Un articol de Michael Horton
Adesea, ca reacție împotriva narcisismului perceput în credința și practica axate pe consumatori, mulți creștini tineri vorbesc mai nou despre ucenicie. Pe de o parte, acest lucru oferă speranță. Practic, îi vedem pe copii spunându-le părinților lor: „Destul despre tine și despre cum poți avea cea mai bună viață acum.” Mulți dintre acești tineri credincioși au dus o viață singuratică, fiind singuri acasă după școală, urmărind auto-indulgența părinților lor și căsniciile care se destramă. Acum, ei împărtășesc preocuparea mai generală a generației lor de a privi dincolo de propria gratificare imediată pentru a se îngriji de creația lui Dumnezeu, de a căuta dreptatea și caritatea pentru aproapele lor și de a mărturisi speranța transformatoare a lui Hristos, afișând în mod activ o viață de iubire și de slujire a celorlalți. Pe scurt, ei nu vor doar să îl cunoască pe Iisus Hristos ca teorie sau chiar ca experiență; ei vor să îl urmeze. Dacă ne gândim bine, nu e rău!
Pe de altă parte, acest accent pus pe ucenicie, este amenințat astăzi de o tendință puternică de a reduce „urmarea lui Hristos” la activism moral și social – separat de, și uneori chiar împotriva, preocupării pentru doctrină. Am auzit aforismele: „fapte, nu crezuri”, „trăiește Evanghelia”, „fii biserica nu merge la biserică” și cunoscuta replică a Sf. Francisc: „Predicați întotdeauna Evanghelia și, dacă este necesar, folosiți cuvintele.” O mare parte din acest nou accent moștenește mișcarea anabaptistă în înțelegerea uceniciei. „Anabaptiștii văd credința creștină în primul rând ca pe un mod de viață”[1], scrie Brian McLaren, concentrându-se pe Predica de pe Munte a lui Iisus mai degrabă decât pe Pavel și pe doctrinele referitoare la mântuirea personală. Tinerii creștini oferă un semnal de alarmă puternic și important pentru a ne schimba identitatea de sine din consumatori în ucenici. Dar ce este ucenicia?
Un ucenic este un învățăcel
Cultura noastră occidentală a făcut o distincție clară între teorie și practică, iar acest lucru a afectat viziunea noastră asupra relației dintre doctrină și viață. În Vechiul Testament, „urmarea” sau „umblarea după” Domnul implica, inima, capul și întregul trup. Însemna să înțelegi și să îmbrățișezi adevărul, să răspunzi cu credință și mulțumire și să îți oferi întreaga persoană în ascultare. Inima ta trebuie să fie mișcată de altceva decât de entuziasmul emoțional, dar cum poți spune că îl cunoști pe Dumnezeu dacă nu ai încredere în El și nu îi urmezi poruncile?
În Noul Testament, ucenic înseamnă „elev.” Cu siguranță, contextul nu este cel al unei săli de curs, cu studenți care iau notițe ce vor fi atent recapitulate pentru un examen final. Mai degrabă, este cel al unei „săli de clasă” mobile, în aer liber, în care meditațiile au loc în contextul unor întâmplări zilnice și al unor analogii din experiența familiară. Cu toate acestea, această relație provoacă întrebări și răspunsuri, conversații și chiar dezbateri. Semnele miraculoase ale lui Iisus au fost întotdeauna legate de realitatea pe care o semnificau: Iisus ca Pâine din cer, Domn al Sabatului, Vindecătorul care deschide ochii orbilor și predică săracilor Evanghelia, Învierea și Viața. Atât ucenicii, cât și criticii Săi vin la el cu întrebări, iar o mare parte din cuvintele [lui Iisus] relatate în Evanghelii au legătură cu răspunsurile sale sub formă de „învățături.”
Ucenicii lui Iisus nu luau doar notițe. Ei nu erau în laborator, ci pe teren, privindu-l pe Iisus inaugurându-Și împărăția și ascultându-L cum explica ce se întâmplă. Cu toate acestea, nici măcar ei nu au înțeles cu adevărat doctrina pe care o învăța, până când nu s-au împlinit evenimentele dramatice despre care vorbea și până când Duhul le-a deschis ochii pentru a înțelege Scripturile profetice care Îl au pe Hristos în centru (Luca 24).
