Marturisim: Trasaturile Bisericii Adevarate
Daniel Hyde 

Dacă a existat vreodată un articol în mărturisirea noastră care este deopotriva relevant și irelevant pentru vremurile în care trăim, acesta este articolul 29, care vorbește despre trăsăturile bisericii adevărate. Acest articol este irelevant dacă Mărturisirea este considerată o relicvă prăfuită a vremurilor trecute, însă este extraordinar de practic și relevant atunci când ne dăm seama că modul în care suntem îndrumați să discernem lucrurile nu ține cont de timp. În cultura noastră sunt numeroase grupuri, adunări și misiuni care se denumesc ”biserici”. 

Trebuie doar să mergeți, pe jos sau cu mașina, în orice oraș, pe o stradă principală și veți observa cum oricine căruia îi vine o idee despre cum să facă o biserica mai relevantă și-o pune imediat în aplicare. Așadar cum se poate ca un creștin obișnuit să-și dea seama care biserici sunt biblice? Există oare biserici nebiblice? Din fericire Mărturisirea noastră de Credință ne îndrumă în concluzionarea dacă o biserică este biblică sau nu, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Avem nevoie să discernem care sunt bisericile adevărate

După ce în articolul 27 este explicat ce este o biserică și apoi în articolul 28 că este necesar să faci parte din ea, articolul 29 din Mărturisirea Belgiană răspunde întrebării: ”Din care biserică?”. Primele rânduri încep prin a afirma faptul că este necesar pentru credincioși să examineze fiecare ”biserică” pentru a discerne dacă este adevărată sau nu, spunând:

Noi credem că trebuie să discernem, cu multă grijă şi circumspecţie, pe temeiul Cuvântului lui Dumnezeu, care este adevărata Biserică, deoarece toate sectele care există astăzi în lume îşi atribuie denumirea de Biserică. Noi nu ne referim aici la compania ipocriţilor, care s-au amestecat printre adevăraţii copii ai lui Dumnezeu fără sa aparţină realmente Bisericii Sale, deşi ei se află acolo cu trupul; ci noi ne referim la a face distincţie între corpul şi comuniunea adevăratei Biserici şi toate celelalte care se socotesc a fi Biserică.

Unul dintre primii reformatori, din acea perioadă de reformă, care a vorbit despre semnele externe cu ajutorul cărora se pot identifica bisericile adevărate, a fost Martin Luther, care în tratatul său din anul 1539 ”Despre Concilii și Biserică” a tratat acest subiect. Mai târziu în tratatul, ”Împotriva lui Hanswurst” (1541), a afirmat că întotdeauna au fost două biserici, o biserică adevărată și una falsă. Aceast lucru nu a fost ceva nou pentru Luther sau pentru ceilalți reformatori, ci a fost împrumutat de la Sf. Augustin din Cetatea lui Dumnezeu, care depistează cele două linii, cea a lui Set și cea a lui Cain, pentru a arăta înspre poporul adevărat și poporul fals al lui Dumnezeu.

La fel, Mărturisirea noastră spune că trebuie să fim precauți și circumspecți, adică, atenți în discernerea adunărilor care sunt adevărate și a celor care sunt false. Acesta este conceptul biblic care a fost învățat de Ioan, care ne instruiește spunând: ”Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.” (1 Ioan 4:1). Biblia ne spune că nu toți profeții sunt trimiși de Dumnezeu. Din această cauză Noul Testament ne avertizează cu privire la învățătura falsă (Coloseni 2:8, 20), profeții mincinoși (Galateni 1:7, 2 Petru 2:1-4) dar și despre prostituata Babilonului (religia falsă amestecată cu puterile acestei lumi, Apocalipsa 18)

Înainte de toate, fiecare ”biserică” se numește un tip de biserică creștină, fie că este Family Church din josul străzii, Foursquare Church, First Presbyterian Church, United Methodist Church și lista contnuă. Toate grupurile care se numesc creștine se identifică drept biserici. Contextul Mărturisirii a fost faptul că fiecare ”sectă” (Latină, sequi, care înseamnă ceva care se desprinde), fie romano-catolică, ortodoxă, luterană, anabaptistă, husită, waldeziană, anglicană și reformată au folosit numele care se găsește în Biblie ”biserică”. Chiar dacă poate avem o perspectivă a lucrurilor mai încețoșată datorită existenței atâtor denominații, uniuni, asociații și biserici independente, totuși este adevărat faptul că ”aceste două biserici se pot distinge ușor una de cealaltă” datorită marcajelor clare ale granițelor dintre acestea.

În al doilea rând, toate aceste ”biserici” afirmă că ele urmează Biblia, spun că sunt creștine, spun că practică un creștinism biblic. Lucrul considerat înțelept de oameni în zilele noastre este să frecventezi o biserică care ”crede în Biblie”. Problema este că toate bisericile spun ca cred in Biblie. Așa până la urmă creștinii sunt învățați că își pot alege biserica în funcție de preferința personală. Unii preferă bisericile tradiționale, alții le preferă pe cele contemporane, unii acest tip de biserici și alții alt tip. Astăzi se spune că oricare biserică ce ne împlinește cel mai bine nevoile familiei, aceea este cea pe care trebuie să o alegem.

În cel de-al treilea rând, noi trăim într-o societate tolerantă. De aceea, mulți presupun că fiecare biserică este o expresie a bisericii adevărate pentru că este sinceră, crede în Biblie, Îl iubește pe Domnul și se străduiește să împlinească porunca Marii Trimiteri. Unii oameni considera ca, chiar dacă avem unele neînțelegeri, până la urmă toți suntem o biserică. Trebuie să fim conștienți de faptul că toți am fost influențați de acest mod de gândire mai mult decât ne dăm seama. Atunci când vorbim despre ”semnele” unei bisericii sănătoase și despre nevoia de discernământ, mulți oameni se simt ofensați, și considera ca acest demers nu este corect din punct de vedere politic.

Cum rămâne cu cei ipocriți?

Atunci când discutăm despre bisericile adevărate și despre cele false nu vorbim despre indivizi, fie că sunt ei într-o biserică adevărată sau într-una falsă. Ci vorbim despre ”trupul și comuniunea” bisericii adevărate în contrast cu biserica falsă. Chemarea noastră nu este de a merge într-o biserică și de a identifica cine este sau nu este mântuit și nici să găsim o biserică perfectă care nu are ipocriți sau necredință. Atunci când spunem că o anumită biserică este ”una falsă” nu spunem că în acel loc nu există creștini și nici că într-o biserică adevărată nu există ipocriți. Sarcina noastră este de a discerne ceea ce acele biserici mărturisesc că cred.

Ca o notă la ceea ce am spus, este important să recunoaștem că în această discuție despre biserică, Mărturisirea face distincție între extern/intern, vizibil/invizibil. Biserica este un amestec de ipoctiți și ”copii adevărați” așa cum Mărturisirea îi numește pe cei cu o credință adevărată. Totuși dintr-un alt punct de vedere și anume din perspectiva veșnică alui Dumnezeu, acești ipocriți ”nu aparţin realmente Bisericii Sale, deşi ei se află acolo cu trupul”. Chiar dacă sunt parte a legământului în mod extern, ei nu posedă substanța legământului în interiorul lor.

Trăsăturile unei biserici adevărate

În demersul de a discerne care biserici sunt adevărate și care sunt false, trebuie să deducem acest lucru ”din Cuvântul lui Dumnezeu” nu bazându-ne pe sentimentele noastre. Astfel, ca biserici reformate, vorbim despre existența a trei semne ale bisericii adevarate (latină notae) prin care este recunoscută o biserică adevărată: 1) predicarea curată a Evangheliei, 2) administrarea corectă a sacramentelor așa cum au fost ele instituite de Hristos și 3) exercitarea disciplinei în biserică prin pedepsirea păcatului. Aceste trei semne pot fi sumarizate prin semnul care le cuprinde pe toate celelalte trei și anume a fi condus numai de Cuvântul curat al lui Dumnezeu:

Pe scurt, dacă Biserica se călăuzeşte după învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu, respingând, cu hotărâre, tot ce intră în  contradicţie cu Sf. Scriptură, recunoscând autoritatea supremă a lui Cristos, Capul Bisericii. Prin aceasta, poate fi cunoscută, cu certitudine, adevărata Biserică şi nimeni nu are dreptul de a trăi separat de ea.

Acest lucru este mărturisit și în Scriptură care spune că doar Hristos este temelia bisericii (1 Corinteni 3:11) și de asemenea piatra din capul unghiului acelei temelii (1 Petru 2); mai mult, suntem învățați că apostolii și profeții sunt temelia bisericii, deoarece ei arată înspre Hristos. Așadar, o biserică adevărată este cea care este condusă prin autoritatea Cuvântului. În mod practic acest lucru este arătat prin cele trei arii, cea a predicării, a sacramentelor și a disciplinei. Acestea sunt semnele bisericii lui Hristos pentru că acestea sunt mijloacele prin care Hristos a promis să se întâlnească cu poporul său. Acolo unde aceste trei semne se găsesc, Hristos este prezent cu harul Său mântuitor.   

