Un articol de R. Scott Clark
Având în vedere că tradiția (tradițiile) baptistă (baptiste) operează dintr-un set de ipoteze care sunt, în anumite moduri importante, distincte de cele cu care operează bisericile Reformei în ceea ce privește istoria răscumpărării, poate fi o provocare pentru noi, cei din tradiția reformată, să comunicăm cu prietenii noștri baptiști (și ei cu noi). Am primit frecvent întrebarea de la prietenii mei baptiști: „În teologia reformată, ce este cu adevărat nou în Noul Legământ?” De multe ori am cedat tentației de a încerca să răspund la întrebarea baptistă pe baze esențialmente baptiste. Îmi dau seama acum că este o greșeală. În spiritul epocii, îmi ofer o „revizuire.”
O substanță, mai multe administrări
Atunci când prietenii mei baptiști mă întreabă ce este nou în Noul Legământ, conform teologiei reformate, ei presupun aproape întotdeauna lucruri pe care tradiția reformată nu le presupune. De exemplu, atunci când un baptist spune „Noul Legământ”, de obicei presupune (există și excepții) că legământul harului a fost promis înainte de Noul Legământ, dar că acesta nu a existat niciodată în mod real în istorie. Astfel, ei pornesc de la o viziune radical diferită de cea susținută de reformați cu privire la continuitatea legământului harului. Adică nu există cu adevărat un legământ al harului, în realitate, în istorie, până la Noul Legământ. Astfel, în măsura în care un baptist pornește de la această presupunere, însăși întrebarea „ce este nou în Noul Legământ?” este o întrebare capcană. Din perspectiva baptistă, răspunsul este: totul. Din perspectiva reformată, însă, răspunsul este mai complex.
Conform modului în care reformații înțeleg istoria răscumpărării, există un singur legământ al harului, care leagă întreaga istorie a răscumpărării și care a fost administrat pe parcursul istoriei răscumpărării. Noul Legământ nu este prima dată când legământul harului a intrat în istorie. Legământul harului a fost de fapt în, cu și sub tipurile și umbrele (adică Vechiul Testament) prin care mântuirea a fost dezvăluită și administrată progresiv timp de mii de ani înainte de venirea lui Hristos. Când Dumnezeu Fiul a venit la Adam și Eva, după cădere, a articulat promisiunea legământului harului: „Voi pune vrăjmășie între tine și femeie și între urmașul tău și urmașul ei; el îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen 3:15).
Conform teologiei reformate, aceasta a fost o administrare a legământului harului. La fel au fost și promisiunile făcute lui Noe în Geneza 6:18: „Dar Eu voi încheia legământul Meu cu tine și vei intra în arcă, tu, fiii tăi, soția ta și soțiile fiilor tăi împreună cu tine.” Promisiunile făcute lui Avraam în Geneza 12, 15 și 17 au fost administrații ale legământului harului. Legământul mozaic a fost, de asemenea, o administrare a legământului harului, la fel ca și legământul davidic. Noul Legământ este o administrare a legământului harului.
Astfel, într-un sens foarte important, o parte a răspunsului la întrebarea „ce este nou în legământul harului?” este, nimic. Substanța legământului harului este aceeași atât sub tipurile și umbrele [Vechiului Testament], cât și astăzi, în Noul Legământ. Dumnezeu Fiul a promis că va fi Răscumpărătorul nostru și și-a respectat această promisiune prin întruparea, supunerea, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer.
Noutatea este mai amplă decât credeți
Înțelegerea baptistă a legământului harului, din motive ușor de înțeles, tinde să se concentreze pe beneficiile legământului harului și în special pe aplicarea legământului la credincioșii individuali. În timp ce reformații se gândesc la legământul harului ca la ceva care este obiectiv pentru noi, care este administrat în exterior și prin care cei aleși primesc beneficiile lui Hristos, adică beneficiile legământului harului în interior, prietenii noștri baptiști tind să se gândească la legământul harului doar ca la o adunare a celor care L-au primit deja pe Hristos și beneficiile sale. Ei nu se gândesc la administrarea legământului harului așa cum o facem noi. Legământul nu este administrat în biserica vizibilă în măsura în care biserica vizibilă, o colecție de persoane regenerate, pur și simplu îi recunoaște pe cei care au primit deja beneficiile.
