În această serie de postări, dorim să vă punem la dispoziție articolul lui Michael Horton în care explică faptul că teologia reformată nu se rezumă doar la un acronim. Canoanele din Dort, care sunt parte a mărturisirii de credință ale bisericilor reformate, sunt totodată și sursa pentru bine-cunoscutul mnemonic „TULIP”. Cele cinci puncte asociate cu învățătura Calvinismului sunt ambigue și pot aduce confuzie cu privire la teologia reformată, dar, după cum vom vedea, Canoanele explică mult mai clar învățătura reformată cu privire la doctrinele harului.
---
La fel cum adepții lui Luther preferau să fie numiți „evanghelici”, dar erau etichetați de Roma (n.tr. referire la biserica romano-catolică) drept „luterani”, în jurul anului 1558 luteranii au inventat termenul „calvinist” pentru cei care susțineau punctul de vedere al lui Calvin cu privire la Cina Domnului, în defavoarea lui Zwingli și Luther. În ciuda etichetelor alese pentru ei înșiși, precum „evanghelic” și „reformat” (preferate pentru că scopul a fost întotdeauna acela de a reforma biserica catolică, mai degrabă decât de a înființa una nouă), „calvinism” a rămas, din păcate, ca o poreclă populară.
Nu există o dogmă centrală
Contrar concepției populare greșite, Calvin nu a fost de fapt diferit de teologul augustinian de rând, nici în ceea ce privește substanța sau importanța doctrinei sale despre predestinare. În ceea ce privește conținutul învățăturii, punctul de vedere al lui Calvin despre predestinare era punctul de vedere tradițional augustinian, afirmat chiar și de Toma de Aquino. Mentorul lui Luther, Johann von Staupitz, a scris un tratat (Despre predestinarea eternă)[1] în care a apărat toate doctrinele cunoscute mai târziu sub numele de „cele cinci puncte.” În ceea ce privește centralitatea în predicarea lui Calvin, în zadar se caută predestinarea în Catehismul său de la Geneva. La fel cum apărarea puternică a predestinării de către Luther în The Bondage of the Will a fost provocată de Freedom of the Will a lui Erasmus, discuțiile lungi ale lui Calvin pe această temă au fost răspunsuri la critici. Oricât de importantă ar fi fost predestinarea în gândirea reformatorilor, ea nu a fost o dogmă centrală din care s-au dezvoltat toate celelalte doctrine. De fapt, Mărturisirea Belgiană dedică o singură frază lungă (cel puțin în traducerea din engleză) alegerii, în timp ce singura sa mențiune în Catehismul de la Heidelberg este la rubrica „sfânta biserică catolică”[2] ca „o comuniune aleasă pentru viața veșnică și unită în credința adevărată.”
Chiar și ceea ce cunoaștem ca fiind „cele cinci puncte ale calvinismului” au apărut ca răspuns la provocări interne. Jacob Arminius (1560-1609) și adepții săi au organizat o campanie împotriva consensului reformat. Articolele arminiene ale Remonstranților afirmau depravarea totală, dar respingeau alegerea necondiționată și răscumpărarea particulară. De asemenea, articolele făceau regenerarea dependentă de decizia umană și afirmau posibilitatea pierderii mântuirii.
Ca răspuns, Biserica Reformată a convocat Sinodul de la Dort (1618-19). Acesta nu a fost doar un sinod național, ci a inclus reprezentanți ai Bisericii Angliei, ai Bisericii Scoției și ai altor comunități reformate din Ungaria, Polonia, Elveția și din alte părți (Chiar și Patriarhul Constantinopolului, Cyril Lukaris, a introdus Canoanele de la Dort ca parte a confesiunii Bisericii Ortodoxe, deși a fost asasinat, iar ulterior ortodoxia a condamnat calvinismul).
Rezultatul a fost o declarație clară a unității reformate cu privire la doctrinele păcatului și harului, cunoscute sub numele de Canoanele Sinodului din Dort – sau cele Cinci articole împotriva Remonstranților. Fiecare canon afirmă în mod pozitiv punctul de vedere reformat și apoi repudiază eroarea arminiană corespunzătoare. Canoanele din Dort fac parte din confesiunea reformată, iar substanța sa a fost încorporată în Mărturisirea și Catehismele de la Westminster la mijlocul secolului al XVII-lea.
„TULIP”
Ingeniosul acronim, „TULIP” (depravare totală, alegere necondiționată, ispășire limitată, har irezistibil, perseverența sfinților)[3] pare să fi apărut pentru prima dată la începutul secolului al XX-lea în Statele Unite, iar adecvarea sa poate fi contestată. Deoarece punctul de vedere reformat învață că Hristos i-a mântuit efectiv pe toți cei pentru care a murit (mai degrabă decât doar a făcut posibilă mântuirea), „ispășirea limitată” nu este cel mai potrivit termen. În plus, Canoanele din Dort insistă asupra faptului că voința noastră nu este constrânsă sau forțată, astfel încât „harul irezistibil” nu este la fel de bun ca termenii tradiționali, cum ar fi „chemarea eficace” și „regenerarea.” Dar este greu de găsit o floare potrivită pentru un acronim mai precis.
Întotdeauna este mai bine să citești o confesiune decât să o reduci la un instrument isteț. În Canoanele din Dort se găsește un apel abundent la anumite pasaje scripturale – nu doar ca simple verste-dovată[4], ci o demonstrație a modului în care argumentul în sine depinde de pasajele selectate. Aceste cinci puncte nu rezumă întreaga învățătură a teologiei reformate, dar cu siguranță sunt esențiale pentru credința și practica sa.
În următoarea postare vom prezenta primul capitol al Canoanelor: Alegerea divină și reprobarea.
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe White Horse Inn, în 8 iunie 2017. Accesat 08 septembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
[1] N.tr. On Eternal Predestination.
[2] N.tr. catolic în acest context înseamnă universal.
[3] N.tr. Total depravity, Unconditional election, Limited atonement, Irresistible grace, Perseverence of the saints.
[4] N.tr. Pe engleză, proof-texts.