Un articol de Zachary Purvis
Cele mai bune povești vin din bărci. Poveștile despre vânturi amenințătoare și tonuri de mii de kilograme nu sunt niciodată plictisitoare. Cu toate acestea, pescarii bătrâni nu sunt sub jurământ atunci când își amintesc de vremea cu care au luptat sau de peștii pe care i-au prins în tinerețe. Analele începuturilor protestantismului modern sunt, de asemenea, pline de povești – atât uimitoare, cât și adevărate – despre bărci, pești și marinari. Afacerile maritime erau pretutindeni în lume, pentru că apa făcea posibilă circulația bunurilor, ideilor și oamenilor – și nu în ultimul rând a refugiaților. În ce sens, atunci, pot oferi ambarcațiunile o cheie pentru cultura religioasă a vremii?
Permiteți câteva exemple. John Knox este recunoscut ca un lider al Reformei în Scoția și ca un părinte fondator al presbiterianismului. Înainte de a predica la Sf. Giles din Edinburgh și înainte de exilul său în Anglia, Geneva și Frankfurt, a supraviețuit nouăsprezece luni, între 1547 și 1549, ca forsare sau sclav de galeră, trăgând de o vâslă pe vasul francez Notre Dame, în timp ce acesta naviga de la Marea Nordului la Nantes, în Bretania, până la râul Loire și înapoi. Când a relatat povestea, el a scos în evidență că experiența a fost formativă pentru colegii săi prizonieri scoțieni, învățând să păstreze credința în mijlocul greutăților, mentale și fizice.[1] Când corăbierii catolici cântau Salve Regina, imnul către Sfânta Fecioară Maria, scoțienii își puneau bonetele în cap, în loc să le dea jos; apoi le trăgeau peste urechi pentru a bloca sunetul. Atunci când ofițerul navei a adus pe punte o imagine a Fecioarei, pentru ca fiecare membru al echipajului să o sărute, un scoțian anonim – aproape sigur Knox însuși – a refuzat, după care ofițerul i-a împins-o în față. După spusele lui Knox, bărbatul „a luat idolul și, uitându-se atent în jur, l-a aruncat în râu și a spus: «Să o lăsăm pe Fecioara noastră să se salveze: este destul de ușoară; să învețe să înoate.»”[2]
În 1497, fiul papei Alexandru al VI-lea, Giovanni Borgia, a dispărut. Când tatăl tulburat a poruncit să fie dragat râul Tibru, poetul renascentist Jacopo Sannazaro a glumit că, în sfârșit, papa devenise un „pescar de oameni.”[3]
Între anii 1530 și 1550, Philip Melanchthon a primit mai multe invitații în Anglia[4], dar nu a acceptat niciuna din ele. Este adevărat, el a rămas angajat la Wittenberg, iar electoratul saxon nu dorea să-l vadă plecând. Dar Melanchthon se hotărâse de asemenea să evite marea. Când era copil, tatăl său i-a cerut unui astronom celebru de la curtea Electorului Palatin să citească lui Philip horoscopul, care vestea că acesta va naufragia.[5] Reformatorul nu era un stoic, dar era interesat de stele, așa că s-a ținut la distanță de Canalul Mânecii de bună măsură.
În 1589, Dr. Paul Luther, al treilea fiu al lui Martin Luther și al Katharinei von Bora, a călătorit pe un vas de pasageri pe râul Elba – un vas al promisiunilor. La bord, a intrat în vorbă cu Johannes Letzner, un istoric și pastor luteran, care își dedicase viața colecționării de vestigii ale trecutului german. Tema discuției a venit de la sine: Rămășițele bibliografice ale lui Martin Luther. Paul i-a spus lui Letzner că, cu câțiva ani mai devreme, a găsit manuscrisul original al comentariului lui Luther la una dintre epistolele pauline. L-a citit, și-a dat seama de valoarea lui și l-a legat într-un mod special – cea mai valoroasă posesiune a sa, alături de Biblie. Când Paul Luther a murit, fiii săi au vândut multe dintre cărțile și documentele bunicului lor lui Joachim Friedrich, margraf[6] de Brandenburg. O parte din material a fost ulterior adăpostit și, prin urmare, păstrat în Biblioteca Electorală din Berlin, inclusiv comentariul lui Luther la Romani – probabil chiar manuscrisul discutat pe Elbe.[7]
Edictul de la Nantes din 1598 a adus pacea în Franța după ani de războaie civile religioase. Conform condițiilor, reformații puteau să se închine în anumite orașe franceze, dar nu la mai puțin de cinci leghe[8] de Paris. Astfel, mulți hughenoți francezi călătoreau pe râul Sena pentru a merge la biserică. Într-o astfel de expediție, Isaac Casaubon, marele filolog clasic, și familia sa, au fost nevoiți să se folosească de o barcă cu vâsle care avea fisuri, deoarece toate celelalte bărci erau pline. La jumătatea drumului spre biserică, au fost loviți din greșeală de o barjă trasă de doi cai. Barca lor a început să se umple de apă și să se scufunde. Fiii și sora lui Casaubon s-au refugiat în barjă, în timp ce el și soția sa aproape s-au înecat. Când a ajuns în cele din urmă la biserică – la timp pentru a doua slujbă – și-a dat seama că își pierduse psaltirea preferată în apă. O dăruise soției sale ca dar de nuntă și o folosise cu regularitate timp de douăzeci și doi de ani. Uitându-se la un bărbat așezat în fața lui, el și-a amintit: „Am tras cu ochiul la cartea lui ca să mă pot alătura celor care cântau psalmul. Din întâmplare, cântau ultima parte a Psalmului 86. «Scoțându-mi viața din adâncuri, din cel mai de jos mormânt al morților.» M-am gândit imediat la ceea ce spune Sfântul Ambrozie: «Acesta este specificul Cărții Psalmilor, că fiecare poate folosi cuvintele lor ca și cum ar fi în mod deosebit și personal ale sale.»”[9] Ilustrațiile maritime oferă o altă perspectivă cu substraturi de semnificație asupra vieții Reformei.
Zachary Purvis (MAHT, Westminster Seminary California; DPhil, University of Oxford) predă istoria bisericii și teologie la Edinburgh Theological Seminary.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 2 mai 2022. Accesat 31 octombrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
Note
[1] N1
[2] N2
[3] N3
[4] N4
[5] N5
[6] N.tr. Titlu purtat în Evul Mediu de unii principi germani al căror teritoriu era (sau fuseseră cândva) comitat de frontieră, aflat sub guvernare militară. Sursa: https://dexonline.ro/intrare/margraf/32824 (01/11/2023).
[7] N6
[8] N.tr. Aproximativ 24.1 km.
[9] N7