Aceasta se înțelege și în lumina limbajului pe care îl vedem în Ieremia 31:31-33:
„Iată, vin zile”, zice Domnul, „când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din țara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor”, zice Domnul. „Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea”, zice Domnul: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.
În timp ce reformații au înțeles întotdeauna că această promisiune indică un contrast în termeni relativi, prietenii noștri baptiști tind să se gândească la acest pasaj în termeni absoluți. Totuși, contrastul din pasaj (în termeni proprii) este între vechea administrare a legământului harului, adică cea mozaică, și cea nouă. Conform capitolelor 7-10 din Evrei, ceea ce este înlocuit este legământul mozaic. Mai mult, în timp ce reformații tind să înțeleagă limbajul lui Ieremia ca fiind figurativ (mai exact hiperbolă, în care Noul Legământ este caracterizat în termenii Vechiului Legământ), prietenii noștri baptiști tind să îl ia mai mult literal ca pe o caracteristică definitorie a Noului Legământ, susținându-și convingerea că Noul Legământ este compus în întregime din persoane regenerate. Pentru mai multe informații despre Ieremia 31, vedeți acest eseu.
În trecut am sărit prea repede și prea ușor peste a doua și cea mai importantă parte a răspunsului la întrebare: Dumnezeu Fiul s-a întrupat. Aceasta a fost în centrul legământului harului promis și administrat prin tipuri și umbre. Potrivit Evrei 11, toți credincioșii din vremea tipurilor și umbrelor, Îl așteptau pe Hristos. Ei nu căutau un teritoriu. Dacă ar fi dorit pământ, l-ar fi putut avea. Avraam a fost dispus să îl sacrifice pe Isaac pentru că a crezut că Dumnezeu îl va învia din morți pe fiul său promis. Moise a renunțat la toate bogățiile Egiptului de dragul ocării lui Hristos. Unii au fost torturați și alții au fost martirizați de dragul lui Hristos.
Cu toții căutau un singur lucru: pe Hristos. Petru a scris,
Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate. (1 Pet. 1:10-12)
În Noul Legământ îl avem în carne și oase, pe Cel pe care ei îl așteptau. Hristos este substanța legământului. El nu le-a fost doar promis în viitor, ci a fost de fapt cu ei în cadrul tipurilor și umbrelor (de exemplu, 1 Corinteni 10:1-4; Iuda 5 în NA28 și ESV). Cu toate acestea, El nu a fost cu ei în trup. Apostolii L-au atins de fapt pe Dumnezeu Fiul întrupat (1 Ioan 1:1-3). Dumnezeu este cu noi (Emanuel). El i-a atins pe oameni. S-a așezat la masă cu ei. A plâns. A suferit. A fost răstignit, a murit, a fost îngropat și a înviat. L-au văzut înălțându-se la cer (Faptele Apostolilor 1:9) și noi îl vom vedea venind din nou în glorie. Ce este nou în Noul Legământ: Dumnezeu Fiul și-a împlinit promisiunea pe care a făcut-o lui Adam, Noe și Avraam. Sămânța lui Avraam și sămânța femeii au zdrobit capul șarpelui, așa cum șarpele i-a lovit călcâiul. El a venit. El a biruit (Ioan 12). El atrage la sine toate națiunile.
