Un articol de Shane Rosenthal
Înainte de a aprofunda semnificația din Evrei 11:1, există două pasaje la care ar trebui să privim, care resping ideea de credință oarbă. Primul se găsește în Matei 15:14, în care Iisus se referă la unii dintre farisei ca fiind „călăuze oarbe.” „Dacă orbul conduce pe orb”, spune El, „amândoi vor cădea în groapă.” Avertismentul său pare să fie relativ simplu. Urmarea oarbă a ideilor sau a autorităților religioase ar trebui evitată cu orice preț, deoarece rezultatele pot fi destul de periculoase.
Un alt text demn de luat în considerare este Fapte 17:11, în care Luca ne spune că evreii din Bereea „erau mai nobili decât cei din Tesalonic, pentru că primeau cuvântul cu toată râvna, cercetând zilnic Scripturile, ca să vadă dacă aceste lucruri sunt adevărate.” Așadar, de ce au fost lăudați acești evrei anume, mai mult decât ceilalți? Potrivit acestui verset, se datorează faptului că nu l-au crezut imediat pe Pavel și nu i-au urmat orbește învățătura (deși el pretindea că este apostol). În schimb, ei au ales să examineze cu atenție afirmațiile sale, comparându-le cu Scripturile pentru a vedea dacă Iisus a împlinit cu adevărat toate profețiile și promisiunile Vechiului Testament legate de venirea lui Mesia Israelului.
Este interesant de remarcat că, în cartea sa, Dovada Evangheliei, episcopul Eusebiu, din secolul al IV-lea, se plângea de faptul că creștinii din vremea sa erau adesea caricaturizați de adversarii lor ca fiind „animale iraționale” care „închid ochii și ascultă cu tărie ceea ce spunem fără să examineze deloc.”[1] Dar, după cum tocmai am văzut mai sus, aceasta este o prezentare complet eronată, deoarece contravine învățăturilor clare atât ale lui Iisus, cât și ale lui Pavel. Potrivit lui Eusebiu, „[Adversarii noștri ne calomniază adesea] cu acuzația că nu suntem în stare să prezentăm o demonstrație clară a adevărului pe care îl susținem și credem că este suficient pentru a-i reține pe cei care vin la noi doar prin credință.”[2] Astfel, în opinia sa, credința nu era văzută ca un fel de salt irațional orb, ci era o încredere profundă și permanentă care se bazează pe anumite adevăruri demonstrabile.
Așadar, ce adevăruri anume avea Eusebiu în minte? Ei bine, în același pasaj, el a argumentat că: „Datorită extraordinarei preștiințe demonstrate de scriitorii profetici și a evenimentelor reale care au avut loc în acord cu profețiile lor [atât evreii, cât și neamurile ar trebui să fie convinși] de natura inspirată și sigură a adevărului pe care îl susținem.”[3] Cu alte cuvinte, el credea că studiul împlinirii de către Iisus a numeroase profeții din Vechiul Testament oferă dovezi incontestabile care au puterea de a-i convinge pe toți oamenii de adevărul creștinismului. De fapt, la un moment dat, el spune în mod specific că creștinismul este stabilit „pe baza profețiilor anterioare.”[4] Din lectura proprie atât a Noului Testament, cât și a literaturii creștine timpurii, acesta pare a fi unul dintre principalele argumente apologetice din prima perioadă a istoriei bisericii. De exemplu, în predicile pe care le găsim de-a lungul cărții Faptele Apostolilor, îi regăsim pe apostoli făcând apel în mod repetat la împlinirea de către Iisus a profețiilor din Vechiul Testament.[5]
Așa cum am menționat în numeroase episoade ale podcastului The Humble Skeptic, anul trecut am chestionat aproape o sută de creștini la o varietate de evenimente și întâlniri, punându-le întrebări legate de „credință.” Când am întrebat în mod specific despre semnificația acestui cuvânt, majoritatea covârșitoare a celor pe care i-am chestionat au răspuns spunând că este un salt în orb, deoarece credința nu este ceva ce poate fi dovedit.[6] Dar dacă credința este oarbă, atunci de ce ar trebui să fie preferat un salt spre Dumnezeul Bibliei în detrimentul altor posibile opțiuni de credință? Când le-am adresat credincioșilor această întrebare suplimentară, cei mai mulți au sfârșit prin a face apel la propriile lor sentimente, intuiții și experiențe subiective.[7]
Mulți dintre cei care au susținut că credința este oarbă au sfârșit prin a cita Evrei 11:1 (folosind frecvent limbajul din KJV, care este prezentat la începutul acestui articol).[8] Așadar, cum trebuie să interpretăm sensul acestui verset? Dacă „credința este substanța lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor care nu se văd”, nu poate fi acesta înțeles ca un fel de text dovadă pentru credința oarbă? Și dacă credința însăși este o dovadă, atunci poate că s-ar putea susține că credința este toată dovada de care avem nevoie.
