Un articol de Michael Horton
„Când ai fost mântuit?” Mulți protestanți care pun această întrebare ar putea fi la fel de nedumeriți ca și romano-catolicii tradiționali de răspunsul reformatorilor, parafrazat în linii mari: „În weekendul de Paște, în jurul anului 33 d.Hr.” Strict vorbind, nu suntem îndreptățiți prin credință mai mult decât suntem justificați prin fapte. Însuși apostolul Pavel este cel care declară că suntem „îndreptățiți prin sângele Său” (Rom. 5:9) și că Iisus a fost „înviat pentru îndreptățirea noastră” (Rom. 4:25).
În timp ce sistemele romano-catolice și multe sisteme protestante tratează justificarea în cadrul celui de-al treilea articol (adică Duhul Sfânt și lucrarea sa de regenerare), primele confesiuni luterane și reformate consideră justificarea ca fiind doctrina celui de-al doilea articol (adică, cristologică). Moartea și învierea lui Iisus nu au făcut posibilă mântuirea, ci au realizat-o. Prin urmare, nu se poate vorbi despre îndreptățire decât ca fiind realizarea aici și acum a ceea ce s-a întâmplat în mod obiectiv în viața, moartea și învierea lui Hristos. În cuvintele Catehismului de la Heidelberg: „În timpul întregii Sale vieți pe pământ, dar mai ales la sfârșit, Hristos a suportat în trup și suflet mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului întregii rase umane. A făcut acest lucru pentru ca, prin suferința Sa ca unică jertfă de ispășire, să ne elibereze, trup și suflet, de condamnarea veșnică și să câștige pentru noi harul lui Dumnezeu, dreptatea și viața veșnică.”
Separată de ispășire, justificarea fie plutește deasupra istoriei ca o decizie eternă, fie devine asimilată experienței interioare a convertirii. De fapt, teologul George Lindbeck, de la Yale, susține că mulți oameni consideră justificarea de neînțeles pentru că există o incapacitate mai profundă de a înțelege ispășirea. El presupune că, chiar și în cercurile evanghelice, teoriile exemplului (subiective) au devenit dominante în predicarea și pietatea populară. În orice caz, „ispășirea nu se află printre prioritățile agendei contemporane nici a catolicilor, nici a protestanților.” Deși continuă să folosească limbajul sola fide, „a lua o decizie pentru Hristos” transformă credința „într-o faptă bună demnă de merit.”
Astfel, oricine este capabil să se „nască din nou” dacă se străduiește suficient de mult. Prin urmare, odată cu pierderea concepției Reformei despre credința care îndreptățește ca fiind ea însăși darul lui Dumnezeu, teoria ispășirii anselmice a devenit asociată cultural cu o îndreptățire de sine care era atât morală, cât și religioasă. Aceasta a fost considerată de critici, mai rea decât îndreptățirea de sine în primul rând morală a liberalilor abelardieni. În timp, ca să avansăm în povestea noastră, liberalii au încetat din ce în ce mai mult să mai fie chiar abelardieni.
Într-adevăr, Lindbeck sugerează că o mare parte din predicile populare, în special în Statele Unite, reprezintă astăzi un tip de „pelagianism” care depășește tot ceea ce a fost propus la Conciliul din Trent. „Acolo unde a stat odată crucea este acum un vid.” În lumina acestor fapte, acordurile luterano-vaticane (în care Lindbeck a avut un rol important) par irelevante. „Se pare că retragerea condamnărilor în aceste circumstanțe nu este greșită, ci lipsită de conținut.” Pe lângă provocarea individualismului terapeutic, pelagianismul modern reduce răscumpărarea la acțiunea sociopolitică. George Hunsinger consideră că în mare parte din creștinismul modern „aspectul social sau orizontal al reconcilierii....eclipsează aspectul său vertical.”
Fundamentarea justificării în viața, lucrarea și slujirea lui Hristos este cea care subminează acuzația de „ficțiune juridică”: adică un decret arbitrar care nu are nicio bază în realitate. Ca și justificarea medico-legală, substituirea nu este întreaga poveste, dar fără ea celelalte capitole rămân goale. Ansamblul de termeni comerciali și juridici pe care îi voi aduna se încadrează în rubrica Agnus Dei, în timp ce termenii care se concentrează pe cucerirea militară îi voi numi Christus Victor.
Domnul care slujește: Recapitularea[1] și supunerea lui Hristos
Christus Victor și Agnus Dei, victorie și sacrificiu, se împletesc încă de la început. Victoria și jertfa de sine a lui Hristos încep odată cu întruparea. Pornind de la un filon patristic semnificativ, Calvin argumentează: „Pe scurt, din momentul în care a luat forma unui rob, a început să plătească prețul eliberării, pentru a ne răscumpăra.”
Cu tema recapitulării, deja discernem firele îmbinate ale narațiunii evangheliei sub genericul „mărețul schimb.” „Unirea tuturor lucrurilor în Hristos” – sau literalmente „să recapituleze” – din Efeseni 1:10 stă la baza ideii și, din câte îmi dau seama, prima referire la lucrarea de recapitulare a Fiului apare în lucrarea Contra Marcion a lui Iustin Martirul. Asociată în special cu episcopul Irineu din secolul al II-lea (în cartea sa a cincea Contra ereziilor), recapitularea a devenit o temă patristică importantă.