Ucenicia în Evanghelii
Rabin înseamnă „învățător”, și așa îi numeau discipoli pe maeștrii lor. Evreii din vremea lui Iisus cunoșteau foarte bine diferitele școli care se dezvoltau în jurul învățăturilor unui lider religios din comunitate. Ucenicii se atașau de un anumit rabin, venind în mod regulat la sinagogă și, uneori, asistându-l pe maestru în plimbări sau în vizite zilnice la membrii comunității. Comparat cu un bou, discipolul accepta „jugul” maestrului. De aceea, pronunțându-și blestemele împotriva liderilor religioși din vremea sa, Iisus putea spune: „Ei leagă sarcini grele și anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuți de oameni.” (Matei 23:4-5). În schimb, el îi invită pe toți cei care sunt „împovărați” să vină la el pentru odihnă. „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:29).
Două surori, Maria și Marta, au fost printre cei mai apropiați discipoli ai lui Iisus. Ni se spune că Maria „stătea la picioarele Domnului și asculta învățătura Lui. Dar Marta era distrasă de multe slujbe.” Când Marta s-a plâns că Maria o punea pe ea să facă toată treaba, Iisus i-a răspuns: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuie. Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca 10:38-42).
În Matei 10:24-42, Iisus ne învață ce înseamnă să fii un ucenic în Împărăția Sa. În primul rând, „un ucenic nu este mai presus de învățătorul său”, așa că urmașii lui Iisus trebuie să se aștepte să fie persecutați dacă dușmanii Împărăției Sale îl consideră pe învățător însuși ca fiind „stăpânul casei lui Beelzebul [Satana]” (v. 24-25). În al doilea rând, un ucenic „mă recunoaște pe mine [Iisus Hristos] în fața oamenilor” pe pământ, chiar și sub amenințarea morții, și astfel este recunoscut de Tatăl din ceruri (v. 32-33). Iisus nu a venit să aducă pacea, ci o sabie care îi desparte pe membrii familiei, și numai cei care își iau crucea și îl urmează pot fi ucenicii Săi (v. 34-38). Nu poți fi ucenicul mai multor stăpâni. A-l urma pe Hristos înseamnă să renunți la toate celelalte autorități spirituale, morale și religioase ca sursă a adevărului ultim și mântuitor. Scopul acestei ucenicii nu este de a găsi o modalitate mai bună și mai eficientă de împlinire de sine, ci de a-ți pierde viața pentru a o găsi în Hristos (v. 39). Cei care îi primesc pe ucenici și Cuvântul lor, Îl primesc de fapt pe Hristos însuși, iar cei care îi resping Îl resping pe El (v. 40-41).
Învățăm, de asemenea, ce înseamnă să fim ucenici ai lui Hristos din Marea Trimitere. În primul rând, El deține toată autoritatea în cer și pe pământ. Nu există un alt Mântuitor și Domn. Pe baza acestui fapt, în al doilea rând, ni se poruncește să mergem în toată lumea răspândind Evanghelia, „botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit.” (Matei 28:18-20a). A fi ucenici ai lui Hristos înseamnă a aduce oamenii în sfera de slujire a Bisericii, care este predicarea și Sacramentele. Aceasta implică să fie instruiți nu doar în ceea ce privește elementele de bază ale învățăturii biblice, ci în tot ceea ce a poruncit Iisus pentru doctrina și viața noastră. Prin aceste mijloace instituite de Hristos, Maestrul este încă alături de noi pe Drumul Emausului, deschizându-ne inimile pentru a-L primi pe El și toate beneficiile Sale (v. 20b).