În primul rând, trebuie să recunoaștem că acest verset a fost tradus într-o varietate de moduri diferite de-a lungul secolelor. Conform ESV (English Standard Version), acest verset spune: „Credința este asigurarea lucrurilor nădăjduite, convingerea lucrurilor care nu se văd”, în timp ce în cea mai recentă ediție a NASB (New American Standard Bible) se spune: „Credința este certitudinea lucrurilor nădăjduite, o dovadă a lucrurilor care nu se văd.” Așadar, prima întrebare pe care trebuie să o investigăm este care dintre traducerile de mai sus reprezintă cel mai bine originalul grecesc.
Cuvântul grecesc pentru „credință” este pistis, pe care îl găsim la început în Evrei 11:1. Una dintre problemele legate de modul în care acest cuvânt este tradus în limba engleză este că, în ultimele două secole sau mai mult, a căpătat un fel de conotație religioasă. Cu toate acestea, scriitorii biblici nu au ales să folosească cuvântul pistis pentru că acesta transmite o anumită sensibilitate religioasă. Nu, pistis este pur și simplu cuvântul grecesc obișnuit pentru „încredere”, care este ceva fără de care niciunul dintre noi nu poate trăi. Pot să am încredere în scaunul pe care urmează să mă așez? Pot să am încredere în mâncarea pe care tocmai am comandat-o? Pot avea încredere într-o anumită bonă sau într-un consilier financiar? Acestea nu sunt întrebări religioase, dar uneori creștinii vorbesc despre credință ca și cum ar fi un fel de „al șaselea simț spiritual.”[9] Cu toate acestea, ori de câte ori apostolii au încercat să împărtășească credința, ei au apelat nu la intuițiile, sentimentele sau experiențele lor subiective private, ci la adevăruri cunoscute public,[10] și la fapte externe coroborate de numeroși martori oculari demni de încredere.[11]
Acum, cuvântul „substanță” din versetul nostru din Evrei 11:1 este o traducere a cuvântului grecesc hypostasis. Potrivit lexiconului grecesc BDAG, care este utilizat pe scară largă, acest cuvânt se referă la „natura esențială sau de bază ... a unei entități ... esență, ființă actuală, realitate.”[12] De fapt, acest lexicon abordează în mod specific modul în care acest cuvânt este folosit în Evrei 11:1: „Sensul de «încredere» sau «asigurare» ... favorizat de Melanchthon, Luther [și Tyndale] . . s-a bucurat de multă favoare, dar trebuie eliminat, deoarece nu se pot găsi exemple în acest sens.”[13] În acest caz, preferă în schimb să traducă hypostasis ca „garanție de proprietate . . . . sau titlu de proprietate.”[14]
Un alt lexicon pe care l-am consultat a ajuns la o concluzie aproape identică. În Theological Lexicon of the New Testament, Ceslas Spicq subliniază că, în lumea antică, „toți proprietarii de clădiri și terenuri trebuiau să aibă acte de proprietate care să le stabilească drepturile de proprietate. Astfel, o ipostază este o colecție de documente care stabilesc proprietatea, depuse în arhive, și care dovedesc drepturile proprietarului; prin urmare, este o garanție pentru viitor.”[15] În aceeași ordine de idei, un lexicon exhaustiv al grecilor clasici, cunoscut sub numele de Little, Scott, Jones, susține că ipostazele erau „titluri de proprietate” și „documente care consemnează dreptul de proprietate” și citează un exemplu dintr-un papirus egiptean din secolul al II-lea care folosește cuvântul exact în acest mod.[16] Prin urmare, cu tot acest context util, poate că este o opțiune viabilă să traducem prima parte din Evrei 11:1 ca spunând că „credința este titlul de proprietate al lucrurilor nădăjduite.”
