Sf. Augustin (354-430) a fost un episcop în Nordul Africii și este considerat de mulți istorici drept cel mai important teolog din prima mie de ani a Bisericii. Scrierile sale au avut un rol important în respingerea inovațiilor teologice medievale precum mântuirea prin merit uman sau transubstanțierea. De fapt, scrierile Sf. Augustin au declanșat schimbarea de direcție teologică pentru Martin Luther.
La 31 octombrie 1517, Martin Luther a început să protesteze, dar încă nu era protestant. În 1545, Luther scrie o prefață la o ediție a volumelor sale în latină și zice următoarele lucruri despre scrierile sale din anii 1517 și 1518:
”Îl rog pe cititor, de dragul Domnului nostru Iisus Hristos, să citească aceste scrieri cu discernământ, sau mai bine zis cu compasiune. Cititorul trebuie să știe că atunci când m-am ocupat de aceste scrieri, eram încă un călugăr, un papist. Eram atât de îmbătat de doctrinele papei că eram gata să îi ucid pe cei care ar fi respins chiar și o silabă din vorbele papei. Iată cât de asemănător am fost cu Saul, după cum încă sunt mulți.”
Cu toate astea, pornim de la 1517 pentru că este prima reacție publică a lui Luther împotriva tradiției medievale. Dar ceva s-a întâmplat în anul 1518. Citind comentariul Sf. Augustin la Psalmi, Martin Luther a început să înțeleagă că teologia medievală a mântuirii prin har și cooperare cu har, precum și ideile legate de dobândirea meritului pentru mântuire, sunt nebiblice, neapostolice și contrare tradiției din primele secole. Soteriologia medievală este ireconciliabilă cu doctrina promovată de episcopul Augustin care a afirmat:
„Hristos a suferit pedeapsa pentru noi fără să merite răul pentru ca noi să obținem în El har necuvenit fără să merităm binele.”
Astfel, dintr-un preot care protestează împotriva indulgențelor și abuzurilor morale ale ierarhiei papistașe, Martin Luther a devenit un teolog protestant, adică un critic al teologiei medievale. În Sf. Augustin, Luther, Calvin și ceilalți reformatori, au descoperit un episcop care își păstorea biserica promovând o învățătură radical diferită, ba chiar antitetică față de inovațiile medievale.
Dacă Sf. Augustin ca episcop, a crezut aceste lucruri și le-a afirmat în mod oficial, dacă sute de ani aceste doctrine au fost acceptate în Biserică, de ce s-a îndreptat biserica medievală într-o altă direcție și de ce nu ar mai avea voie slujitorii să revină la perspectivele anterioare?
Deși Sf. Augustin a fost important pentru Reformă, asta nu înseamnă că reformatorii l-au copiat în toate lucrurile sau că au fost de acord cu el în toate lucrurile. Dar chiar și Sf. Augustin ne mărturisește că nu se așteaptă ca scrierile sale să fie acceptate întru totul, deoarece Sf. Augustin este parte din consensul patristic prin care Scriptura este autoritatea supremă în biserică, nu clerul:
„Raționamentele oamenilor, oricine ar fi ei, chiar și creștini, și chiar de înaltă reputație, nu trebuie să fie tratate în același fel ca Scripturile canonice. Avem libertatea, fără ca să fim lipsiți de respectul ce îl merită oamenii, să condamnăm și să respingem orice lucru din scrierile lor dacă ei susțin opinii care diferă de ceea ce noi, sau alții, prin ajutorul divin, am descoperit ca fiind adevărul. Așa abordez scrierile altora și așa îmi doresc să abordeze scrierile mele cititorii mei pricepuți.”
Astfel deși Reforma Protestantă a fost unită în reafirmarea soteriologiei augustiniene și în multe alte aspecte, Reforma Protestantă nu a fost o mișcare monolitică. Unii l-au urmat mai îndeaproape pe Augustin, alții protestanți nu chiar așa de îndeaproape. De exemplu, anglicanii urmează conducerea episcopală într-o formă apropiată de Augustin, luteranii și reformații nu urmează acest model. Pe de altă parte, după cum ne arată chiar autorul luteran Paul Westermeyer, reformații urmează o practică a închinării foarte asemănătoare cu Augustin, în vreme ce anglicanii și luteranii se orientează după multe ritualuri medievale apărute după Augustin. Chiar și în privința euharistiei, Sf. Augustin în comentariul la Ioan 6 neagă că cei fără credință primesc trupul și sângele Domnului și accentuează manducația spirituală nu cea fizică.
