Un articol de Michael Horton
Jerry Falwell l-a numit „unul dintre eroii mei și un erou al multor evanghelici, inclusiv al lui Billy Graham.” Îmi amintesc că, în urmă cu câțiva ani, plimbându-mă prin Centrul Billy Graham, am observat locul de onoare acordat lui Finney în tradiția evanghelică, fapt confirmat de primul curs de teologie pe care l-am avut la un colegiu creștin, unde lucrarea lui Finney era lectură obligatorie. Evanghelistul newyorkez a fost deseori citat și celebrat de cântărețul creștin Keith Green și de organizația Youth With A Mission. Finney este deosebit de apreciat în rândul liderilor creștini de dreapta și stânga, iar amprenta sa poate fi observată în mișcări care par a fi diverse, dar care, în realitate, sunt doar urmași ai moștenirii lui Finney. De la mișcarea Vineyard și mișcarea de creștere a bisericii până la cruciadele politice și sociale, televanghelismul și mișcarea Promise-Keepers, așa cum un fost președinte al seminarului Wheaton College a aclamat, „Finney trăiește!”
Acest lucru se datorează faptului că impulsul moralist al lui Finney a prevăzut o biserică care era în mare măsură o agenție de transformare personală și socială, mai degrabă decât instituția în care mijloacele harului, Cuvântul și Sacramentul, sunt puse la dispoziția credincioșilor care apoi duc Evanghelia în lume. În secolul al XIX-lea, mișcarea evanghelică s-a identificat din ce în ce mai mult cu cauzele politice – de la abolirea sclaviei și legislația privind munca copiilor la drepturile femeilor și interzicerea alcoolului. La începutul secolului XX, cu un aflux de imigranți romano-catolici care îi neliniștea deja pe mulți protestanți americani, secularismul a început să smulgă degetele establishmentului protestant de la instituțiile (colegii, spitale, organizații caritabile) pe care le creaseră și le susțineau. Într-un efort disperat de a recâștiga această putere instituțională și gloria „Americii creștine” (o viziune mereu puternică în imaginație, dar, după dezintegrarea Noii Anglii puritane, evazivă), establishmentul protestant de la începutul secolului a lansat campanii morale pentru „americanizarea” imigranților, pentru a impune instrucția morală și „educația caracterului.” Evangheliștii și-au prezentat evanghelia americană în termenii utilității practice pentru individ și națiune.
Acesta este motivul pentru care Finney este atât de popular. El este cel mai înalt reper în trecerea de la ortodoxia Reformei, evidentă în Marea Trezire (sub Edwards și Whitefield) la trezirile arminiene (chiar pelagiene), evidentă de la a doua Mare Trezire până în prezent. Pentru a demonstra îndatorarea evanghelicalismului modern față de Finney, trebuie mai întâi să observăm abaterile sale teologice. Din aceste abateri, Datorită acestor abateri, Finney a devenit părintele precursorilor unora dintre cele mai mari provocări de astăzi în cadrul bisericilor evanghelice; anume, mișcarea de creștere a bisericii (n.tr. Church Growth Movement), penticostalismul și trezirile politice.
Cine este Finney?
Reacționând împotriva calvinismului predominant al Marii Treziri, succesorii acelei mari mișcări a Duhului lui Dumnezeu s-au întors de la Dumnezeu la oameni, de la predicarea unui conținut obiectiv (și anume, Hristos și pe El răstignit) la accentul pus pe convingerea unei persoane să „ia o decizie.”
Charles Finney (1792-1875) a slujit în urma „celei de-a doua treziri”, așa cum a fost numită. Avocat prezbiterian, Finney a experimentat într-o zi „un puternic botez al Duhului Sfânt” care „ca un val de electricitate care trecea prin mine... părea să vină în valuri de dragoste lichidă.” În dimineața următoare, el și-a informat primul client al zilei: „Am un mandat de la Domnul Iisus Hristos pentru a susține cauza Lui și nu pot susține cauza ta.” Refuzând să urmeze cursurile Seminarului Princeton (sau ale oricărui seminar), Finney a început să conducă evanghelizări în nordul statului New York. Una dintre cele mai populare predici ale sale a fost „Păcătoșii obligați să își schimbe propriile inimi.”