A doua jumătate a acestui verset spune că credința este „convingerea (sau, eventual, dovada) lucrurilor care nu se văd.” Cuvântul grecesc pe care îl găsim aici este elenchos, care este cuvântul pe care Josephus l-a folosit atunci când și-a încurajat cititorii să „ia în considerare greutatea dovezilor” pe care le-a prezentat într-un anumit caz. Cred că acesta este un mod bun de a înțelege sensul în care elenchos este folosit în Evrei 11:1. Autorul folosește pur și simplu cuvinte diferite pentru a reafirma ceea ce a spus deja. Credința „este titlul de proprietate, al lucrurilor sperate – este dovada documentară a lucrurilor care nu se văd.”
Așadar, dacă ne uităm la contextul mai larg al capitolului 11 din Evrei, care este lucrul specific care este nădăjduit? Ei bine, conform versetului 10, ni se spune că Avraam „aștepta cu nerăbdare cetatea... al cărei arhitect și ziditor este Dumnezeu.” Iar în versetul 16, toți patriarhii sunt descriși ca fiind cei care doreau „o țară mai bună, și anume, o țară cerească.” Prin urmare, atunci când Evrei 11:1 descrie credința ca fiind „titlul de proprietate al lucrurilor nădăjduite”, contextul mai larg arată clar că accentul este pus pe moștenirea finală a credinciosului. Acesta este lucrul „care nu se vede.”
Acum, să luăm un moment pentru a analiza ce spune și ce nu spune Evrei 11:1. Acest verset nu spune că credința este oarbă, pentru că, până la urmă, nu definește de fapt natura credinței în sine. În schimb, cred că Evrei 11:1 subliniază pur și simplu unul dintre cele mai importante aspecte ale credinței – și anume, faptul că oricine crede în Iisus poate avea încredere imediată în ceea ce privește destinul său veșnic, deoarece credința este „titlul de proprietate” al moștenirii noastre viitoare. Faptul că aceasta este încă viitoare este motivul pentru care este descrisă ca fiind „nevăzută” și „sperată.” Pur și simplu nu există nicio dovadă care să sugereze că acest verset prezintă credința ca un fel de „al șaselea simț spiritual.” Mai degrabă, este pur și simplu un alt pasaj care ne învață mântuirea prin „doar credință.”
Când oamenii interpretează greșit Evrei 11:1 ca referindu-se la definiția credinței în sine, mai degrabă decât la natura speranței creștine despre viața de apoi, cred că acest lucru creează o mare confuzie și contribuie la acceptarea tot mai mare a ideii de credință ca un salt orb. Pentru a contesta această neînțelegere, cred că este esențial să parcurgem numeroase pasaje din Noul Testament în care credința vine ca rezultat al unor considerații ale dovezilor, inclusiv al vederii. De exemplu, însuși apostolul Toma a refuzat să creadă în învierea lui Iisus până când nu L-a văzut pe Iisus cu ochii săi și nu L-a atins cu mâinile (Ioan 20:24-28).
