Un articol de R. Scott Clark
Valoarea istoriei bisericii nu este întotdeauna evidentă pentru toată lumea. În particular, americanii par a fii alergici la istorie. Acest lucru este valabil pentru creștinii americani care sunt influențați de prejudecățile americane împotriva istoriei. Uitați-vă la History Channel (dar nu mult). Cât de multă istorie proproiu-zisă prezintă ei? Pawn Stars, American Pickers și Ancient Workouts sunt, în cel mai bun caz, cvasi-istorie. Nu este vorba de snobism. M-am uitat mult la Pawn Stars și chiar am vizitat magazinul din Las Vegas (când eram în trecere). Este mai mic decât pare la televizor.
Creștinilor americani (și creștinii de toate celelalte naționalități și timpuri) ar trebui să le pese de istorie și chiar să învețe câte ceva din ea. De ce? Religia creștină este o religie istorică. În 1931, J. Gresham Machen (1881-1937) a scris,
Studentul Noului Testament ar trebui să fie în primul rând un istoric. Centrul și nucleul întregii Biblii este istoria. Tot ceea ce conține Biblia se înscrie într-un cadru istoric și duce la un punct culminant istoric. Biblia este în primul rând o relatare de evenimente.[1]
El a continuat explicând în mod corect, că...
biserica modernă este nerăbdătoare să accepte istoria. Ni se spune că istoria este un lucru mort. Să-i uităm pe Amaleciți și să luptăm cu dușmanii care sunt la ușile noastre. Adevărata esență a Bibliei se găsește în ideile eterne; istoria este doar forma în care sunt exprimate aceste idei. Nu contează dacă istoria este reală sau fictivă; în ambele cazuri, ideile sunt aceleași.
Machen avea perfectă dreptate. Credința creștină este o credință istorică. Începem cu o creație istorică. Dumnezeu a vorbit în neant și a creat lumea. Considerăm acest lucru ca fiind un fapt istoric. Istoria mântuirii, sub forma tipurilor și umbrelor, este esențială pentru credința noastră. Priviți la Evrei 11. Întregul său argument se bazează pe figuri istorice. Într-adevăr, Pavel spune că, dacă Hristos nu a înviat din morți, adică dacă învierea Sa nu este un fapt istoric, atunci credința noastră este lipsită de sens și noi, creștinii, suntem de compătimit (1 Cor 15:17). Credința noastră este întemeiată pe istorie, pe o afirmație potrivit căreia persoane reale, istorice, au mers la un mormânt real, istoric, și l-au găsit gol. Mai mult, susținem că persoane reale L-au văzut și L-au atins pe Hristos după ce a înviat (1 Ioan 1:1). Acestea sunt afirmații despre fapte.
Așadar, fiecare creștin este în mod necesar un fel de istoric și fiecare creștin va fi, fie un istoric bun, fie unul slab. De ce ar trebui să te intereseze istoria? În primul rând, ea modelează cine și ce ești. Gândiți-vă la istoria propriei familii. Jumătatea mea mai bună a cercetat ambele părți ale familiei noastre timp de mai mulți ani. Recent, a lucrat la istoria familiei mele materne și a completat unele goluri. Nu este doar fascinant, ci și edificator. Faptul că știu unde a fost familia mea și în ce condiții a trăit, sub ce influențe a crescut, îmi vorbește despre limba pe care am învățat-o și despre presupozițiile și tendințele cu care am fost crescut. Explică unele lucruri. Să spunem că Hillbilly Elegy[2] a lui J. D. Vance îmi spune ceva despre acea parte a familiei mele.
La fel se întâmplă și cu credința creștină. Fiecare creștin, fie că îi place sau nu, fie că știe sau nu, are o istorie de familie în biserica post-apostolică. Dacă cineva îmi spune: „Dar eu urmez doar Biblia”, îi voi răspunde: „Asta te face să faci parte dintr-o tradiție bazată doar pe Biblie.” Aceasta este o parte din arborele genealogic creștin. Înseamnă că, oricât de mult le-ar plăcea unora să „urmeze Biblia” fără referire la istorie, nu pot. Așadar, atunci când refuză să învețe istoria tradiției lor (cunoscută și sub numele de biblicism, care nu trebuie confundat cu a fi biblic), este ca și cum ar refuza să învețe despre mătușa mare, de teamă că aceasta ar putea avea cumva o influență care îi va corupe. Este o atitudine greșită.
Ce se întâmplă dacă există o predispoziție genetică la o anumită boală? Nu este util să știm acest lucru? Ce orfan nu se întreabă cine îi sunt părinții și dacă are frați sau surori și cine și ce sunt aceștia? Una este să fii orfan involuntar, dar de ce ar alege creștinii în mod voluntar, să fie orfani de propria tradiție?