Împotriva gnosticilor (în special Marcion și Valentinus), primii părinți au subliniat unitatea lui Dumnezeu ca și creator și răscumpărător. În loc să salveze sufletele individuale de trupurile lor și de această lume, acești creștini antici învățau că Dumnezeu devine trup pentru a-l restaura – și mai mult decât a-l restaura, pentru a-l ridica la dimensiunea gloriei escatologice pe care a abandonat-o Adam prin trădarea sa. În mod previzibil, Irineu a fost inspirat de cei doi Adami din Romani 5 și 1 Corinteni 15. El scrie despre Hristos,
Prin urmare, în lucrarea Sa de recapitulare, El a unit toate lucrurile, purtând război împotriva dușmanului nostru și zdrobindu-l pe cel care, la început, ne-a dus captivi în Adam... Dușmanul nu ar fi fost învins în mod corespunzător, dacă nu ar fi fost un om [născut] din femeie care să-l învingă... Și de aceea Domnul se declară ca Fiu al omului, însumând în Sine pe omul originar din care a fost modelată femeia, pentru ca, așa cum specia noastră a coborât la moarte printr-un om învins, tot așa să ne înălțăm la viață printr-un om biruitor; și după cum prin om moartea a primit [biruința] împotriva noastră, tot așa și noi, prin om, putem primi biruința împotriva morții.
Din acest punct de vedere, Hristos – nu numai prin moartea și învierea Sa, ci și prin întruparea și viața Sa trăită în supunere – inversează ceea ce a făcut Adam și își îndeplinește misiunea în numele nostru. De la Adam primim moartea; de la Hristos primim viața. De o importanță crucială în gândirea lui Irineu este accentul pus pe umanitatea lui Hristos ca fiind legătura sa cu noi și legătura noastră cu el (și, prin urmare, cu Dumnezeu). În calitatea Sa de cap, tot ceea ce am pierdut în Adam este recuperat în mod deplin în Hristos.
Potrivit lui Gustav Aulén, „viziunea clasică” – spre deosebire de satisfacția substitutivă – constituie „o veritabilă rezolvare”, declarând că Dumnezeu „a sfărâmat ordinea justiției și a meritelor, a triumfat asupra puterilor răului și a creat o nouă relație între lume și Dumnezeu.” Dar dacă Hristos a „sfărâmat ordinea justiției și a meritului”, atunci nu a onorat ordinea creației care a fost încălcată și pe care el însuși, ca Dumnezeu, cere să fie restaurată. Irineu explică altfel lucrurile. În primul rând, pentru Irineu, niciunul dintre cei aleși în ambele Testamente nu a fost vreodată justificat prin merit, iar în al doilea rând, ei sunt justificați prin împlinirea de către Hristos a ordinii justiției și a meritelor. În timp ce „legea faptelor a ocupat perioada intermediară” dintre Avraam și Hristos, spune el, atât în Vechiul cât și în Noul Testament justificarea se face numai prin credință. Legământul harului unește întreaga Scriptură. „Hristos este comoara care a fost ascunsă în ogor... de vreme ce El a fost arătat prin intermediul simbolurilor și al pildelor.” „Căci «toți oamenii sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu,» și nu sunt îndreptățiți prin ei înșiși, ci prin venirea Domnului – cei care își îndreaptă cu seriozitate ochii spre lumina Lui.”
Recapitularea și justificarea afirmă că Dumnezeu nu a ocolit – nu putea ocoli creația (legământul faptelor) și legea (dată la Sinai) pentru a ne împăca cu Sine; în schimb, a trebuit să devină ceea ce eram noi și să se nască „sub lege” pentru a împlini dreptatea pe care o datoram și a purta blestemul care era al nostru (Gal. 4:4), pentru a câștiga victoria asupra lui Satana și a puterilor cărnii (capacitatea umană sub păcat și moarte) și pentru a lua cu El umanitatea noastră glorificată la dreapta Tatălui, într-o biruință măreață (Ev. 2:9-13). Prin ea însăși, înfrângerea puterilor răului nu necesită întruparea. Iahve ar fi putut cu ușurință să-l distrugă pe Satana și oștile sale, dar omenirea nu ar fi fost răscumpărată. Înfrângerea puterilor necesită ispășire: jertfa pentru vină, jertfa de purificare și jertfa de pace. Devenind ultimul Adam, îndurând cu credincioșie încercarea și câștigând dreptul posterității sale de a mânca din Pomul Vieții, Fiul întrupat este sursa nu numai a iertării, ci și a vieții, a justificării, a glorificării și a comuniunii cu Dumnezeul triunic într-un cosmos regenerat.
Conducerea ruinată de Adam pe care Hristos o recapitulează începe încă de la întruparea Sa. „Ce folos ai tu din conceperea și nașterea sfântă a lui Hristos?”, întreabă Catehismul de la Heidelberg. Acesta răspunde: „Că El este mediatorul nostru, iar cu inocența și sfințenia Sa perfectă acoperă înaintea lui Dumnezeu păcatul în care am fost conceput eu.” Întruparea nu a fost doar un preludiu al răscumpărării, ci o parte esențială a acesteia (Evr. 4:15). Nu numai la moartea lui Iisus, ci și în întruparea și supunerea Sa, inscripția de deasupra întregii existențe a lui Iisus spune „pentru voi.” Tocmai din acest motiv, Calvin și alți reformatori au denunțat cu atâta tărie doctrina „cărnii celeste” promovată de unii anabaptiști. Reformatorii au reluat cuvintele lui Grigore de Nazianz împotriva lui Apolinarie: „Ceea ce nu și-a însușit, nu a vindecat.” Gânditori precum Irineu și Calvin și-au dat seama că numai devenind tot ceea ce suntem și trecând prin încercarea justiției, Iisus putea să ne anuleze vina și să ne vindece rănile.
Recapitularea se răsfrânge prin întreaga viață de ascultare a lui Iisus ca reprezentant al nostru. Chiar și în scenele de început ale slujbei lui Iisus, este surprins recapitulând încercarea lui Adam și Israel în ispitirea sa de către șarpe. La fiecare moment seminal al ascultării suferinde a lui Iisus, Tatăl își anunță binecuvântarea, Duhul Sfânt semnalându-i aprobarea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3,17 cu Isaia 42,1; Matei 17,5). În repetate rânduri, citim că acțiunile specifice au fost săvârșite pentru a nu rupe lanțurile Creatorului și Dătătorului de Lege, ci „pentru a împlini toată dreptatea” (Mat. 3:15; Ioan 4:34, 8:29 etc.) Nu este suficient să fim iertați; trebuie să fim restaurați și să obținem statutul neprihănit de Fiu și imagine a lui Dumnezeu. În ascultarea activă a lui Hristos, această cerință devine o realitate.
Cu toate acestea, chiar dacă jertfa de sine a lui Hristos începe cu întruparea și ascultarea activă, Irineu subliniază că aceasta culminează cu sacrificiul său substitutiv: „Și cu adevărat moartea Domnului a devenit mijlocul de vindecare și de iertare a păcatelor.” „Avraam însuși”, împreună cu ceilalți patriarhi, „au fost îndreptățiți... fără legea lui Moise”, ci doar „prin credința în promisiunea lui Dumnezeu.” [Jertfa] reprezintă, de asemenea, potrivit lui Irineu, „zdrobirea celui care la început ne-a dus captivi în Adam.” În vechiul legământ existau două mari tipuri (desigur, cu multe variații) de jertfe: jertfele de mulțumire și jertfele pentru vină. Mulțumirea implica recunoașterea dependenței, opusul autonomiei. Dar, de la cădere încoace, este necesară nu numai o viață de mulțumire, ci și o jertfă pentru vină. Ambele sunt oferite în mod gratuit de Iisus în ascultarea Sa activă și pasivă. Oferirea unui taur, berbec sau capră pentru abateri este un lucru. Dar ceea ce îl încântă pe Tatăl este să trăiești cu totul, perfect și în mod personal cu palmele întinse către Marele Rege, spunând: „Iată-mă, Doamne.” Tocmai această jertfă de mulțumire – o jertfă vie – este cea pe care Iisus a oferit-o și pe care Evrei 10:5-18, interpretând Psalmul 40, o consideră superioară arderilor de tot, care nu îndepărtau niciodată păcatele, ci doar reaminteau conștiinței de vinovăție. Evrei 5:7-10 elucidează acest aspect:
El, care în timpul vieții Sale pământești a făcut rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să‑L izbăvească de moarte (fiind ascultat datorită evlaviei Sale), a învățat ascultarea prin ceea ce a suferit, deși era Fiu. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S‑a făcut pentru toți cei ce ascultă de El sursa unei mântuiri veșnice, căci a fost numit de Dumnezeu Mare‑Preot după rânduiala lui Melhisedec.
Datorită ascultării active a lui Hristos, avem nu numai iertarea (jertfa pentru vină), ci și justificarea (dând credit ascultării Sale complete prin oferirea vieții Sale ca jertfă de mulțumire). După ce au fost îndreptățiți, toți cei care sunt uniți cu El trebuie să fie glorificați. Ce ne rămâne atunci nouă? Nimic altceva decât o viață de răspuns și de laudă plină de recunoștință, ca destinatari și participanți la intrarea sa victorioasă în întronarea de Sabat. „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care, în Hristos, ne poartă mereu în triumf și care prin noi răspândește în orice loc mireasma cunoașterii Lui!” (2 Cor. 2:14).
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 19 noiembrie 2018. Accesat 25 martie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.
Fragmentul de mai sus a fost preluat din Justification, vol. 2 de Michael Horton.
[1] N.tr. Recapitulare în acest context se referă la rolul Domnului Iisus ca al doilea Adam. Adică, la faptul că El face din nou/repetă ceea ce Adam nu a reușit să facă – să câștige intrarea în starea de glorificare.