Singura întrebare a lui Finney pentru orice învățătură era: „Este ea potrivită pentru a-i converti pe păcătoși?” Un rezultat al trezirilor lui Finney a fost divizarea prezbiterienilor din Philadelphia și New York în facțiuni arminiene și calviniste. „Noile sale „măsuri” includeau „banca anxioasă” (precursoare a actualei chemări la altar), tactici emoționale care duceau la leșin și plâns și alte „entuziasme”, așa cum le numeau Finney și adepții săi. Finney a devenit din ce în ce mai ostil față de prezbiterianism. În introducerea manualului său de teologie sistematică el s-a adresat critic față de Mărturisirea Westminster și la redactorii ei, ca și cum aceștia ar fi creat un „papă de hârtie” și ar fi „elevat mărturisirea și catehismul lor la nivelul tronului papal și în locul Sfântului Duh.” În mod remarcabil, Finney demonstrează cât de aproape cât de aproape tinde să fie revivalismul arminian, în înclinațiile sale naturaliste, de un liberalism teologic mai puțin rafinat, deoarece ambele au cedat în fața Iluminismului și încoronării rațiunii și moralității umane:
Faptul că instrumentul elaborat de acea adunare ar trebui să fie recunoscut în secolul al XIX-lea ca fiind standardul bisericii sau al unei ramuri inteligente a acesteia, nu este doar uimitor, ci trebuie să spun că este extrem de ridicol. Este la fel de absurd în teologie cum ar fi în orice altă ramură a științei. Este mai bine să ai un papă viu decât un papă mort.
Ce este atât de greșit cu teologia lui Finney?
În primul rând, nu trebuie să mergem mai departe de cuprinsul Teologiei sale sistematice pentru a afla că întreaga teologie a lui Finney se învârte în jurul moralității umane. Capitolele de la unu la cinci se referă la guvernarea morală, la obligații și la unitatea acțiunii morale; capitolele șase și șapte sunt „Ascultarea totală”, după cum capitolele de la opt la paisprezece discută despre atributele iubirii, egoism și despre virtuți și vicii. Abia în capitolul al douăzeci și unulea se găsește ceva specific creștin, despre ispășite. Acesta este urmat de o discuție despre regenerare, pocăință și credință. Există un capitol despre justificare, urmat de șase despre sfințire. Cu alte cuvinte, Finney nu a scris cu adevărat o Teologie sistematică, ci o colecție de eseuri despre etică.
Dar asta nu înseamnă că Teologia sistematică a lui Finney nu conține câteva afirmații teologice semnificative. În primul rând, ca răspuns la întrebarea: „Încetează un creștin să mai fie creștin, ori de câte ori comite un păcat?”, Finney răspunde:
Ori de câte ori păcătuiește, el trebuie, pentru moment, să înceteze să mai fie sfânt. Acest lucru este de la sine înțeles. Ori de câte ori păcătuiește, trebuie să fie condamnat; trebuie să suporte pedeapsa legii lui Dumnezeu... Dacă se spune că porunca este încă obligatorie pentru el, dar că, în ceea ce-l privește pe creștin, pedeapsa este îndepărtată pentru totdeauna sau abrogată, răspund că abrogarea pedepsei înseamnă abrogarea poruncii; pentru că o poruncă fără pedeapsă nu este lege. Este doar un îndemn sau un sfat. Prin urmare, creștinul este justificat atât timp cât se supune și trebuie să fie condamnat atunci când nu se supune; dacă nu Antinomianismul este adevărat... În aceste privințe, deci, creștinul păcătos și păcătosul neconvertit se află exact în aceeași poziție. (p. 46)
Finney credea că Dumnezeu cerea perfecțiunea absolută, dar în loc ca acest lucru să-l conducă la căutarea neprihănirii sale perfecte în Hristos, el a ajuns la concluzia că
...ascultarea prezentă deplină este o condiție a justificării. Dar, din nou, la întrebarea: poate fi omul îndreptățit în timp ce păcatul rămâne în el? Cu siguranță că nu poate, nici după principiile legale, nici după cele evanghelice, cu excepția cazului în care legea este abrogată...Dar poate fi iertat, acceptat și justificat, în sensul evanghelic, în timp ce păcatul, oricare ar fi gradul său, rămâne în el? Cu siguranță că nu (p. 57).
Cu Mărturisirea de la Westminster în vizor, Finney declară despre formula Reformei „simultan justificat și păcătos”, „Mă tem că această eroare a ucis mai multe suflete decât tot universalismul care a blestemat vreodată lumea.” Căci, „ori de câte ori un creștin păcătuiește, el se află sub condamnare și trebuie să se pocăiască și să facă primele fapte, sau este pierdut” (p. 60).