Este o greșeală de proporții considerabile să trecem cu vederea această realitate atunci când explicăm natura Noului Legământ. Este imposibil să exaltăm suficient harul și mila lui Dumnezeu față de noi prin faptul că, în administrarea Noului Legământ al legământului unic al harului, nu mai suntem sub tipuri și umbre. Nu ne mai străduim, nu mai căutăm, nu mai sperăm că El ar putea veni într-o zi. El a venit și a făcut tot ceea ce a promis că va face. Nu mai există tipuri și umbre. Legile ceremoniale (religioase) sunt defuncte. Suntem liberi de legile alimentare, de obligația religioasă a circumciziei, a spălării mâinilor etc. Preoția a fost înlocuită cu preoția melhisedechiană, deoarece Hristos are o preoție și o viață indestructibilă (vezi tot textul din Evrei). Avem un mare Mare Preot și Mijlocitor care nu moare niciodată. El este mielul, templul și preoția. Toate tipurile și umbrele și-au îndeplinit scopul. Zidul de despărțire a fost dărâmat (Ef. 2:11-22). Legile judiciare, cu excepția măsurii în care reflectă legea naturală universală, au expirat. Nu mai există popoare naționale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu Duhul Sfânt atrage la Hristos oameni din toate națiunile. Biserica, adunarea Noului Legământ, este trans-culturală, trans-națională, trans-lingvistică.
Este Semi-Eschatologic
Există cel puțin un alt aspect al răspunsului la această întrebare care trebuie menționat, fie și numai pentru că este adesea trecut cu vederea. Oamenii de sub tipurile și umbrele priveau înainte în istorie, dar priveau și în sus, spre cer, spre starea finală. Despre Avraam, Evrei a scris: „Prin credință, el s-a dus să locuiască în țara făgăduinței, ca într-o țară străină, locuind în corturi cu Isaac și Iacov, moștenitori împreună cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cu nerăbdare cetatea care are temelii tari, al cărei proiectant și constructor este Dumnezeu” (Evrei 11:9-10). Avraam avea o credință escatologică. El aștepta o împărăție cerească și un Rege ceresc. Evrei explică despre toți credincioșii care au trăit sub tipuri și umbre:
În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11:12-16).
Îl căutau pe Mântuitorul și salvatorul de la mânia ce avea să vină. Aceasta înseamnă că legământul harului nu a fost niciodată de substanță pământească. A fost întotdeauna ceresc în substanță. A fost administrat prin intermediul unor tipuri și umbre pământești și al unui popor național pământesc, dar acestea erau accidente, adică caracteristici neesențiale. Când Hristos a venit, a adus cu El Împărăția lui Dumnezeu sau Împărăția Cerurilor. În El am intrat în Sfânta Sfintelor (Evrei 9:12; Evrei 10). Cerul a fost deschis pentru noi și pentru noi. Suntem hrăniți la masa Domnului, în ceruri, ca să spunem așa, cu trupul și sângele „propriu și natural” al lui Hristos (Mărturisirea Belgică art. 35).
Ei au anticipat întotdeauna realitatea cerească, dar acum, în Hristos, această realitate cerească a intrat în istorie. „Zilele din urmă” au fost inaugurate. Trăim o existență semi-escatologică, cu o cetățenie cerească (Filipeni 3:20), ca pelerini și străini.
Noul Legământ nu este cerul, dar îl puteți vedea de aici. De aceea, „semi-” este atât de important. Biserica vizibilă este încă mixtă. Există încă „nori fără apă” la sărbătorile noastre de dragoste (Iuda 12). Există încă eretici (2 Tim 2:17). Mai există cei care calcă în picioare sângele lui Hristos și profanează sângele legământului (Evrei 6:4; 10:29). Ei gustă din puterile veacului viitor, dar nu fac decât să mănânce spre osândirea lor.
Ce este nou în Noul Legământ? Pentru a împrumuta o expresie, „mult, în toate privințele” și nimic. Ambele sunt adevărate în același timp. Lăudați-L pe Dumnezeu pentru substanța legământului unic al harului și pentru binecuvântarea de a trăi în această minunată administrație nouă.
Acest articol a fost publicat pe Heidelblog. Accesat 25 aprilie 2024. Tradus și publicat cu permisiune.