Un articol de Michael Horton
Rupertus Meldenius a spus: „În ceea ce este esențial, unitate; în ceea ce nu este esențial, libertate; în toate lucrurile, caritate.” Marea forță a evanghelicalismului a fost aceea de a uni creștinii din diverse tradiții teologice în jurul articolelor centrale ale crezului. Dar, de multe ori, se întâmplă ca puterea să vină cu o slăbiciune corespunzătoare. Au existat dezbateri recente cu privire la măsura în care anumite concepte biblice, cum ar fi botezul, Cina Domnului și conducerea bisericii, constituie „probleme evanghelice.” Este adevărat că nu tot ceea ce este în Biblie are aceeași greutate. Dar mă îngrijorează faptul că am trasat o linie de demarcație prea drastică între lucrurile „esențiale” și „neesențiale”; de fapt, sunt convins că această maximă duce în mod logic la ideea unui canon-în-canon, în care Scriptura nu mai este autoritatea noastră normativă și nici mărturisirea de credință care rezumă principalele sale învățături. Mai degrabă, fiecare dintre noi determină ce părți din Scriptură și din rezumatul ei confesional considerăm ca fiind autoritare și necesare.
Deci, cum răspundem? Cercurile noastre conservatoare ar trebui să evite tentația de a pierde simțul proporționalității adecvate. Evanghelicii au tendința de a avea o viziune reducționistă asupra a ceea ce ei consideră a fi „probleme legate de Evanghelie.” De exemplu, biserica și sacramentele sunt, de fapt, chestiuni legate de Evanghelie, dar acest lucru nu înseamnă că fiecare aspect legat de biserică și sacramente are aceeași greutate și claritate în Scriptură. Negarea realității bisericii vizibile ca instituție a lui Hristos este o erezie; diferențele cu privire la guvernarea bisericii nu sunt. Respingerea botezului sau a Cinei Domnului este o abatere de la credință, dar creștinii devotați Scripturii nu cad de acord cu privire la o varietate de aspecte legate de sacramente. Acestea nu sunt chestiuni de erezie, dar nici nu sunt indiferente, astfel încât să nu constituie un obstacol real în calea unității. Frații mei baptiști nu ar trebui să creadă că am libertatea de a-mi boteza copiii – dacă Scriptura ne învață că botezul trebuie administrat numai după mărturisirea credinței, atunci este un păcat să-l administrez copiilor credincioșilor. Opusul este la fel de adevărat, motiv pentru care Mărturisirea de la Westminster numește „un mare păcat” neglijarea sau refuzul de a acorda botezul celor care au dreptul la sacrament (28.5).
Chiar și chestiunile care nu sunt „probleme legate de Evanghelie” sunt totuși esențiale. Axioma lui Meldenius presupune că, dacă o doctrină nu este fundamentală, atunci este o chestiune de libertate creștină. Dar lucrurile asupra cărora putem fi în dezacord nu includ și lucruri pe Biblia le abordează; mai degrabă, libertatea este permisă tocmai acolo unde Scriptura tace. Tot ceea ce Scriptura propune să fie crezut și practicat este esențial – nu la fel de esențial, dar totuși esențial. Hristos este rege, iar noi nu suntem în poziția de a alege care dintre decretele Sale le considerăm obligatorii. Să avem atunci umilința de a supune conștiința noastră cuvântului lui Dumnezeu, de a rămâne deschiși la corectarea reciprocă prin acest cuvânt, în dependență de Duhul adevărului, pentru ca în adevăr să arătăm „caritate, în toate lucrurile.”
Dr. Michael Horton este profesor de teologie sistematică și apologetică la Seminarul Teologic Westminster din California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Modern Reformation, în 30 iunie 2017. Accesat 04 aprilie2024. Tradus și publicat cu permisiune.