Vom reveni la doctrina lui Finney despre justificare, dar trebuie remarcat faptul că aceasta se bazează pe negarea doctrinei păcatului originar. Susținută atât de romano-catolici, cât și de protestanți, această învățătură biblică insistă asupra faptului că toți ne naștem în această lume moștenind vina și corupția lui Adam. Prin urmare, suntem robiți de o natură păcătoasă. Așa cum a spus cineva, „Păcătuim pentru că suntem păcătoși”: condiția de păcătos determină actele de păcat, și nu invers. Dar Finney l-a urmat pe Pelagius, ereticul din secolul al V-lea, care a fost condamnat de mai multe consilii bisericești decât orice altă persoană din istoria bisericii, în negarea acestei doctrine.
În schimb, Finney credea că ființele umane erau capabile să aleagă dacă vor avea o natură coruptă sau vor fi răscumpărate, referindu-se la păcatul originar ca la o „dogmă antiscripturală și fără sens” (p. 179). În mod clar, Finney a negat noțiunea că ființele umane posedă o natură păcătoasă (ibid.). Prin urmare, dacă Adam ne conduce în păcat, nu este prin faptul că îi moștenim vina și corupția, ci prin faptul că îi urmăm exemplul negativ, acest lucru duce în mod logic la viziunea că Hristos, al doilea Adam, este salvator prin exemplu. Tocmai în această direcție duce Finney explicația sa despre ispășire.
Primul lucru pe care trebuie să-l observăm despre ispășire, spune Finney, este că Hristos nu ar fi putut muri pentru păcatele altcuiva decât pentru ale Sale. Supunerea Sa față de lege și neprihănirea Sa perfectă au fost suficiente pentru a-L salva, dar nu puteau fi acceptate legal în numele altora. Faptul că întreaga teologie a lui Finney este condusă de o pasiune pentru îmbunătățirea morală se vede chiar în acest punct: „Dacă el [Hristos] a respectat Legea ca înlocuitor al nostru, atunci de ce ar trebui să se insiste asupra revenirii noastre la ascultarea personală ca o condiție sine qua non a mântuirii noastre?” (p. 206). Cu alte cuvinte, de ce ar insista Dumnezeu ca noi să ne mântuim prin propria noastră ascultare dacă lucrarea lui Hristos a fost suficientă? Cititorul ar trebui să-și amintească cuvintele Sfântului Pavel în această privință: „Nu anulez harul lui Dumnezeu; căci dacă justificarea vine prin lege, atunci Hristos a murit degeaba.” S-ar părea că Finney este de acord. Diferența este că el nu are nicio dificultate în a crede ambele premise.
Desigur, acest lucru nu este în întregime corect, deoarece Finney a crezut că Hristos a murit pentru ceva – nu pentru cineva – ci pentru ceva. Cu alte cuvinte, a murit pentru un scop, dar nu pentru oameni. Scopul acelei morți a fost acela de a reafirma guvernarea morală a lui Dumnezeu și de a ne conduce la viața veșnică prin exemplu, așa cum exemplul lui Adam ne-a incitat la păcat. De ce a murit Hristos? Dumnezeu știa că „Ispășirea va prezenta creaturilor cele mai înalte motive posibile pentru virtute. Exemplul este cea mai mare influență morală care poate fi exercitată... Dacă bunăvoința manifestată în ispășire nu înfrânge egoismul păcătoșilor, situația lor este fără speranță” (p. 209). Prin urmare, noi nu suntem păcătoși neajutorați care trebuie răscumpărați, ci păcătoși rătăciți care au nevoie de o demonstrație de altruism atât de emoționantă încât să ne entuziasmeze să renunțăm la egoism. Finney nu numai că a crezut că teoria „influenței morale” a ispășirii era principalul mod de a înțelege crucea; el a negat în mod explicit ispășirea substitutivă, care „...presupune că ispășirea a fost o plată literală a unei datorii, ceea ce am văzut că nu constă în natura ispășirii... Este adevărat că ispășirea, prin ea însăși, nu asigură mântuirea nimănui” (p. 217).
