretinsa pe tot parcursul veșniciei. La fel cum fiecare porțiune de aer se numește aer, tot așa fiecare porțiune de pedeapsă este numită pedeapsă.
 

Pe de altă parte, există anumite grade ale pedepsei. Primul grad este cel care are de-a face cu această viață; căci deja și aici, virmele care niciodata nu moare deja incepe sa roada atunci când conștiința mustră și condamnă. Al doilea grad al pedeapsă constă în ceea ce omul experimentează prin moartea temporală, atunci când cel rău începe să simtă mânia lui Dumnezeu, pe măsură ce sufletul este despărțit de trup și este afundat în locul de chin, lipsit de orice speranță. Al treilea grad al pedepsei este cea care va fi aplicată la judecata finală, atunci când sufletul și trupul vor fi aruncate în iad, și agonii nesfârșite vor da năvală de peste tot, ca un torent, asupra celui nelegiuit.

Crucea cuprinde acele suferințe care corespund celor evlavioși si care nu sunt pedepse propriu-zise, pentru că nu sunt aplicate cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu. În această categorie sunt cuprinse patru feluri de suferințe, care se disting una de cealaltă prin scopul pe care il au.

Primul fel cuprinde acele pedepse disciplinare pe care Dumnezeu le lasă asupra celui neprihănit pentru păcatele sale, dar care sunt trimise pe baza milei Lui, așa cum un tată își îndreaptă fiul cu multă blândețe și toleranță. Acestea nu sunt, așadar, pedepse propriu-zise, ci pedepse disciplinare, părintești, prin care li se atrage atenția celor evlavioși cu privire la necurăția lor și la anumite păcate și căderi ̶ sunt provocați să se pocăiască și astfel sunt aduși înapoi pe calea sfințeniei și a sarcinilor pe care le au. Tot așa și David a fost gonit din împărăția lui și alungat, datorită căderii lui: căci unele păcate sunt urmate de anumite pedepse severe, chiar și în cazul sfinților. Totuși, aceste pedepse nu trebuie privite ca fiind pedepse pentru păcat, ci sunt efecte ale dreptății divine, prin care Dumnezeu hotărăște ca să ne facă cunoscut noua și altora justețea caracterului Său; prin faptul că păcatul îi este foarte neplăcut și că îl va pedepsi cu moartea, nu doar în această viață, dar și în cea viitoare, dacă nu ne pocăim și nu ne întoarcem la El.

Cel de-al doilea tip al crucii include dovezile sau încercările credinței, nădejdii, răbdării sfinților, pentru ca aceste virtuți să fie întărite și confirmate în ei și totodată ca să vadă atât ei înșiși, cât și alții cât de slabi sunt. De această natură a fost suferința lui Iov.

Cel de-al treilea fel al crucii este martirajul, care include mărturia și dovada făcută de sfinți cu privire la doctrina evangheliei, atunci când confirmă și pecetluiesc cu sângele lor doctrina pe care au mărturisit-o, prin care declară că este adevărată  ̶ că ei înșiși experimentează în moarte mângâierea pe care le-au promis-o altora în învățăturile lor și ca mai este o altă viață și o altă judecată după viața aceasta.

Crucea, în ultimul rând, include izbăvire sau ascultarea lui Hristos; care este o ispășire a păcatelor noastre și care include întreaga umilință a lui Hristos, chiar din momentul zămislirii Sale până la ultima agonie de pe cruce.

II. CARE SUNT CAUZELE SUFERINȚELOR?

Cauzele pedepselor celor răi sunt: 1. Păcatul, care este cauza constrângătoare. Ei suferă pentru ca printr-o pedepsire dreaptă a păcatelor lor, ispășirea să fie realizată. 2. Dreptatea lui Dumnezeu, care este cauza operativă principală si care aduce pedeapsa pentru păcat. 3. Cauzele instrumentale sunt diferite: acestea sunt asemenea îngerilor și a oamenilor, atât bune cât și rele, și a altor creaturi, toate fiind înarmate împotriva păcătosului, luptand sub stindardul lui Dumnezeu.