Discipolii trebuie să înghită tot ceea ce a spus Iisus, cu tot cu cârlig, ață și plumb. Învățând această lecție pe pielea lor, ucenicii l-au auzit pe Iisus alungând mulțimile de consumatori prin învățarea „doctrinelor grele” (Ioan 6). Iisus nu și-a imaginat că exemplul Său este suficient pentru a câștiga. De fapt, el știa că se va duce la Ierusalim pentru a realiza ceea ce numai El putea realiza de unul singur, susținut de Duhul Sfânt. Semnul principal al uceniciei a fost acceptarea învățăturii lui Iisus cu privire la Sine. Nimeni nu s-ar fi ofticat dacă Iisus ar fi încercat doar să facă lumea mai bună. Acuzațiile de blasfemie și chiar ofensa exprimată de discipolii înșiși, se datorau învățăturii sale. Deoarece Brian McLaren consideră că ucenicia este doar urmarea exemplului moral al lui Hristos, el poate spune:
Totuși, trebuie să adaug că nu cred că a face ucenici trebuie să însemne a face adepți la religia creștină. În multe circumstanțe (nu în toate!) poate fi recomandabil să ajutăm oamenii să devină adepți ai lui Iisus și să rămână în contextul lor budist, hindus sau evreiesc.[2]
Nu sper ca toți evreii sau hindușii să devină membri ai religiei creștine. Dar sper ca toți cei care se simt chemați să devină evrei sau hinduși adepți ai lui Iisus.[3]
În Ioan 6, Iisus ofensează mulțimea de așa-ziși ucenici spunându-le că a venit din ceruri pentru a da viață veșnică tuturor celor pe care Tatăl I-a dat (v. 39). „Iisus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (v. 53-54). „Duhul este cel care dă viață”, le-a spus Iisus ucenicilor săi frustrați în Ioan 6, „carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. Dar sunt unii dintre voi care nu cred....Și el a spus: «De aceea v-am spus că nimeni nu poate să venă la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu»” (v. 63-65). Ni se spune că mulți adepți s-au îndepărtat în acest moment „și nu mai umblau cu El.” „Atunci Iisus i-a întrebat pe cei doisprezece: «Voi nu vreți să vă duceți?» Simon Petru i-a răspuns: «Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu»” (v. 68-69).
Ucenicia și slujirea apostolică
Cartea Faptele Apostolilor ne spune cum arăta de fapt acest lucru. Chiar și în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a fost revărsat, rezultatul a fost proclamarea publică a lui Hristos din Scripturile Vechiului Testament de către Petru pe treptele templului, urmată de botez. „Și stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:42). Atât conținutul mesajului lor, cât și aceste practici distingeau această comunitate de ucenici de lume și erau sursa și mijloacele prin care ei făceau ucenici în lume. Cu siguranță, învățătura pe care au primit-o le-a transformat radical practica. De fapt, în Efes a izbucnit o revoltă, deoarece comerțul cu idoli din jurul cultului Dianei era amenințat de răspândirea Cuvântului. Cu toate acestea, comunitatea creștină era în primul rând o biserică adunată în jurul picioarelor lui Hristos, pentru a primi Cuvântul său, pentru a aprofunda învățătura apostolică, pentru a participa la Sfânta Împărtășanie și la rugăciuni. Drept urmare, ei își împărțeau bunurile pământești în comun și nimeni nu ducea lipsă în nevoile temporale.
De-a lungul slujbei Sale, întâlnim accentul repetat pus de Iisus pe învățătura sa, pe cuvintele sale care aduc viață. Prin auzirea Evangheliei, păcătoșii sunt mântuiți și tot prin auzirea aceluiași mesaj, ucenicii sunt conformați după chipul lui Hristos (Rom. 8:29; 2 Cor. 3:18).
Când apostolul Pavel vorbește despre „a crește” – a deveni „maturi în Hristos” – primul său gând nu este acela de a imita exemplul moral al lui Hristos, ci de a fi destinatari ai „lucrării de slujire” pe care Hristos a dat-o
pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste. (Efes. 4:12-16)
Din această slujbă de predicare, învățătură și sacrament – care ne zidește în Hristos ca adepți ai unei singure credințe – fiecare membru își manifestă calitatea de ucenic ca o făptură nouă, prin interacțiunea zilnică cu credincioșii și vecinii necreștini (v. 17-32). Numai atunci poate urma exemplul de iubire și umilință al lui Hristos: „Urmați dar pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți. Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos și ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu.” (Efeseni 5:1-2). Observați că nu suntem chemați să imităm ceea ce este inimitabil: și anume, jertfa de sacrificiu a lui Hristos pentru păcat. Cu toate acestea, ne oferim pe noi înșine ca jertfe vii de laudă, așa cum spune Pavel în Romani 12, „pentru îndurarea lui Dumnezeu” (v. 1). Mai mult, această transformare constantă nu are loc prin evitarea cercetării doctrinare, ci „prin înnoirea minții voastre” prin Cuvântul lui Dumnezeu (v. 2).