Apoi este chestiunea aplicării răscumpărării. Lepădând ortodoxia calvinistă a vechilor prezbiterieni și congregaționaliști, Finney a argumentat vehement împotriva concepției că nașterea din nou este un dar divin, insistând că „regenerarea constă în faptul că păcătosul își schimbă alegerea, intenția, preferința; sau în schimbarea de la egoism la dragoste sau bunăvoință”, ca urmare a influenței morale a exemplului mișcător al lui Hristos (p. 224). „Păcătoșenia originară sau constituțională, regenerarea fizică și toate dogmele lor înrudite și care rezultă din acestea, sunt deopotrivă subversive pentru Evanghelie și respingătoare pentru inteligența umană” (p. 236).
Vrând să nu aibă nimic de-a face cu păcatul originar, cu o ispășire substitutivă și cu caracterul supranatural al nașterii din nou, Finney continuă să atace „articolul prin care biserica stă sau cade” – justificarea doar prin har, doar prin credință.
Reformatorii protestanți au insistat, pe baza unor texte biblice clare, asupra faptului că justificarea (în greacă, „a declara drept”, mai degrabă decât „a face drept”) era un verdict legal. Cu alte cuvinte, în timp ce Roma (n.tr. Biserica Romano-catolică) susținea că justificarea era un proces prin care o persoană rea devenea mai bună, reformatorii susțineau că era o declarație sau o pronunțare care avea la bază neprihănirea altcuiva (adică a lui Hristos). Prin urmare, a fost un verdict perfect, o dată pentru totdeauna, de îndreptățire la începutul vieții creștine, nu la mijloc sau la sfârșit.
Cuvintele cheie în doctrina evanghelică sunt „legal” și „imputație” (creditarea contului cuiva, spre deosebire de ideea de „infuzie” a neprihănirii în sufletul unei persoane). Cunoscând toate acestea, Finney declară:
Este imposibil și absurd ca păcătoșii să fie declarați drepți din punct de vedere legal... După cum vom vedea, există multe condiții, în timp ce există un singur temei pentru justificarea păcătoșilor... După cum s-a spus deja, nu poate exista justificare în sens juridic sau legal decât pe baza unei ascultări universale, perfecte și neîntrerupte față de lege. Acest lucru este negat, desigur, de cei care susțin că justificarea evanghelică, sau justificarea păcătoșilor penitenți, este de natura unei justificări legale sau judiciare. Aceștia susțin maxima juridică potrivit căreia ceea ce face un om prin altul, face el însuși și, prin urmare, legea consideră că ascultarea lui Hristos este a noastră, pe motiv că El a ascultat pentru noi.
La aceasta, Finney răspunde:
Doctrina unei neprihăniri imputate, sau că ascultarea lui Hristos față de lege a fost socotită ca fiind ascultarea noastră, se bazează pe o presupunere falsă și fără sens. La urma urmei, neprihănirea lui Hristos „nu putea face mai mult decât să se justifice pe El însuși. Ea nu ne poate fi imputată niciodată... Era deci imposibil, în mod natural, ca El să se supună în numele nostru.” Această „reprezentare a ispășirii ca bază a îndreptățirii păcătosului a fost un prilej de poticnire pentru mulți” (pp. 320-322).
Punctul de vedere conform căruia credința este singura condiție a justificării este „punctul de vedere antinomian”, afirmă Finney. „Vom vedea că perseverența în ascultare până la sfârșitul vieții este, de asemenea, o condiție a îndreptățirii.” Mai mult, „sfințirea prezentă, în sensul consacrării depline prezente față de Dumnezeu, este o altă condiție... a justificării. Unii teologi au făcut din justificare o condiție a sfințirii, în loc să facă din sfințire o condiție a justificării. Dar vom vedea că aceasta este o viziune eronată asupra subiectului” (pp. 326-327). Fiecare act de păcat necesită „o nouă justificare„ (p. 331). Referindu-se la „autorii Mărturisirii de credință de la Westminster” și la punctul lor de vedere cu privire la o neprihănire imputată, Finney se întreabă: „Dacă acest lucru nu este antinomianism, nu știu ce este” (p. 332). Pentru Finney, această chestiune juridică este irațională, așa că el concluzionează: „Consider aceste dogme ca fiind absurde și mai potrivite pentru o poveste de dragoste decât pentru un sistem de teologie” (p. 333). El încheie în această secțiune împotriva Adunării de la Westminster
În concepția școlii vechi, legăturile dintre justificare și depravare sunt evidente. Ei susțin, după cum am văzut, că fiecare facultate și parte a naturii (n.tr. omului) este păcătoasă. Desigur, o întoarcere la sfințenia personală și prezentă, în sensul unei depline conformități cu legea, nu poate fi pentru ei o condiție a justificării. Ei trebuie să aibă o îndreptățire, dar să fie totuși în păcat, cel puțin într-o anumită măsură. Acest lucru trebuie să fie adus de neprihănirea imputată. Intelectul se revoltă la o justificare în păcat. Așa că se pune la cale un plan pentru a abate privirea legii și a legiuitorului de la păcătos la înlocuitorul său, care a respectat legea în mod desăvârșit (p. 339).