Creștinii reformați, care au rădăcini profunde în primii Părinți creștini, în biserica medievală, în perioada Reformei și în cea de după Reformă, ar trebui să fie deosebit de zeloși în a-și cunoaște istoria familiei. Gândiți-vă la studiul istoriei ca la o discuție cu o rudă mai în vârstă. Mama mea îmbătrânește și își amintește lucruri despre familia noastră pe care eu nu le știu. Ea este un muzeu viu al istoriei familiale și culturale. Îmi doresc acum să pot vorbi cu bunicii, mătușile și unchii mei mari pentru a le pune întrebările pe care eu am fost prea plictisit sau prea ocupat să le pun atunci când am avut ocazia. Când citim scolasticii reformați (de exemplu, seria Teologie reformată clasică sau Francis Turretin, Johannes Wollebius, William Perkins, Caspar Olevianus sau Zacharias Ursinus), le cer să mă ajute să învăț teologia, pietatea și practica creștină și reformată, iar ei sunt foarte dispuși să mă ajute.
Cu câțiva ani în urmă, am fost abandonat de colegii mei (neintenționat, sunt sigur) pentru a mă întâlni singur cu niște acreditanți. Aceștia m-au chestionat dacă la școala noastră, lecturile alocate erau suficient de interculturale. Ei au presupus, o presupunere pe care eu nu o împărtășesc, că o lucrare este inerent valoroasă doar pentru că este dintr-o perspectivă non-occidentală. Le-am răspuns că există literatură bună și proastă în fiecare cultură și că proveniența dintr-o cultură non-occidentală nu conferă ipso facto valoare unui text, așa cum nici faptul că este occidental nu conferă valoare unui text. Ceea ce conferă valoare este dacă scriitorul are ceva important de spus și dacă o spune bine. Cu toate acestea, de dragul discuției, am acceptat premisa lor, dar am argumentat că, din câte văd eu, curriculumul nostru este destul de multicultural. Elevii noștri citesc literatură din numeroasele culturi în care a fost dată Scriptura. Ei citesc literatură patristică din lumea greco-romană și din Africa de Nord, citesc literatură medievală și bizantină. Ei sunt provocați în mod regulat cu perspective non-moderne, non-occidentale. Mai mult, ei citesc autori contemporani dintr-o gamă largă de perspective non-occidentale.
Să nu mă înțelegeți greșit. Să înveți din alte culturi este inerent valoros. Să trăiești și să călătorești în străinătate este o experiență minunată. Citirea propriilor scriitori din trecut, învățarea istoriei noastre instituționale, a istoriei familiei noastre este ca și cum am călători în străinătate. Este mult mai greu să fii parohial odată ce te-ai implicat și în restul lumii. Când am trăit în străinătate, am aflat că există oameni care mănâncă lucruri deosebite, pe care eu nu le-aș mânca de bună voie, și care ei le consideră perfect normale. A fost o experiență pozitivă. Există și alte moduri de a face lucrurile. Modurile pe care le-am învățat nu sunt singurele moduri.
La fel este și în credință. Atunci când învățăm trecutul, facem o călătorie în afara lumii noastre, într-un alt timp, într-un alt loc, iar presupozițiile noastre sunt puse la încercare. Acesta este un lucru bun. Citirea Părinților bisericii mi-a schimbat părerea despre o mulțime de lucruri, despre cateheză, despre disciplina bisericească, despre cum să citesc Scriptura, despre sfințire. Unele dintre lecturile mele din autori medievali m-au învățat ce nu trebuie să fac, dar învăț de la ei în mod regulat. Peter Lombard a devenit un prieten, la fel ca și Thomas Aquinas, Anselm și Bernard. Cu toții m-au ajutat să înțeleg credința, Scripturile și viața creștină.
Am cunoscut oameni care au spus cu mândrie că nu au părăsit niciodată propriul județ. Nu cred că un creștin își poate permite să aibă o abordare intenționat orbită, față de trecutul creștin. Nu suntem primii care au citit Scripturile. Nu suntem primii care ne luptăm cu întrebări teologice și etice dificile. Strămoșii noștri în credință au multe să ne învețe, dacă noi le dăm voie.
R. Scott Clark este președintele Asociației Heidelberg Reformation, autorul și editorul mai multor cărți și autorul a numeroase articole. El predă istoria bisericii și teologia istorică din 1997 la Westminster Seminary California. De asemenea, a predat la Wheaton College, la Seminarul Teologic Reformat și la Universitatea Concordia.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Heidelblog. Accesat 09 noiembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
Note
[1] J. Gresham Machen, „History and Faith” în The Princeton Theological Review (iulie 1915), 337.
[2] N.tr. Hillbilly Elegy: A Memoir of a Family and Culture in Crisis este un bestseller din 2016 al lui J. D. Vance despre valorile apalachiene ale familiei sale din Kentucky și despre problemele sociale și socio-economice din orașul său natal Middletown, Ohio, unde părinții mamei sale s-au mutat când erau tineri. Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Hillbilly_Elegy (09/11/2023).