Acum, pentru că majoritatea creștinilor nu au avut ocazia să-L vadă, să-L audă sau să-L atingă în mod direct pe Iisus, există cu siguranță un sens în care putem spune că credința în Iisus este înrădăcinată în ceva „nevăzut.” De fapt, acesta a fost exact punctul de vedere pe care Iisus i l-a adresat lui Toma atunci când i-a răspuns spunându-i: „Ai crezut pentru că M-ai văzut? Fericiți sunt cei care nu au văzut și totuși au crezut” (Ioan 20:29. El nu sugera, desigur, că credința este întotdeauna oarbă sau că Toma nu a reușit să aibă o credință adevărată, ci mai degrabă că credința se poate baza și se bazează adesea pe multe tipuri diferite de dovezi, la fel cum a susținut însuși Pavel când a spus că, „credința vine prin auzirea ... cuvântului lui Hristos” (Romani 10:17. Marea majoritate a credincioșilor creștini de-a lungul istoriei nu L-au văzut niciodată pe Iisus cu ochii lor, dar și-au pus încrederea în El datorită mărturiei sigure pe care au auzit-o cu urechile lor.
În Fapte 1:3 Luca relatează că Iisus „s-a prezentat viu [apostolilor săi] după patimile Lui, prin multe dovezi convingătoare”, iar lucrurile pe care apostolii le-au văzut cu ochii lor, le-au auzit cu urechile lor și le-au atins cu mâinile lor (pentru a împrumuta limbajul din 1 Ioan 1:1-4 sunt cele pe care au ajuns să le proclame iar și iar în predicile și scrierile lor (Fapte 2:32, 3:15, 10:39-43, 13:30-3, 1 Cor 15:3-8 2 Petru 1:16-18. În 1933, Max Planck, faimosul fizician cunoscut pentru rolul pe care l-a jucat în inițierea teoriei cuantice, a scris o carte intitulată „Where is Science Going?” (Unde se îndreaptă știința), în care pleda pentru, „încrederea generală în informațiile orale și scrise din rapoartele științifice.”[17] Este vorba despre informații științifice pe care noi toți le primim, nu prin experiența sau observația noastră directă, ci indirect, prin intermediul observațiilor și mărturiilor altora. De fapt, el a argumentat că respingerea acestui tip de informații ar duce practic la distrugerea științei, deoarece, dacă nu s-ar putea avea încredere în rapoartele altor oameni de știință, atunci fiecare dintre noi ar fi limitat exclusiv la propriile experiențe și nu s-ar putea stabili niciodată o cunoaștere cuprinzătoare a lumii.[18] Potrivit lui Planck, a avea încredere în mărturiile altor observatori înseamnă pur și simplu să urmezi „apelul bunului simț.”[19]
În Ioan 15:27, Iisus le-a spus ilustru ucenicilor săi că ei vor da mărturie despre El, pentru că au fost cu El de la început. Prin urmare, atunci când ne punem credința în Iisus pe baza relatărilor lor, credința care ne vine prin auz, este ea însăși înrădăcinată și întemeiată pe mărturia lor de martori oculari, alături de alte forme de raționament bazat pe dovezi. Și, așa cum afirmă autorul către Evrei, oricine are o astfel de credință deține în prezent titlul de proprietate al viitoarei sale răsplăți nevăzute.
Shane Rosenthal este fondatorul și gazda podcastului The Humble Skeptic. Shane a contribuit cu un capitol la cartea "Defending the Faith", editată de Michael Horton. A obținut o licență în științe umaniste la Cal-State Fullerton și un masterat în teologie istorică la Westminster Seminary California.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Heidelblog. Accesat 09 noiembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.
NOTE
[1] Eusebiu, The Proof of the Gospel (Wipf & Stock, Eugene, OR, 2001), 6.