Cauzele crucii care aparține celor evlavioși sunt:

1. Păcatul, care însă trebuie privit diferit în cazul celui evlavios, decât în cazul celui nelegiuit. Cei evlavioși suferă datorită păcatului, nu cu scopul ispășirii dreptății lui Dumnezeu, ci pentru a recunoaste păcatul dinn ei și pentru a fi înlăturat prin cruce. Ei sunt pedepsiți părintește, pentru a fi îndrumați să-și cunoască greșelile. Pentru ei aceste pedepse sunt asemenea unor predici care ii cheamă la pocăință. „când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”„ Este spre binele meu că m-ai smerit.” Pe de alta parte, Dumnezeu nu le pune frau celor nelegiuiti pentru a grăbi distrugerea lor. El le oferă binecuvântările acestei vieți, împreună cu o scurtă vreme de odihnă și bucurie, pentru că sunt creaturile Sale, ca nerecunoștința lor să se vadă și pentru a nu se putea dezvinovăți. Pe de altă parte, El corectează și îndreaptă caracterul celui evlavios prin cruce.

2. Pentru a învăța să urâm păcatul, pe diavol și lumea: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei”, „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor”, „Nu iubiţi lumea” (Ioan 15:19, Ef. 6:12, 1 Ioan 2:15).

3. Pentru a fi instruiți și încercați, ca astfel credința noastră, speranța, răbdarea, rugăciunea și ascultarea să fie întărite și confirmate; sau ca să avem materialul și ocazia pentru a practica și a ne autentifica și ca credința noastră, speranța și răbdarea să fie manifestate atât pentru a fi văzute de noi, cât și de alții. Atunci când toate lucrurile merg bine, este ușor să ne lăudăm în ce privește credința noastră; dar în necaz, harul sau frumusețea virtuții devine evidentă. Ce poate ști cel care nu a fost ispitit? „Biruința aceasta aduce nădejdea” (Rom. 5:4).

4. Anumite greșeli și căderi ale sfinților. Manase a avut greșelile lui; Iosafat pe ale sale, alți sfinți au alte greșeli și păcate. Astfel, pedepsele prin care Dumnezeu arată că este întristat de păcatele sfinților și pe care se va răzbuna și mai sever, dacă nu se pocăiesc, sunt variate și diferite. „Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri.” (Luca 12:47)

5. Arătarea și manifestarea slavei lui Dumnezeu în eliberarea bisericii și a celor sfinți. Dumnezeu adesea Își aduce biserica și poporul într-o stare de pericol extrem, pentru ca eliberarea pe care o aduce să fie și mai glorioasă, așa cum a fost în situația asupririi copiilor lui Israel în Egipt și robiei din Babilon etc. În aceste cazuri eliberarea pe care a adus-o Dumnezeu a fost cu adevărat glorioasă și a fost o dovadă a înțelepciunii Sale de a arăta o cale de scăpare acolo unde nici o făptură nu spera să găsească. „Domnul coboară în Locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.” (1 Sam. 2:6)

6. Conformarea mădularelor cu Hristos, capul lor, în suferință și slavă. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.” „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său.” (2 Tim. 2:12, Rom. 8:29, Mat. 10:24)

7. Ca sfinții, prin suferințele și moartea lor, să fie martori la adevărul doctrinei evangheliei: căci atunci când cei credincioși îndură orice fel de suferință și chiar moartea de dragul mărturisirii creștinismului, ei aduc cea mai bună mărturie că ei înșiși sunt pe deplin convinși de acest adevăr și că nu pot sub nici o formă să fie făcuți să renunțe la el și, de asemenea, că le oferă o mângâiere adevărată și puternică chiar și în moarte, trebuind astfel să fie adevărată. Lui Petru i-a fost prezis prin ce moarte Îl va slăvi pe Dumnezeu. (Ioan 21:19)

8. Suferințele celor evlavioși sunt dovezi ale judecății viitoare și ale vieții veșnice. Adevărul și dreptatea lui Dumnezeu cer ca până la urmă cel neprihănit să aibă parte de bine, iar cel nelegiuit de rău. Cu toate acestea, nu se întâmplă întotdeauna așa în această viață. Așadar, trebuie să mai fie o viață după aceasta, în care Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după meritele sale. „Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucât veţi fi găsiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi.” (2. Tes. 1:5)

Prin aceste remarci referitoare la suferințele celor evlavioși, putem răspunde cu ușurință obiecțiilor pe care oamenii acestei lumi s-au deprins să le aducă împotriva providenței lui Dumnezeu. Biserica, spun ei, este asuprită în toată lumea și călcată în picioare de oameni. Prin urmare, nu este adevărata biserică, Dumnezeu neavând grijă de ea. Dar lucrul acesta, în loc să dovedească ceva împotriva bisericii, este, mai degrabă, un argument în favoarea ei: căci dacă biserica ar fi din această lume, atunci opoziția și persecuția ar înceta, căci lumea iubește ceea ce este al ei. Motivele suferințelor bisericii sunt așadar evidente; iar sfârșitul lucrurilor va dovedi lumea aceasta vinovată și o va condamna.

