R. Scott Clark
Când Martin Luther (1483-1546) a intrat în mănăstirea augustiniană de la Erfurt în 1505, a fost o decizie bine gândită și împlinirea unui jurământ pe care îl făcuse atunci când a strigat: „Sfântă Ana, ajută-mă! Voi deveni călugăr.” Așa a și făcut.
Luther a intrat într-unul dintre cele mai riguroase și mai stricte ordini [monastice]; regulile călugărilor augustinieni erau exigente. Le cerea să aibă toată hrana și îmbrăcămintea la comun. Se dedicau să ducă o viață de sărăcie și o evlavie severă de renunțare de sine. Orele de rugăciune obligatorii includeau slujbe înainte de răsăritul soarelui și slujbe la 6 dimineața, la 9 dimineața, la prânz, la 3 după-amiaza, chiar înainte de lăsarea întunericului și înainte de culcare și, în cele din urmă, o priveghere de noapte. Existau meditație, munci, spovedanie, acte de penitență și uneori chiar autoflagelare.
Luther a fost un călugăr devotat și activ. Cu toate acestea, când a fost trimis la Roma în 1510 însărcinat cu treburi pentru ordinul său, corupția pe care a văzut-o acolo printre călugări și preoți i-a dat motive să reconsidere pietatea monahală și teologia care o susținea.
Monahismul creștin este, de obicei, atribuit lui Antonie al Egiptului (c. 251-356), care, în adolescență, conform unei interpretări greșite a textului din Matei 19:21, a renunțat la bunurile sale și s-a retras în deșert timp de câteva decenii. El a fost probabil primul călugăr ermetic (n.tr. pustnic) și a devenit o celebritate în timpul vieții sale. Marea premisă a monahismului creștin era că retragerea din confortul și tentațiile lumii materiale era necesară pentru pietate, deoarece lumea materială este în mod inerent coruptă și corupătoare. Această convingere se datorează mai mult lui Platon decât Scripturii, care declară că creația este bună (Gen 1:10, 25), dar a avut o influență profundă și a alimentat fuga medievală de lumea materială timp de un mileniu. De asemenea, a ajutat la încurajarea noțiunii că există două clase de creștini în biserică: cei obișnuiți și cei extraordinari (sau cei spirituali). Această noțiune avea să propulseze mii de creștini serioși în mănăstiri în încercarea de a deveni cu adevărat „spirituali.”
După celebrarea a cinci sute de ani de la Reformă, se vorbește mult, pe bună dreptate, despre recuperarea doctrinelor biblice ale mântuirii, sola gratia și sola fide. Recuperarea unei pietăți și practici biblice este mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin esențială pentru Reformă. Când Luther a părăsit mănăstirea, a lăsat în urmă supozițiile lui Antonie despre lume, har și viața creștină. El a recuperat doctrina creștină biblică și străveche (antignostică) a bunătății esențiale a creației. El a recuperat doctrina biblică și creștină conform căreia fiecare creștin, nu doar preotul și călugărul, are o vocație de la Dumnezeu. Potrivit lui Luther, noi nu suntem chemați să fugim de lumea materială. Suntem chemați să fugim de păcat, ci să îl slujim pe Hristos în lumea lui Dumnezeu ca păcătoși iertați în mod liber numai de dragul lui Hristos.
În calitate de călugăr, Luther a fost învățat că harul este o substanță medicinală cu care suntem infuzați și cu care trebuie să cooperăm pentru sfințire și mântuire. Roma a stabilit un sistem sacramental elaborat și a considerat că cele cinci sacramente pe care le-a adăugat la cele două pe care Hristos le instituise comunică harul în mod automat (ex opere) celui care le primește. Roma a transformat harul (favoarea divină) în magie. În cadrul Reformei, protestanții au respins cele cinci sacramente adăugate de Roma, împreună cu viziunea medievală asupra naturii și eficacității lor. Ei au făcut acest lucru pe baza autorității Cuvântului lui Dumnezeu (sola Scriptura), afirmând că Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru închinarea și viața creștină.
Reforma i-a chemat pe creștini să iasă din celulele monahale și să intre în închinarea publică corporativă ca centru al vieții creștine și, de acolo, să se întoarcă în lume. Cu toate acestea, au existat dezacorduri între protestanți. În timp ce luteranii erau mulțumiți să facă tot ceea ce nu este interzis de Scriptură, reformații au mărturisit că cea de-a doua poruncă înseamnă că biserica este autorizată să practice în închinare doar ceea ce este poruncit de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, acolo unde orgile și imnurile au proliferat în bisericile luterane, reformații, ca și biserica patristică, au respins instrumentele, deoarece credeau că acestea aparțineau perioadei tipurilor și umbrelor (n.tr. adică perioadei VT). Reformații au îmbrățișat Psalmii ca fiind suficienți pentru închinarea publică, așa că au lucrat cu sârguință pentru a produce primele psaltiri metrice, pe care creștinii reformați le-au folosit în închinarea publică și în familie timp de secole.
De asemenea, ei considerau predicarea Evangheliei ca fiind un mijloc al harului prin care Duhul Sfânt îi aduce pe aleșii Săi la o viață nouă și la o credință adevărată. Așa cum prin Cuvântul Său Dumnezeu a adus creația la existență, tot așa, prin Cuvântul predicat, Duhul Sfânt Își cheamă aleșii la o viață nouă și la credința adevărată în Hristos. Astfel, predica a devenit piesa centrală a serviciului de închinare reformat.
În locul sistemului sacramental roman (n.tr. romano-catolic), reformații au readus cele două sacramente la locul lor de drept, ca semne și peceți vizibile ale promisiunilor Evangheliei. Reformații nu le descriau în termeni magici, ci ca mijloace ale harului, instituite de Dumnezeu, astfel încât, prin botez, credincioșii și copiii lor să fie recunoscuți ca membri ai legământului harului și să fie admiși în biserica vizibilă. De asemenea, în cadrul Cinei Domnului, credincioșii mărturisitori, prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt reînnoiți în profesia lor și hrăniți în mod misterios cu trupul și sângele lui Hristos, primite doar prin credință. Calvin a sperat să administreze comuniunea săptămânal, la sfârșitul slujbei de dimineață din Ziua Domnului, dar a fost împiedicat de consiliul orașului Geneva, care se temea că împărtășirea săptămânală ar putea duce la o întoarcere la romanism.
Deoarece protestanții au respins ideea că există două clase de creștini, atât Luther, cât și reformații au elaborat catehisme pentru a-i instrui pe copii și a-i pregăti pentru Masa Domnului, astfel încât tot poporul lui Hristos să fie spiritual. În cea mai mare parte a celor trei secole care au urmat, copiii reformați au memorat Catehismul de la Heidelberg (1563) sau Micul Catehism de la Westminster (1648) pentru a se pregăti pentru prima lor împărtășanie.
După ce Luther a tradus Noul Testament grecesc în germană, teologul reformat William Tyndale (c. 1494-1536), un martir al Evangheliei, a tradus Noul Testament în engleză în 1525. Zece ani mai târziu, Robert Olivetan (1506-38) a realizat o traducere franceză a Scripturii. Reformații s-au dedicat acestei lucrări pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată avea Scriptura în propria lor limbă pentru a o putea citi, a se ruga asupra ei și a-i învăța pe copiii lor din ea. Aceste traduceri au permis, de asemenea, familiilor să țină devoțiuni în timpul săptămânii, iar Psaltirea metrică le-a oferit Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi cântat acasă.
Atât Renașterea, cât și Reforma au fost oarecum întârziate în Anglia, dar William Perkins (1558-1602) și William Ames (1576-1633) au dezvoltat pietatea lui Luther, Tyndale, Martin Bucer (1491-1551), Calvin și Heinrich Bullinger (1504-75) într-o teologie caldă a practicii pastorale. Ca refugiat, Ames a dus această teologie și pietate în Țările de Jos, ceea ce avea să-l inspire pe Gijsbertus Voetius (1589-1676) și pe alții să formeze o mișcare cunoscută sub numele de Nadere Reformatie (Reforma mai târzie), care a combinat accentul clasic reformat pe slujirea prin Cuvânt și sacramente cu accentul puternic reformat pe sfințenia și pietatea personală.
Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, au existat unii care erau nemulțumiți de pietatea Reformei. Aceștia erau îngrijorați de nominalismul din bisericile de stat și tânjeau după o experimentare directă a Hristosului înviat. Conduși de luteranul Philip Jacob Spener (1635-1705) și de alții, pietiștii favorizau întâlnirile de rugăciune în grupuri mici (conventicles) în detrimentul slujbelor în care erau prezente Cuvântul și sacramentul. Ei vorbeau despre ei înșiși ca despre „mica biserică din biserică.” Fără să vrea, pietiștii au stabilit o traiectorie care, în cele din urmă, îi va conduce pe protestanții evanghelici înapoi la un fel de evlavie monahală, subiectivă, a celei de-a doua mari treziri, a Mișcării Higher Life, a neopenticostalismului și, mai recent, la o fascinație pentru „disciplinele spirituale” în locul unei evlavii organizate în jurul Cuvântului, al sacramentelor și al rugăciunii.
Când, în 1517, Luther s-a plâns de abuzul indulgențelor, a început o mișcare de întoarcere la Scriptură și la o înțelegere biblică a evlaviei în care harul lui Hristos primit în închinarea publică se revarsă în rugăciunea privată și în devoțiunile familiale. El a repudiat eroarea conform căreia există două clase de creștini și a respins exercițiile spirituale ale acestora. Reformații l-au urmat înapoi la Scriptură. Dar istoria ne spune că există un călugăr în fiecare dintre noi, care încearcă în permanență să găsească noi modalități de a corupe evlavia creștină, căutând să ne îndepărteze privirea de la Hristos, de la harul Său și de la evlavia Sa.
Acest articol a fost publicat pe Heidelblog. Accesat 18 aprilie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.