Pe aceasta o numește „o altă evanghelie.” Insistând asupra faptului că relatarea mai degrabă realistă a lui Pavel despre viața creștină din Romani 7 se referă de fapt la viața apostolului înainte de a fi experimentat „sfințirea deplină”, Finney îl întrece pe Wesley în argumentarea posibilității sfințeniei depline în această viață. John Wesley a susținut că este posibil ca un credincios să atingă sfințirea deplină, dar când a recunoscut că până și cei mai sfinți creștini păcătuiesc, el și-a adaptat teologia în raport cu acest simplu fapt empiric. El a făcut acest lucru spunând că această experiență a „perfecțiunii creștine” era o chestiune care ține de inimă, nu de acțiuni. Cu alte cuvinte, un creștin poate fi desăvârșit în iubire, astfel încât iubirea să fie acum singura motivație a acțiunilor sale, în timp ce face ocazional greșeli. Finney respinge acest punct de vedere și insistă asupra faptului că justificarea este condiționată de perfecțiunea completă și totală – adică de „conformitatea cu legea lui Dumnezeu în întregime”, și nu numai că credinciosul este capabil de acest lucru; atunci când el sau ea încalcă o poruncă a legii, este necesară o nouă justificare.
După cum a subliniat atât de elocvent teologul de la Princeton, B.B. Warfield, există două religii de-a lungul istoriei: păgânismul – al cărui expresie religioasă este pelagianismul – și mântuirea supranaturală. Și împreună cu Warfield și cu cei care i-au avertizat cu seriozitate pe frații și surorile lor cu privire la aceste erori ale lui Finney și al succesorilor săi, trebuie să ne împăcăm și noi cu tendința extrem de heterodoxă din Protestantismul American. Cu rădăcini în revivalismul lui Finney, poate că protestantismul evanghelic și cel liberal nu sunt atât de departe unul de celălalt, până la urmă. „Noile măsuri” ale sale, ca și mișcarea de creștere a bisericii de astăzi, au făcut din alegerile și emoțiile umane centrul slujbei bisericii, au ridiculizat teologia și au înlocuit predicarea lui Hristos cu predicarea convertirii.
Pe moralismul naturalist al lui Finney se bazează cruciadele politice și sociale creștine care își construiesc credința în umanitate și în resursele acesteia pentru auto-mântuire. Vorbind aproape ca un deist, Finney a declarat: „Nu există nimic în religie dincolo de puterile obișnuite ale naturii. Ea constă în întregime în exercitarea corectă a puterilor naturale. Este doar atât, și nimic altceva. Atunci când omenirea devine cu adevărat religioasă, nu devine capabilă să depună eforturi pe care înainte nu le putea depune. Ei doar exercită puterile pe care le aveau înainte, într-un mod diferit, și le folosesc pentru gloria lui Dumnezeu.” Astfel, așa cum nașterea din nou este un fenomen natural, la fel este și o trezire: „O trezire nu este un miracol și nici nu depinde de un miracol, în nici un sens. Ea este un rezultat pur filosofic al utilizării corecte a mijloacelor stabilite – la fel ca orice alt efect produs prin aplicarea mijloacelor.” Credința că nașterea din nou și trezirile depind în mod necesar de activitatea divină este nocivă. „Nicio doctrină”, spune el, „nu este mai periculoasă pentru prosperitatea bisericii decât aceasta și nu este nimic mai absurd” (Revivals of Religion [Revell], pp. 4-5). Atunci când liderii mișcării de creștere a bisericii susțin că teologia stă în calea creșterii și insistă că nu contează ce crede o anumită biserică: creșterea este o chestiune de a urma principiile corecte, ei arată cât de mult îl urmează pe Finney. Atunci când liderii mișcării Vineyard laudă această întreprindere subcreștină și lătratul, răcnetele, țipetele, râsetele și alte fenomene ciudate pe baza faptului că „funcționează” și că trebuie să judecăm veridicitatea sa după roadele sale, ei îl urmează pe Finney, precum și pe părintele pragmatismului american, William James, care a declarat că adevărul trebuie judecat pe baza „valorii sale în bani în termeni experiențiali.”