III. CARE SUNT MÂNGÂIERILE CU CARE PUTEM CONTRASTA SUFERINȚELE NOASTRE?
 

Există câteva mângâieri în suferință adresate bisericii, în vreme ce sunt altele comune atât bisericii, cât și filozofiei. Prima, legată de ce-a de-a noua și a zecea, pe care le vom prezenta, sunt specifice bisericii, în timp ce restul sunt comune atât bisericii, cât și filozofiei; și totuși deși se poate spune că sunt comune, aceasta se referă doar la aspectul exterior, iar nu în ce privește conținutul sau esența lucrului despre care se vorbește. Aceste mângâieri le vom expune în următoarea ordine:

1. Iertarea păcatelor. Aceasta este prima din această succesiune și se află la baza tuturor celorlalte; căci dacă nu avem siguranța iertării păcatului și a împăcării cu Dumnezeu, toate celelalte mângâieri nu au nici o importanță; fiindcă atunci am fi mereu nesiguri dacă făgăduința harului ne aparține și nouă sau nu. Dar dacă această mângâiere este bine fundamentată și neclintită, toate celelalte decurg în mod natural; căci dacă Dumnezeu ne este Tată, putem să avem liniște având siguranța că El nu doar că nu va lăsa să ni se întâmple ceva rău, ci, de asemenea, ne va apăra de toate relele vieții acesteia. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8:31) Rațiunea acestor lucruri este următoarea: acolo unde cauza este înlăturată și efectul dispare. Prin urmare, acolo unde păcatul este înlăturat, pedepsele și moartea sunt, de asemenea, abolite.

2. Voia și providența lui Dumnezeu sau necesitatea ascultării lui Dumnezeu atât în necaz, cât și în prosperitate, pentru că El hotărăște și conduce toate lucrurile. Motivul acestei consecințe a ascultării nu este faptul că noi nu ne putem opune Lui, ci în special: 1. Pentru că El este Tatăl nostru. 2. Pentru că această ascultare I se cuvine în așa măsură, incat ar trebui să fim doritori să îndurăm cele mai mari rele de dragul Său. 3. Deoarece relele pe care le trimite sunt pedepse părintești. Această mângâieri ne liniștesc mintea, asigurându-ne de faptul că este voia Tatălui nostru Ceresc ca noi să suferim aceste lucruri. „Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit” (n. tr. în traducerea Bibliei ESV: „Chiar de mă va ucide, eu tot voi nădăjdui în El”), „Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 13:15; 1:21). Filozofii ne spun că ar trebui să îndurăm cu răbdare ceea ce nu putem schimba sau evita. Aceștia stabilesc o necesitate iminentă și apoi socotesc că este o nebunie a-i opune rezistență. Dar aceștia în necazurile lor nu se supun lui Dumnezeu, nu-I recunosc supărarea, nici nu îndură suferința cu scopul de a-L asculta pe Dumnezeu, ci pentru că nu pot ocoli aceste lucruri. Aceasta este o mângâiere deplorabilă.

3. Excelența virtuții sau a ascultării de Dumnezeu, care este adevărata virtute, pe baza căreia mintea nu ar trebui să se descurajeze purtându-și crucea. Binecuvântările temporale pe care Dumnezeu ni le oferă sunt mari binecuvântări; dar ascultarea, credința, speranța, etc sunt mai mărețe. Prin urmare, se cuvine ca noi să nu preferăm binecuvântările mai mici în locul celor mai mărețe, nici să nu le înlăturăm pe cele mai mari doar pentru a răscumpăra pierderea celor mai puțin însemnate. „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” „Oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde.” (Mat. 10:37; 16:25) Filozofii pun mare preț pe demnitatea virtuții, dar într-un mod plin de ranchiună, ei înșiși fiind lipsiți de adevărata virtute.

4. O conștiință bună care se află doar în cei evlavioși, care știu că sunt împăcați cu Dumnezeu prin și de dragul lui Hristos, Mijlocitorul. Acum, dacă Dumnezeu este binevoitor față de noi, nu putem decât să ne bucurăm de pacea minții pe care o putem avea. Cu toate acestea, filozofii nu le oferă mângâiere celor care îi urmează în același fel; căci atunci când suferă întreabă: de ce conștiința curată nu este urmată de noroc și prosperitate? Și astfel ei se plâng și murmură, la fel cum a făcut Cato și alții.