Dar dincolo de această pluriformitate în reformarea ce îl are ca reper pe Sf. Augustin, liderii Reformei Protestante s-au conceput pe ei înșiși ca fiind de aceeași parte a baricadei împotriva erorilor papistașe. Prietenia lui Luther cu Bucer și Capito, prietenia lui Calvin cu Melanchthon, prietenia lui Calvin cu arhiepiscopul Cranmer - aceste relații personale și ecumenice ne arată o unitate panprotestantă.
Jean Calvin vorbește despre începutul Reformei spunând:
„Într-o vreme când adevărul divin era îngropat sub un nor întins și dens de întuneric, când religia era murdărită de multe superstiții neevlavioase, când închinarea era coruptă de multe blasfemii groaznice și slăvirea lui Dumnezeu doborâtă, când beneficiul mântuirii a fost impiedicat de multe opinii pervertite, iar oamenii au fost intoxicați cu o încredere fatală în propriile lor fapte, când oamenii căutau mântuirea oriunde, doar în Hristos nu, când administrarea sacramentelor a fost pe de o parte ruinată și distrusă, iar pe de altă parte stricată de amestecarea multor închipuiri, precum și profanată de dorința de câștig monetar, când conducerea bisericii a degenerat în confuzie și devastare, când cei care ocupau pozițiile de pastorație au înjunghiat biserica prin nelegiuirile lor iar apoi s-au purtat ca niște tirani cu sufletele oamenilor rătăcindu-i în toate erorile, conducându-i ca pe niște oi spre tăiere - atunci Luther s-a ridicat, împreună cu alții după el, care sfătuindu-se au căutat mijloacele și metodele prin care religia să fie curățată de aceste murdării, pentru ca doctrina evlaviei să fie restaurată în integritate și pentru ca biserica să iasă din nenorocirea ei și să intre într-o stare acceptabilă. Aceeași cale o urmăm și noi azi.”
Știu că au trecut 503 ani de atunci și că unele lucruri s-au schimbat în jur, dar erorile pentru care a fost pornită Reforma au rămas aceleași și sunt prevalente în jurul nostru:
oamenii sunt în continuare înșelați de evanghelia falsă a bisericii romano-catolice care susține că harul este meritat prin fapte bune
sistemul penitențial medieval prin care după ce te pocăiești de păcate trebuie să satisfaci mânia și dreptatea lui Dumnezeu prin fapte bune ca să scapi de miile de ani din purgatoriu – acest sistem în continuare există
creștini din diverse confesiuni, nu doar cea a Romei, sunt în continuare terorizați și controlați prin frică și spaimă de judecată pentru păcatele lor fără să li se ofere siguranța și încrederea în jertfa unică a lui Hristos pe care a adus-o o dată pentru totdeauna pentru păcatele tuturor
numeroase mișcări și biserici încă îșeală oamenii că trebuie să își obțină sau să își păstreze viața veșnică prin faptele lor bune
numeroase mișcări și biserici plasează vorbele papei sau revelații și vise ale unor așa zis prooroci, la egalitate sau deasupra Scripturii în autoritatea spirituală asupra oamenilor
superstiția medievală continuă să fie în floare și în mintea multora este definitorie pentru ce înseamnă creștinismul
Problemele care nu s-au schimbat au aceeași soluție neschimbătoare oferită de Cuvântul lui Dumnezeu. Da există probleme noi în ziua de azi: abandonarea creștinismului, agnosticism, ateism. Bisericile care continuă să subscrie la doctrina și practica Reformei nu ignoră aceste fenomene, dar pentru ca o biserică să poată oferi un răspuns la probleme noi, trebuie mai întâi să le rezolve pe cele vechi.