De ce există atâtea feluri de biserici? Dacă creștinii nu se pot înțelege nici între ei, atunci cum vor putea să îi convingă pe alții? Divizarea în creștinism este o pată neagră în istoria bisericii. Cine este vinovat pentru această lipsă de unitate? Răsăritenii la 1054 dau vina pe occidentali pentru separarea lor. Papa la 1521 dă vina pe Luther și apoi în general pe protestanți. Aceștia nu se lasă mai prejos și îi întorc favorul. Cum am ajuns în această situație?
Diversitatea antică
Biserica în antichitate era unită în jurul unui crez și a unor practici liturgice. Dar dincolo de aceste aspecte centrale ale credinței, în biserica antică era multă diversitate. Bisericile aveau calendare diferite și sărbătoreau chiar și Crăciunul și Paștele la date diferite. Diversitatea teologică poate fi observată în multe privințe, nu doar în doctrina euharistică ci și în soteriologie. Occidentul gravitează spre Sf. Augustin, dar răsăritenii niciodată nu pot să îi accepte teologia.
Cu alte cuvinte, deși existau diferențe în doctrină și practică, aceste diferențe nu au produs rupturi instituționale. Afinitățile diferite în teologie și practică au creat nuclee ale tradiției în jurul cărora au gravitat unele ramuri ale bisericii. Dar, în ciuda diferențelor, creștinii au rămas uniți în jurul crezului niceo-constantinopolitan și a unor practici liturgice comune.
Divizarea medievală
Lucrurile se schimbă în Evul Mediu când Biserica Apuseană adaugă în mod unilateral filioque la crez, iar apoi se așteaptă ca Biserica Răsăriteană să o accepte și să o utilizeze. Episcopul Romei pretinde jurisdicție asupra întregii lumi. Astfel, în 1054 se produce prima divizare instituțională în biserica creștină.
Dar divizarea nu se oprește aici. Cu aceeași atitudine arogantă, Roma și magisteriul ei, continuă să emită dogme spre excluderea unor interpretări legitime ale Scripturii. De exemplu, deși până secolul 11 o majoritate a preoților răsăriteni și apuseni erau căsătoriți, conciliul Lateran I (1123) interzice căsătoria și îi obligă să își părăsească soțiile. De asemenea, doctrina transubstanțierii formulată de Radbertus în secolul 9 este afirmată ca dogmă oficială în conciliul Lateran IV (1215) și astfel se exclude diversitatea doctrinară permisă până atunci.
Una din tradițiile de interpretare a Scripturii acaparează magisteriul și le exclude pe celelalte. Biserica Evului Mediu este o biserică sectară. Tradiția se schimbă, nu mai contează cum era tradiția (doctrina și practica părinților bisericii antice) ci doar ce devine tradiția (autoritatea magisteriului contemporan cu tine).
Descoperirea Reformei
Citind comentariul Sf. Augustin la cartea Psalmilor, Martin Luther își dă seama că doctrina și practica antică era diferită de cea medievală. Dar în același timp descoperă că nu îi este permis să nu fie de acord cu ”evoluția” tradiției medievale. În secolul 16 nu mai ai voie să crezi ce a crezut Sf. Augustin sau să practici ce au practicat alți părinți ce au fost episcopi în vremea lor.
Reforma nu se ridică împotriva unor doctrine și practici antice, ci multe din bisericile apusene protestează împotriva unor practici vechi de maxim 2-3 secole. Reforma din Germania, Elveția, Olanda și Marea Britanie înlătură invențiile medievale care au pervertit doctrina și practica bisericii. Ca urmare, toți acești slujitori și bisericile în care slujesc sunt anatemizate de episcopul Romei.
Pentru că bisericile protestante nu sunt organizate într-o singură instituție multinațională, în lumea protestantă se nasc orientări teologice care sunt de acord asupra doctrinelor de bază dar în același timp conțin nuanțe diferite. Confesiunile de credință ale Reformei Protestante afirmă un consens pan-protestant al teologiei creștine. Dincolo de acest consens, există diferențe pe anumite puncte de doctrină precum forma de organizare a bisericii, modalitatea prezenței reale a lui Hristos la euharistie, sau forma liturghiei.
Consensul și cooperare protestantă se vede din corespondența amplă a vremii între personaje cheie precum Philip Melanchthon, Jean Calvin, Martin Bucer și episcopul de Canterbury. În anul 1542 la Colocviul de la Regensburg delegați lutherani și reformați chiar încearcă un dialog ecumenic cu episcopi catolici mai deschiși înspre reformă. Proiectul eșuează și bisericile protestante rămân grupate în jurul confesiunilor lor.
Deconfesionalizarea modernă
Epoca modernă după Descartes și Kant aduce o nouă realitate: deconfesionalizarea. Slujitori din toate confesiunile creștine încep să nu mai creadă și să nu își mai practice standardele confesionale. Instituțiile ecleziastice nu mai solicită loialitate doctrinară la standardele doctrinare.
În această nouă epocă deconfesionalizată, unii teologi catolici nu mai cred dogme catolice, alți teologi sau preoți ortodocși nu mai urmează canoanele oficiale, teologi și pastori protestanți resping doctrine din confesiunile lor, șamd. Deconfesionalizarea s-a produs prin influența filosofiei carteziene și kantiene asupra slujitorilor.
În acest context al deconfesionalizării, mișcarea ecumenică modernă încearcă să aducă laolaltă teologi și biserici din ramuri diferite ale tradiției creștine. Dar ceea ce stă la baza mișcării ecumenice moderne nu este credința ci punctul comun al filosofiei moderne: faptul că nu mai cred în lucrurile care în trecut îi divizau, sau chiar dacă le mai cred și le mai practică, o fac într-un mod viciat de filosofia modernă.
Încotro?
Deși mulți critici ai ecumenismului modern se tem de teorii ale conspirației prin care ar exista un plan malefic de unire a tuturor tradițiilor sub autoritatea abuzivă a episcopului Romei, de fapt realitatea este mult mai simplă: deconfesionalizarea modernă duce la un minimalism credal care îndepărtează barierele trecutului.
În mod surprinzător, toate barierele sunt îndepărtate. Nu doar barierele dintre catolici, ortodocși și protestanți, dar și comunități religioase care neagă Crezul Niceo-Constantinopolitan (cum ar fi comunitatea unitarienilor) sunt incluse în slujbe și proiecte comune.
Proiecte ecumenice între protestanți și catolici au mai existat (1542, Regensburg), iar Calvin chiar a încercat să formeze o alianță ecleziastică cu arhiepiscopul de la Canterbury și cu patriarhul de la Constantinopol. Dar legăturile ecumenice cu arienii moderni (precum unitarienii) sunt un coșmar grotesc. Când un pastor protestant și un preot catolic organizează o slujbă comună cu un lider unitarian atunci vedem cum deconfesionalizarea înseamnă decreștinare.