5. Cauzele finale sau scopurile, care sunt: 1. Slava lui Dumnezeu, care se vede prin eliberarea noastră. 2. Mântuirea noastră. „Suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.” 3. Convertirea altora, împreună cu lărgirea bisericii. Apostolii s-au bucurat de faptul că au fost socotiți vrednici să sufere rușinea de dragul numelui lui Iisus, ca astfel si alții să fie convertiți și întăriți în credință. Filozofii ne spun că este un scop bun atunci când cineva suferă pentru a-și apăra țara și pentru a obține o slavă veșnică și un renume. Dar atunci, bieții oameni, ajung să întrebe: la ce ne vor folosi aceste lucruri când vom muri?

6. O comparare a evenimentelor. Este mai bine să fii pedepsit de Domnul pentru scurt timp, decât să trăiești în mare belșug, iar la final să fii alungat dinaintea lui Dumnezeu și aruncat în nenorocirea veșnică. Filozofii, comparând relele între ele, nu găsesc decât puțin bine care rezultă din această comparație, în vreme ce aceștia sunt ignoranți referitor la cel mai important bine: a obține lucrul pentru care să fim doritori a suferi toate relele felurite ale vieții.

7. Speranța recompensei sau a răsplății în viața aceasta și într-o altă viață. „Răsplata voastră este mare în ceruri.” (Mat. 5:12). Știm faptul că sunt alte binecuvântări care ne rămân, cu care suferințele acestei vieți nici nu trebuie comparate. Și chiar în această viață cei evlavioși se bucură de binecuvântări mai mari decât ceilalți oameni; deoarece acestia au pace cu Dumnezeu și toate celelalte daruri spirituale. Binecuvântările temporale, deși sunt mici în ceea ce-i privește pe cei neprihăniți, totuși le sunt de folos. „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori” etc „şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult, (…)iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” „Mai mult face puţinul celui neprihănit decât belşugul multor răi.” „Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre.” (Marcu 10:29, 30, Ps. 37:16, Rom. 5:3). Speranța răsplătirii le poate oferi un strop de mângâiere filozofilor în suferințe ușore, dar nu în cele cumplite; deoarece ei consideră că este mai bine fără această răsplătire, decât a îndura mari suferințe pentru a o primi și, de asemenea, pentru că sunt efemere.

8. Pilda lui Hristos și a sfinților Lui. „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său.” (Mat. 10:24). Dumnezeu dorește, de asemenea, ca noi să fim conformați chipului Fiului Său. Astfel, noi Il urmăm pe Hristos în ocară și slavă. Recunoștința cere lucrul acesta; căci Hristos a murit pentru mântuirea noastră. Sfinții martiri au suferit, dar nu au pierit sub apăsarea suferințelor lor. Nu ar trebui să cerem pentru noi o soartă mai bună decât a lor, de vreme ce noi nu suntem mai buni decât ei, ci cu mult mai răi. Ei au suferit și au fost eliberați de Dumnezeu. Prin urmare, și noi să căutăm același lucru, fiindcă dragostea lui Dumnezeu față de cei care îi aparțin e neschimbătoare. „tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” „Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” (Mat. 5:12, 1 Pet. 5:9).

9. Prezența și ajutorul lui Dumnezeu în suferințele noastre. Dumnezeu este prezent cu noi, prin Duhul Său, întărindu-ne și mângâindu-ne pe măsură ce ne purtăm crucea. El nu permite să fim ispitiți mai mult decât putem îndura și, de asemenea, împreună cu fiecare ispită, deschide o cale de scăpare și întotdeauna potrivește suferințele noastre cu puterea pe care o avem, pentru a nu fi doborâți. „Avem cele dintâi roade ale Duhului.” „Voi fi cu el în strâmtorare.” „El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac.” „„Dacă Mă iubeşte cineva(…) şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” „Nu vă voi lăsa orfani.” „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip.” (Rom. 8:23, Ps. 91:15, Ioan 14:13, 23, 18, Is. 49:15).

10. Eliberarea deplină și finală este momentul care le încoronează pe toate celelalte. Prima este mângâierea cea mai importantă și fundamentul tuturor celorlalte, aceasta este desăvârșirea și sfârșitul tuturor celorlalte. Căci așa cum sunt grade ale pedepsei, tot așa există grade ale eliberării. Primul grad constă în viața aceasta, unde are lor începutul vieții veșnice. Cel de-al doilea este moartea temporală, atunci când sufletul este dus în sânul lui Avraam. Cel de-al treilea va fi învierea morților și glorificarea lor, unde vom fi pe deplin fericiți, atât în trup, cât și în suflet. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apoc. 21:4)

Zaharia Ursinus (1534 - 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg