Adepții bisericilor medievale acuză Reforma Protestantă pentru divizarea bisericii și întreruperea tradiției creștine. De multe ori se sugerează faptul că Renașterea și modernitatea timpurie a cauzat o mentalitate diferită ce a dus la respingerea tradiției bisericii. Dar la o examinare mai atentă a cauzelor și surselor Reformei ne dăm seama că nici una dintre doctrinele protestante nu își au originea în secolul 16.
Reformatorii nu au inventat nimic ci doar au redescoperit învățăturile antice ale părinților bisericii pe care le-au comparat cu doctrinele și practicile bisericilor medievale. Din această comparație a reieșit faptul că biserica medievală a dogmatizat o serie de inovații doctrinare care sunt contrare nu doar Sfintei Scripturii ci sunt contrare și teologiei și practicii creștine din primele cinci secole.
Martin Luther a descoperit doctrina îndreptățirii doar prin credință studiind comentariul Sf. Augustin la Psalmi. În comentariul lui Augustin, nu doar interpretarea cristocentrică a Psalmilorm dar și negarea meritului uman în obținerea iertării, l-a făcut pe Luther să privească dincolo de convenția medievală care spunea: ”Dumnezeu nu le refuză harul celor ce fac tot ce stă în ei înșiși” (facientibus quod in se est, Deus non denegat gratiam). Nu doar Sf. Augustin, ci și Sf. Ioan Gură de Aur în predica sa bazată pe Romani 3 afirmă că deși faptele sunt cerute creștinilor, îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu nu este prin fapte ci prin credință. De asemenea Sf. Ieronim afirmă: ”Suntem neprihăniți atunci când mărturisim că suntem păcătoși, iar neprihănirea noastră nu constă în meritele noastre ci în mila lui Dumnezeu.” (Dialogus Adversus Pelagianos 1.13)
Reformatorii au descoperit și consensul patristic asupra autorității și suficienței Sfintei Scripturi. Sf. Atanasie a spus ”Sfintele Scripturi, date prin inspirația lui Dumnezeu, sunt în ele însele suficiente pentru descoperirea adevărului.” (Orat. adv. Gent.). Sf. Augustin afirmă ”Raționamentele oamenilor, oricine ar fi ei, chiar și creștini, și chiar de înaltă reputație, nu trebuie să fie tratate în același fel ca Scripturile canonice. Avem libertatea, fără ca să fim lipsiți de respectul ce îl merită oamenii, să condamnăm și să respingem orice lucru din scrierile lor dacă ei susțin opinii care diferă de ceea ce noi, sau alții, prin ajutorul divin, am descoperit ca fiind adevărul. Așa abordez scrierile altora și așa îmi doresc să abordeze scrierile mele cititorii mei pricepuți.” (Scrisori, 148.15). Sf. Chiril din Ierusalim a scris: ”Nu trebuie să facem nici o afirmație cât de simplă fără Sfintele Scripturi – nici să fim atrași de probabilități sau artificii de argumentare. Să mă credeți pentru că eu vă spun aceste lucruri, decât dacă primiți dovada din Sfintele Scripturi a ceea ce este afirmat: căci această mântuire care este din credința noastră, nu vine prin raționament propriu ci prin dovada Sfintelor Scripturi.” (Învățături Catehetice 4.17)
Biserica Reformată nu a inventat în secolul 16 doctrina despre euharistie, ci a învățat-o de la părinții bisericii. Sf. Atanasie a scris: ”De câte trupuri ar fi nevoie de mâncat pentru ca să fie suficiente pentru întreaga lume? Dar de aceea ni se spune despre înălțarea Sa la cer ca să fim opriți de la o înțelegere fizică și să înțelegem că El vorbește despre o hrană cerească și o hrănire spirituală ce ne este oferită din cer” (Sf. Atanasie, In illud: Qui dixerit verbum in filium, 185-186). Tot din antichitate, reformații au descoperit că substanța elementelor nu se schimbă, căci Gelasius I a scris: ”Cu siguranță sacramentul pe care îl luăm ca trupul și sângele Domnului este ceva divin prin care suntem făcuți părtași naturii divine. Cu toate acestea substanța pâinii și a vinului nu dispare” (Gelasius, De duabus naturis 14). Din comentariul Sf. Augustin la Ioan 6, reformații au învățat că manducația nu este orală ci cu inima căci Augustin citează cuvintele lui Hristos ”Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu nu va muri în veac” și le explică spunând ”adică cel care primește puterea sacramentului, nu numai sacramentul vizibil; și într-adevăr în interior, nu în exterior; și cel care mănâncă cu inima, nu care mestecă cu dinții.” Tot de la Sf. Augustin reformații au învățat că sacramentul nu funcționează ex opere operato căci ilustrul teolog afirmă: ”Cel care nu este în Hristos și în care Hristos nu locuiește, fără îndoială că nu mănâncă la cină trupul lui, nici nu-i bea sângele, deși, din punct de vedere trupesc și vizibil, el poate strivi semnul trupului și al sângelui printre dinți.”
Tot din antichitate, Reforma a descoperit doctrina despre biserică. În antichitate se vede forma de organizare care a existat înainte de monarhia papală. Grigore cel Mare a scris că Biserica are ”un Rege, un Monarh, un singur Cap” adică pe Hristos (Epist.36). Tot Grigore a scris împotriva episcopului de Constantinopol spunând ”oricine se numește episcop universal, sau dorește în mândria lui să fie numit așa, este precursorul antihristului.” Grigore cel Mare era episcop de Roma dar nu emitea pretențiile ulterioare de ”papă” pe care le-au avut episcopii ulteriori din Roma. Sf. Ieronim a spus că ”Biserica nu constă în clădiri, ci în doctrina adevărată; Biserica este acolo unde este credința” (Breviarum in Psalmos, Ps. 133). Tot Sf. Ieronim afirmă că prezbiter (preot) și episcop sunt aceeași slujbă și doar ”ulterior prezbiterii și-au ales unul care să prezideze peste ei” (Epist 146). Astfel, Reformatorii au descoperit că monoepiscopatul a fost inițial o prezidare a unui slujitor ce era un primus interpares, o organizare de jure umano, nu o rânduială de jure divino. Lucrul acesta nu a decurs doar din citirea Scripturii, ci și din mărturiile părinților.
Mulți vorbesc despre tradiție, dar întrebarea este despre care tradiție vorbim? Tradiția invențiilor medievale sau tradiția apostolică păstrată de părinții bisericii antice? Tradiția din răsărit sau cea din apus? Tradiția lui Augustin sau tradiția lui Ioan Damaschinul? Nu există o singură tradiție. Mai degrabă cuvântul ”tradiție” este folosit în mod abuziv pentru a justifica orice invenție. Biserica pervertită se ascunde în spatele acestui concept care îi permite să impună orice, alegând în mod selectiv din istorie doar ideile și practicile care îi convin acum.
Apelul la ”tradiție” ca autoritate supremă este un mijloc prin care clerul nu face altceva decât să își asigure o putere absolută în a decide ce este tradiție și ce nu. Scrieri oficiale ale episcopilor și teologilor din antichitate sunt ignorate și în fapt anatemizate.
Degeaba se defilează cu icoane ale părinților bisericii dacă scrierile lor sunt ignorate. Evident, icoanele mute sunt preferate de clerul ce dorește să ignore doctrina explicată de acei părinți.