Astfel, în teologia lui Finney, Dumnezeu nu este suveran; omul nu este păcătos prin natură; ispășirea nu este o plată adevărată pentru păcat; justificarea prin imputare este o insultă la adresa rațiunii și a moralității; nașterea din nou este pur și simplu efectul unor tehnici, iar trezirea este un rezultat natural al unor campanii istețe. În proaspăta sa introducere la ediția bicentenară a Teologiei sistematice a lui Finney, Harry Conn laudă pragmatismul lui Finney: „Mulți slujitori ai Domnului nostru ar trebui să caute cu sârguință o evanghelie care „funcționează”, și sunt fericit să afirm că o pot găsi în acest volum.” Așa cum Whitney R. Cross a documentat cu atenție în The Burned-Over District: The Social and Intellectual History of Enthusiastic Religion in Western New York, 1800-1850 (Cornell University Press, 1950), întinderea de teritoriu în care au fost cele mai frecvente treziri ale lui Finney a fost, de asemenea, leagănul cultelor perfecționiste care au afectat acel secol. O evanghelie care „funcționează” pentru perfecționiștii zeloși la un moment dat nu face decât să creeze super-sfinți dezamăgiți și consumați.
Nu este nevoie să mai spunem că mesajul lui Finney este radical diferit de credința evanghelică, la fel este și orientarea de bază a mișcărilor pe care le vedem astăzi în jurul nostru și care îi poartă amprenta: revivalismul (sau eticheta sa modernă, „mișcarea de creștere a bisericii”), perfecționismul și emoționalismul penticostal, triumfalismul politic bazat pe idealul „Americii creștine” și tendințele antiintelectuale și antidoctrinare ale evanghelismului și fundamentalismului american. Prin intermediul „Mișcării pentru o viață superioară” (n.tr. Higher Life Movement) de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, perfecționismul lui Finney a ajuns să domine mișcarea dispensaționalistă aflată la început, sub auspiciile lui Lewis Sperry Chafer, fondatorul Seminarului din Dallas și autorul cărții He That Is Spiritual. Finney, desigur, nu este singurul responsabil; el este mai mult un produs decât un producător. Cu toate acestea, influența pe care a exercitat-o și continuă să o exercite până în ziua de azi este foarte răspândită.
El nu doar că a abandonat principiul material al Reformei (justificarea), ceea ce l-a făcut un renegat împotriva creștinismului evanghelic; el a repudiat doctrine, cum ar fi păcatul originar și ispășirea substitutivă, care au fost îmbrățișate atât de romano-catolici, cât și de protestanți. Prin urmare, Finney nu este doar un arminian, ci și un pelagian. El nu este doar un dușman al protestantismului evanghelic, ci și al creștinismului istoric în cel mai general sens.
Nu subliniez aceste lucruri cu plăcere, ca și cum i-aș denunța cu bucurie pe eroii evanghelicilor americani. Cu toate acestea, este întotdeauna cel mai bine, atunci când cineva a pierdut ceva valoros, să se întoarcă pe urmele sale pentru a determina când și unde a fost ultima dată în posesia acelui lucru. Acesta este scopul acestui exercițiu, de a înfrunta cu o oarecare onestitate abaterea gravă de la creștinismul biblic care a avut loc prin revivalismul american. Pentru că, până când nu vom aborda această schimbare, vom păstra un traseu distorsionat și periculos. Despre un lucru Finney a avut perfectă dreptate: Evanghelia susținută de teologii de la Westminster pe care i-a atacat direct și, de fapt, susținută de întreaga comunitate a evanghelicilor, este „o altă evanghelie”, distinctă de cea proclamată de Charles Finney. Întrebarea de moment este: De partea cărei evanghelii ne vom poziționa?
1 Dacă nu se specifică altfel, toate citatele sunt din Charles G. Finney, Finney's Systematic Theology (Bethany, 1976).
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 2 ianuarie 1995. Accesat 10 aprilie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.