Ucenicia de astăzi
M-am referit la procesul de creștere creștină în termeni de dramă, doctrină, doxologie și ucenicie. Marile adevăruri ale credinței creștine se nasc dintr-o narațiune dramatică. Aceste doctrine nu sunt formule abstracte; mai degrabă, ele rezumă impactul lucrării lui Dumnezeu în creație, răscumpărare și desăvârșire. Mai mult, ele nu sunt menite să ne conducă pur și simplu la informare, ci la doxologie: laudă și mulțumire. Iar cei care sunt plini de laudă sunt energizați pentru un tip specific de ucenicie în lume, definit de noua înțelegere pe care o dobândim cu privire la harul lui Dumnezeu arătat în Iisus Hristos.
Conservatorii au avut tendința de a adopta doctrina fără a se baza în mod adecvat pe drama sau povestea Scripturii, iar o mare parte din cultul evanghelic din ultima generație s-a concentrat pe laudă fără a se baza în mod adecvat pe dramă sau doctrină. Iar acum, accentul actual pus pe ucenicie este amenințat de o fundamentare inadecvată în aceste alte aspecte importante ale maturității creștine.
La fel ca teatrul de improvizație, „ucenicia” devine spectacolul unui singur om. Numai atunci când este generată de un scenariu comun, cu Duhul Sfânt ca director de distribuție și Hristos ca personaj central, devine teatrul comunitar care îi atrage pe străini și pe cei alienați în moștenirea sfinților.
Autorii din cercurile Bisericii Emergente se concentrează asupra trăirii ucenicilor în împărăție. Cum ar fi Dan Kimball, care îl citează pe Mark Oestreicher:
Verișoara mea budistă, cu excepția nefericitei sale incapacități de a-l îmbrățișa pe Iisus, este un „creștin” mai bun (pe baza descrierii pe care o face Iisus despre ceea ce face un creștin) decât aproape toți creștinii pe care îi cunosc. Dacă am folosi Matei 25 ca ghid, ea ar fi o oaie; și aproape fiecare creștin pe care îl cunosc personal ar fi o capră.[4]
Totuși, această evaluare se bazează pe mai multe confuzii. În primul rând, descrierea de către Domnul nostru a practicii creștine din Matei 25 este dată în contextul avertismentului Său privind persecuția iminentă după înălțarea Sa. Deși vizitarea prizonierilor, îmbrăcarea celor goi și oferirea unui pahar cu apă rece sunt practici virtuoase, în care creștinii ar trebui să se implice, acestea nu îi disting neapărat pe creștini de necreștini. În contextul său, Iisus se referă în mod specific la cei care sunt dispuși să își riște propria viață pentru a-i mângâia pe frații și surorile lor care sunt persecutați. Mai devreme, în Matei 10, Iisus spune că discipolii trebuie să-i primească pe cei care sunt trimiși în numele Său – în ciuda amenințării cu persecuția. „Și oricine va da unuia dintre acești micuți chiar și un pahar cu apă rece, pentru că este ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde nicidecum răsplata” (Matei 10:40-42). Atunci când Iisus este transformat într-un exemplu moral generic și când lucrarea Sa răscumpărătoare este percepută în principal în termenii unei viziuni sociale transformatoare pe care o continuăm și o extindem, Evanghelia devine o nouă lege.
În al doilea rând, deși sunt sigur că Oestreicher și-ar fi dorit ca verișoara lui să îl îmbrățișeze pe Hristos, el spune că ea „este o «creștină» mai bună (pe baza descrierii pe care o face Iisus despre ceea ce face un creștin) decât aproape toți creștinii pe care îi cunosc.” Presupunerea de aici este că identitatea creștină este determinată de un comportament moral generic, mai degrabă decât de credința care aduce propriile roade. În mod ironic, această presupunere este prea îngustă în ceea ce privește moralitatea necreștinilor și prea largă în ceea ce privește identitatea creștină. Este prea îngustă pentru că cineva ca Mahatma Gandhi nu trebuie să fie deloc creștin pentru a căuta mai multă dreptate, pace și iubire între oamenii din lume. Aceasta este legea creației noastre, înscrisă în conștiința fiecărui muritor (Romani 1-3). Cu toate acestea, este de asemenea prea largă, deoarece poate duce cu ușurință la presupunerea că oameni precum Gandhi sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, fără credința în Hristos, deoarece sunt neprihăniți în ochii noștri după faptele lor. Îmi pare rău că Oestreicher se simte obligat să concluzioneze că, din punct de vedere al neprihănirii civile, verișoara sa budistă poate fi superioară „aproape tuturor creștinilor pe care îi cunosc.” Experiența mea nu e la fel, dar asta nu are legătură cu subiectul. Ideea principală este că verișoara sa nu trebuie să fie creștină pentru a fi bună cu vecinii ei. În schimb, creștinii vor trăi întotdeauna într-un mod care nu este în concordanță cu mărturisirea lor despre Hristos.
Apelurile la pocăință sunt pe deplin adecvate. Generațiile mai tinere sunt ofensate în special de narcisismul, lăcomia și risipa care le-au devastat viața și le-au amenințat viitorul. Ei văd impactul unei astfel de aroganțe asupra oricărui lucru, de la lipsa de preocupare buna administrare a creației, la criza economică și până la politicile externe exagerate, care au slăbit autoritatea morală a unei mari națiuni pe scena mondială. Creștinii au chiar mai multe motive să fie preocupați de justiție decât vecinii lor necreștini. Cu toate acestea, a fi ucenici ai lui Hristos nu este același lucru cu a fi interesați de rezolvarea crizelor globale, care îi privesc pe toți oamenii. În fiecare lamentare legitimă împotriva nelegiuirii, există pericolul îndreptățirii de sine și al îndreptățirii prin fapte. Putem generaliza prea ușor și devia păcatul către alții, ca și cum am putea separa noi înșine oile de capre – mai ales în ceea ce privește superioritatea morală.
Nu vom putea niciodată să facem un contrast puternic între lumină și întuneric, între bine și rău, între neprihănit și păcătos, pe baza faptelor pe care le vedem. Chiar și cele mai bune lucrări ale celor mai sfinți creștini din această viață sunt imperfecte. Aceasta nu este o cale de scăpare, ci realism biblic. Suntem mântuiți prin neprihănirea lui Hristos, nu prin a noastră. Suntem sfințiți, dar această lucrare rămâne incompletă până când noi (individual și colectiv) vom fi înviați în glorie. În această privință, existența bisericii ca vestitor al împărăției cerești a lui Hristos este ambiguă. Vizibilitatea bisericii în această epocă constă însă în predicarea publică a Cuvântului, administrarea sacramentelor și guvernarea bisericii în conformitate cu Scripturile. Numai identificând locul în care Dumnezeu lucrează să creeze lumină în întuneric, poate apărea un popor care să manifeste, chiar dacă în mod inadecvat, efectele lucrării răscumpărătoare a lui Hristos, care într-o zi va fi desăvârșită la revenirea Sa.
Lumea și absența de cuvântului
Dacă oprim cuvintele vom oprii și Cuvântul care pătrunde în acest veac rău cu puterile veacului viitor. Transformă o cultură într-o repetare fără minte a sloganurilor din publicitate, politică, divertisment și psihologie populară și nu mai este loc pentru practica lui Pavel de a „raționa” în sinagogi și în public, așa cum este relatată în Faptele Apostolilor. Totul devine o emisiune a lui Oprah, cu afirmații obiective reduse la experiențe subiective, sentimente și intuiții.
Tonul anti-doctrinar al bisericilor noastre este în concordanță cu tonul antiintelectual al vremurilor noastre. Am devenit lumești în locurile în care credeam că suntem cei mai pioși. Nu este un semn de credincioșie, ci de caracter lumesc, să identificăm ucenicia creștină cu experiența emoțională sau cu un activism moral și social care evită doctrina. Nu este un semn de maturitate atunci când comunitățile creștine nu se mai frământă cu unicitatea lui Hristos și cu obiectivitatea unei evanghelii care poate fi proclamată și apărată doar pentru că conținutul ei este viața victorioasă și ascultarea lui Hristos și nu a noastră. Cuvântul legii lui Dumnezeu este cel care pune capăt filării noastre, inventivității noastre nesfârșite de a țese frunze de smochin pentru a ne acoperi vina. Este Cuvântul Evangheliei lui Dumnezeu care ne îmbracă cu Hristos și ne dă o nouă identitate. Iisus Hristos a trăit Legea și a purtat blestemele ei pentru noi. Prin urmare, nu mai există deloc o „evanghelie” pe care să o trăim noi. Mai degrabă, trăim în lumina Evangheliei pe care am auzit-o, cu credință față de Dumnezeu și cu dragoste și slujire față de aproapele nostru.