Din punct de vedere istoric, în vremea reformei a existat o dezbatere cu privire la numărul semnelor prin care adevărata biserică poate fi distinsă. Mărturisirea de la Augsburg (1530) vorbește despre două semne: predicarea Evangheliei și administrarea sacramentelor. John Calvin a fost și el de acord cu aceasta. Atunci când Martin Luther vorbea despre aceste două semne a spus următoarele cuvinte celebre:

Templul este acum la fel de larg precum este de mare acestă lume, pentru că Cuvântul este predicat și sacramentele sunt administrate peste tot. Și oriunde acestea sunt făcute în mod corespunzător, fie într-o barcă pe mare sau într-o casă pe uscat, acolo este casa lui Dumnezeu și acolo ar trebui ca Dumnezeu să fie căutat și găsit.

În anul 1544, Pietro Martire Vermigli a fost primul teolog reformat care a adăugat disciplina bisericească ca fiind ”al treilea semn”. Imediat după acesta și alții precum Martin Bucer și John Knox i-au urmat exemplul. În timp ce au căzut de acord despre existența a trei semne, s-a spus adesea faptul că disciplina bisericească este o ”roadă a primelor două”. Unul dintre motivele pentru care oameni ca Melanchthon, Bullinger, Calvin și Viret au vorbit despre două semne ale bisericii sănătoase s-a datorat extstenței anabaptiștilor. În dezbaterea purtată cu romano-catolicii despre catolicitatea și apostolicitatea credinței protestante, au simțit că este necesar ca să se distanțeze de anabaptiști, care erau recunoscuți pentru disciplina și rigoarea extremă, pentru a nu se considera ca și reformatii urmează aceasta eroare a anabaptiștilor.

Predicarea curată a Evangheliei

Predicarea curată a Evangheliei a fost înțeleasă de către înaintașii noștri ca referindu-se la doctrina justificării doar prin har (sola gratia), doar prin credință (sola fide), doar pe baza meritelor lui Hristos (solus Christus). Așa cum Pietro Martire Vermigli a vorbit împotriva romano-catolicilor: ”Cu certitudine ei au stricat doctrina, din momentul ce ei neagă ceea ce Scriptura afirmă: faptul că noi suntem justificați numai prin credință”. Observăm în toate scrierile reformatorilor că predicarea curată a justificării are loc atunci când Cuvântul este ”împărțit drept” (2 Timotei 2:15) în cele două părți ale sale: legea și evanghelia. Legea a fost predicată cu toată teroarea pe care o impune, în timp ce Evanghelia a fost pedicată aducând mangâierea pe care legea nu o putea da (cf. Romani 8:3-4, Canoanele din Dort III/IV, 6). Făcând așa reformatorii ne-au învățat să-L predicăm pe Hristos, pe El crucificat.

Pentru noi este important să înțelegem că Mărturisirea nu este preocupată dacă o biserică are o enunțare corectă a credinței, sau dacă are o declarație de scop corectă sau dacă aparține la o federație/denominație cu o marturisire protestantă ortodoxă, ci dacă în acea biserică specifica Evanghelia este predicată corect. Acesta este un avertisment pentru noi. Doar pentru că avem o mărturisire de credință corectă, asta nu face din noi o biserică adevărată.

Noi trebuie să predicăm Evanghelia corect. Dacă predicăm orice altă ”evanghelie” , fie că este în mod explicit credință plus fapte sau altă versiune perfidă ”intră prin credință, rămâi prin ascultare” să fim anatema (Gralateni 1:6-9). Dacă nu venim cu ”învățătura lui Hristos” (2 Ioan 9), ci cu un fals, oricât am fi de sinceri, să nu fim primiți în casele credincioșilor pentru că suntem anticriști.

Administrarea corectă a sacramentelor

Saramentele sunt administrate într-un mod corect numai atunci biserica administrează în mod exclusiv cele două sacramente instituite de Hristos (Catehismul de la Heidelberg 68 ).  Aceasta înseamnă că biserica romano-catolică nu este o biserică adevărată, nici alte grupuri precum Armata Salvării care nu practică botezul cu apă. De asemenea sacramentele trebuie administrate așa cum Hristos le-a instituit. Botezul trebuie administrat în numele Dumnezeului Triunic, de către un slujitor ordinat (Matei 28:18-20). Fie că cineva este botezat într-o clădire de biserică sau pe plajă într-un baptistier sau într-o cadă, prin stropire, turnare sau imersiune, dacă slujitorul stropește, toarnă sau scufundă o dată sau de trei ori, aceste detalii nu contează. Un alt lucru care a fost înțeles de reformatori este că botezul a fost o poruncă a legământului și el trebuie administrat credincioșilor și seminței lor (Geneza 17:10-13, Romani 4:11-12).