[2] Ibidem, 5.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] A se vedea, de exemplu, Fapte 2:21-38, 3:15-19, 4:10-19, 5:30-32, 42, 10:39-43, 13:28-38, 17:3-11, 18:28, 26:22-27, 28:23). În afara Noului Testament, a se vedea Epistola lui Ignatie către Filadelfia (6:3), Prima epistolă a lui Clement (16:1-17, care parcurge împlinirea de către Hristos a profeției din Isaia 53), Epistola lui Barnaba (5:1-2, 6-7, 12:10-11), Epistola către Diognet (11:5-6), Apologia lui Iustin Martirul (Cartea 1, secțiunile 30-54) și Răspunsul lui Augustin la Faustus Maniheanul (secțiunile 43-45).
[6] Doar o mână de respondenți nu au fost de acord cu această abordare și au furnizat în schimb dovezi pentru adevărul creștinismului, dar din acest grup, doar unul sau doi s-au referit în mod specific la împlinirea de către Iisus a profețiilor Vechiului Testament, care a fost o componentă esențială a evanghelizării în biserica primară.
[7] Dacă doriți să auziți unele dintre aceste răspunsuri, vă recomand episodul 2, „Este credința un sentiment?” și episodul 28 „Credință și experiență.”
[8] Aș estima că până la 20% dintre cei pe care i-am intervievat au apelat la acest verset. Discut acest lucru în episodul 3, Este credința oarbă?
[9] De fapt, unul dintre respondenții mei a definit-o folosind exact această frază, pe care o puteți auzi în episodul 6, Credință și certitudine. Pentru o discuție mai lungă despre definiția corectă a credinței, vă recomand Episodul 2, Este credința irațională?
[10] Vezi Faptele Apostolilor 2:22, 10:28, 37, 26:26 Aceste versete trebuie comparate cu limbajul pe care îl găsim în toate cele patru Evanghelii. Potrivit lui Matei 4„[Iisus] și-a răspândit faima în toată Siria ... Și mulțimi mari Îl urmau din Galileea și din Decapole, din Ierusalim și din Iudeea, și de dincolo de Iordan.” Cuvântul „mulțime” apare de fapt de 144 de ori de-a lungul Evangheliilor, iar în 35 dintre aceste cazuri, apare cu adjective precum mare sau numeroasă. Luca 12 descrie o scenă în care „miriade de mulțimi” s-au adunat pentru a-L vedea pe Iisus, ceea ce a făcut ca unii să fie chiar călcați în picioare, iar în Ioan 12 fariseii își spun unul altuia: „Uitați-vă cum s-a dat lumea după El!”
[11] Cel mai faimos exemplu în acest sens se găsește în crezul creștinilor timpurii citat de Pavel în 1 Cor 15:1-7 (vezi și: Fapte 1:18, 2:32, 3:15, 10:39, 13:31; 1 Ioan 1:1-4 etc.).
[12] BDAG, ediția a 3-a, 1040. Aceasta este prima definiție care apare pentru cuvântul ὑπόστασις.
[13] Ibidem, 1041 (a se vedea a treia definiție).
[14] Ibidem, (a se remarca fraza de încheiere a secțiunii 3, împreună cu substanța secțiunii 4).
[15] Ceslas Spicq, Theological Lexicon of the New Testament, 423 (la rubrica pentru ὑπόστασις).
[16] Dacă vă interesează, trimiterea este la P.Oxy. 237 viii 26, pe care o puteți găsi online aici. La pagina 176 din aceeași resursă, autorii notează că în acest document, cuvântul hypostasis „este folosit aici pentru întregul ansamblu de documente care se referă la proprietatea bunurilor unei persoane... depuse în arhive și care formează dovada proprietății.”
[17] Max Planck, Where is Science Going? (Ox Bow Press, Woodbridge, CT, 1933), 78.
[18] Ibidem. 67-77.
[19] Ibidem. 81.