Avem nevoie de o doctrină sănătoasă, nu pentru că suntem intelectualiști, ci pentru că avem nevoie de vestea bună și surprinzătoare că am fost mântuiți nu prin ucenicia noastră, ci prin Hristos și lucrarea Sa. Avem nevoie de această doctrină nu doar pentru a ști cum să fim salvați de mânia lui Dumnezeu, ci pentru cunoașterea modului în care am fost eliberați de sub tirania păcatului. Oricine poate să profite de ocazie și să contribuie la transformarea lumii într-un loc mai bun, dar numai prin credința în Hristos poate un păcătos să fie unit cu Hristos și să aducă roadele Duhului, a căror mireasmă pătrunde în acest veac trecător cu mirosul veacului viitor. Avem nevoie de doctrină pentru a ști ce face Dumnezeu în timpul dintre cele două veniri ale lui Hristos, în timp ce ne adună pentru a primi darurile Sale cele bune, prin predică și Sacrament, în timp ce îi răspundem în rugăciune și laudă, contribuim la zidirea sfinților prin darurile pe care ni le-a dat și ne îndreptăm spre lume prin mărturie și slujire.
Ucenicia creștină se întemeiază pe cuvinte: mai exact, pe cuvântul despre Hristos. „Credința vine prin auz și auzul prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Nici credința noastră și nici a altora nu vine prin fapte, ci prin auzirea veștii bune despre ceea ce a fost făcut pentru noi de către un altul. Dan Kimball greșește pur și simplu atunci când invocă sfatul Sfântului Francisc despre o predicare fără cuvinte a Evangheliei și spune: „Viețile noastre vor predica mai bine decât orice am putea spune.”[5] Totul în Noul Testament indică spre învățătura în credință care produce adevărata ucenicie, maturitate autentică și rodire generoasă. Verișorii noștri budiști, vecinii noștri musulmani și credincioșii epuizați trebuie să întâlnească ucenici ai lui Hristos care arată spre Hristos, mărturisindu-L pe El ca Mântuitor al păcătoșilor – chiar și creștinii ipocriți. Și, în mod ironic, atunci când Îl căutăm pe Hristos, mai degrabă decât un impact social și moral generic asupra societății pe care l-am putea avea în afara Lui, se întâmplă ceva ciudat. În jurul Mielului se naște o comuniune, care adună oameni „din orice seminție, neam, limbă, popor și națiune” într-o „împărăție de preoți pentru Dumnezeul nostru” (Apocalipsa 5:9). Dintr-o comuniune cu Hristos care justifică și sfințește, pe care o împărtășesc [creștinii] împreună, se naște o pregustare a păcii, a iubirii și a dreptății autentice, care ne poate orienta viețile noastre obișnuite și ne poate anima activitatea în vocațiile noastre pământești.
Interesul contemporan pentru ucenicie ar trebui să fie binevenit. Iisus ne cheamă la ucenicie, nu doar la „a lua o decizie.” Această ucenicie este o umblare împreună, pe tot parcursul vieții de pelerini, spre Cetatea Cerească. Totuși, această chemare începe nu cu activismul înflăcărat, deși bine intenționat, al Martei, ci cu încântarea umilă a surorii sale Maria de învățătura Mântuitorului ei. Înainte de a putea sluji, trebuie să stăm, să ascultăm și să învățăm de la Maestrul care ne cheamă în Matei 11:28: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.”
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 1 septembrie 2009. Accesat 07 noiembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
Note
[1] Brian McLaren, A Generous Orthodoxy (Grand Rapids: Zondervan, 2004), 206.
[2] McLaren, 260.
[3] McLaren, 264.
[4] Mark Oestreicher, citat în Dan Kimball, The Emerging Church: Vintage Christianity for a New Generation (Grand Rapids: Zondervan, 2003), 35.
[5] Kimball, 79-81.