În ceea ce privește Cina Domnului administrarea corectă înseamnă că atât pâinea (fie ea dospită sau nedospită) și vinul (așa cum spunea Calvin, indiferent de culoare) trebuie să fie date oamenilor, care pot să fie îngenunchiați, așezați sau în picioare. Acest lucru trebuie să fie făcut recitând cuvintele instituirii cinei (1 Corinteni 11:23-26), așa cum mărturisește exemplul lui Pavel, și rugându-ne (”...după ce a mulțumit...”). Aceasta înseamnă că indiferent dacă păstorul citește o formulare liturgica mai lunga sau mai scurtă, dacă explică sacramentul în predica sa (așa cum se practica în Strasbourg) sau îl explică în cuvintele sale (până la urmă este instruit ca și slujitor), sacramentul este aplicat la fel de corect. Până la urmă Iisus și Pavel nu ne-au prescris vreo formulare liturgica sau ceva similar.

Disciplina bisericească

Cel de-al treilea semn este cel care apără renumele Domnului care este sfânt (Ezechiel 36:16-21, 1 Corinteni 5:1), care protejează biserica de stricăciune (1 Corinteni 5:6, Evrei 12:15-16, 2 Timotei 2:14, 16-18) și care îi aduce înapoi pe cei rebeli, făcând clară gravitatea împotrivirii lor față de Cuvântul lui Hristos și față de Biserică (1 Corinteni 5:5, 2 Corinteni 2:5-11, Evrei 3:12-13, 10:24-25, 12:11-16).

Semnele Creștinilor Adevărați

După ce enumeră semnele unei biserici sănătoase, Mărturisirea enumeră și semnele creștinilor adevărați. Motivul pentru care face acest lucru este pentru că reformatorii ne-au învățat distincția între biserica invizibilă pentru noi și care este totuși vizibilă Domnului și nouă. Calvin consideră ca biserica este poporul alesilor lui Dumnezeu, dar El ne-a dat o biserica vizibila pe care sa o percepem in ciuda limitarilor noastre pământești. Mărturisirea ne arată ca și semne ale credincioșilor ca fiind credința, evitarea păcatului, urmărirea sfințeniei, dragostea față de Dumnezeu și de aproape, a nu se abate în dreapta sau în stânga, crucificarea firii pământești, lupta împotriva păcatului și adăpostirea continuă în Hristos, vorbind nu doar despre cei care sunt doar ”în biserică”, ci ”parte a bisericii” ca deținători ai beneficiilor legământului harului.

Semnele Bisericii False

În final, după ce Mărturisirea a explicat care sunt semnele adevăratei biserici, avem o explicație a ceea ce este biserica falsă. Biserica falsă are de asemenea trei semne, care sunt opuse celor trei ale bisericii adevărate: 1) își atribuie mai multă autoritate sieși decât Cuvântului lui Dumnezeu, 2) nu administrează corect sacramentele instituite de Hristos, ci adaugă la ele sau le reduce și 3) îi persecută pe cei care trăiesc în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu și care o mustră pentru greșelile lăcomia și idolatria sa. Ioan descrie biserica falsă drept o ”sinagoga a Satanei” (Apocalipsa 2:9, 3:9).

Din punct de vedere istoric, cel puțin în biserica vestică, Mărturisirea se referă la biserica romano-catolică în care papa și tradiția sunt la egalitate, ba chiar au mai multă autoritate decât Cuvântul lui Dumnezeu, adăugând ca sacramente celor instituite de Hristos confirmarea, penitența, căsătoria, ordinarea. De asemenea, această biserică îi persecută pe creștinii adevărați numindu-i schismatici, sectanți, sau ”frați separați”.

În acest fel, articolului 29 din Marturisirea Belgiana, care pare atât de distant, irelevant sau chiar intolerant pentru urechile noastre, ne oferă un fundament solid după care să ne ghidăm în găsirea unei biserici adevărate pe care Hristos a stabilit-o și în care se va întâlni cu poporul Său. Este datoria noastră să ne rugăm pentru protejarea și răspândirea acestor biserici în vremurile noastre întunecate, în timp ce ne rugăm cuvintele Domnului nostru: Vie împărăția Ta.

Rev. Daniel Hyde este pastorul Oceanside United Reformed Church din Oceanside, California, SUA.

Articolul de față a fost publicat initial in The Outlook, Ianuarie 2006, www.reformedfellowship.net 

Tradus și publicat cu permisiune.