Situația curentă din Palestina ridică multe întrebări din varii domenii ale vieții; politic, moral/etic, militar, filozofic și teologic. Cu toate că Biserica poate să contribuie cu un răspuns în toate aceste domenii, cel teologic este exclusiv rezervat ei. Odată ce conflictul iudeo-palestinian s-a declanșat, și statul Israel a declarat război asupra grupării teroriste Hamas, majoritatea lumii (cel puțin pe rețelele de socializare) s-a împărțit în două tabere majore.
Motivul pentru care abordez acest subiect este că mulți creștini au devenit în mod automat aliați cu statul Israel și suspiciunea mea este că, cel puțin în parte, aceasta se datorează unei poziții teologice la care ei subscriu. Desigur, nu vreau să spun că susținerea Israelului este un lucru greșit, nicidecum, dar întrebarea pe care o pun este: Ar trebui creștinii să susțină Israelul, bazându-se pe un argument teologic? Prin argumentul teologic mă refer la o poziție care susține că poporul iudeu este un popor sfânt, ales de către Dumnezeu. Această poziție teologică, se numește ”dispensaționalism.” Conform dispensaționalismului, acel teritoriu palestinian, este, prin decret divin, al poporului iudeu. Așadar oricine încearcă să cucerească acel teritoriu, de fapt este împotriva lui Dumnezeu.
În alt articol au fost prezentate cinci motive pentru care ideea că Dumnezeu are două popoare este nebiblică și că, de fapt, conform Scripturii, doar biserica lui Hristos este singurul popor ales al lui Dumnezeu. Continuând ideea, și oarecum pornind cu premisa aceasta, în acest articol voi prezenta perspectiva reformată cu privire la promisiunile pe care Dumnezeu le face lui Avraam și urmașilor săi, legate de țară. Cui îi sunt făcute aceste promisiuni și care trebuie să fie așteptarea noastră cu privire la împlinirea lor?
O scurtă definire a Dispensaționalismului
Ce este dispensaționalismul? Este destul de complicat să ofer un răspuns concret, chiar și un dispensaționalist ar avea dificultăți în a răspunde la această întrebare. Încă de la înființarea sa, acest curent teologic, presărat de speculații, a suferit multiple modificări într-un timp relativ scurt (nici două secole). De aceea, menționez că în cele ce urmează nu îmi propun să prezint întregul sistem și implicațiile sale, deoarece acesta este foarte complex și are multiple ramuri care se contrazic între ele cu privire la anumite aspecte din cadrul sistemului.
Un exemplu demn de menționat aici ar fi dezvoltarea ”sionismului creștin” – ideea că, prin decret divin, statul Israel deține teritoriul geografic din Palestina și creștinii trebuie să facă tot posibilul să asigure aceasta. Această mișcare se contrazice cu sistemul dispensaționalist mai larg din care se naște. Ea susține dominarea geopolitică a Palestinei de către iudei în prezent, ceea ce, conform dispensaționalismului, devine o realitate doar după răpirea bisercii și a necazului cel mare, în mileniu (alte trei concluzii dispensaționaliste eronate). Dar deși nu toți dispensaționaliștii susțin sionismul creștin, în esență susțin aceeași împlinire literală, doar că la momente diferite în istorie.
Pe scurt, dispensaționalismul este un sistem teologic care încearcă să explice revelația biblică, în special modul în care ea descrie mijlocul prin care Dumnezeu se relaționează cu oamenii, prin încadrarea ei în multiple perioade istorice (dispensații). Scopul dispensaționalismului este acela de a armoniza revelația biblică și a arăta relevanța ei pentru cititorii moderni, adică, propune un mod specific de a interpreta Scriptura. Acest sistem este deseori prezentat și explicat prin intermediul diagramelor, graficilor, prin multiple schematici și axe ale timpului.
În definiția sa, H. H. Rowden explică faptul că:
Principiul hermeneutic de bază [a dispensaționalismului] este interpretarea literală, care nu exclude simbolurile, figurile de stil și tipologia, dar insistă asupra faptului că, în general, „realitatea înțelesului literal al termenilor implicați" este determinantă (C.C. Ryrie, Dispensationalism Today, p. 87).[1]
Simplu spus, ideea că „realitatea înțelesului literal al termenilor implicați este determinantă”, înseamnă că există (cel puțin) două moduri în care o anumită promisiune sau profeție va fi împlinită. Astfel, concluziile de bază ale dispensaționalismului sunt:
că Dumnezeu lucrează cu oamenii în moduri distincte (dispensații) pe parcursul istoriei; că El are un plan distinct pentru Israel, diferit de planul pentru Biserică; că Biblia, mai ales profeția predictivă, trebuie să fie interpretată în mod literal; că Biserica va fi răpită în mod tainic de pe pământ, cu șapte ani înainte de A Doua Venire a lui Hristos; și că Hristos va domni cu Israel în timpul unei perioade literale de o mie de ani.[2]
Fie că este vorba de o interpretare literalistă, ca acea folosită de dispensaționalismul clasic, fie că se aplică o dezvoltare hermeneutică mai recentă – istorico-gramaticală – din care rezultă modificările care duc la dispensaționalismul progresiv, toate variantele sale ajung la concluzia că în viitor; poporul Israel ca națiune o să fie restaurat, templul o să fie reconstruit, iar Hristos va domnii pe pământ pentru o mie de ani literali.
Iată deci aspectul principal pe care ne vom concentra în continuare – modul în care teologii dispensaționaliști interpretează Scriptura, mai ales Vechiul Testament (aici îi includ pe toți învățătorii și oamenii care formulează afirmații teologice). Cu scopul de a simplifica lectura pentru cititor voi încerca să tratez acest subiect privind la una dintre concluziile dispensaționaliste și modul în care s-a ajuns la ea, anume, promisiunea unui teritoriu geografic și profețiile legate de aceasta.
Aspectul pozitiv al dispensaționalismului este că păstrează o perspectivă înaltă asupra Scripturii și sunt fermi în apărarea infailibilității și a ineranței sale. Mai mult, sentimentul de presiune și urgență pe care interpretarea dispensaționalistă o produce, de multe ori ajută la sporirea misionarismului și a evanghelizării. Toate aceste lucruri în sine, sunt bune. Însă, mecanismul hermeneutic de bază a teologiei dispensaționaliste deviază de la modul în care apostolii și majoritatea teologilor din istoria bisericii au interpretat Scriptura.
„Toată țara aceasta o voi da seminței tale” – interpretarea dispensaționalistă
Pentru a înțelege mai bine modul în care este pus în aplicare principiul de interpretare dispensaționalist, vom privi la următoarea concluzie a sa – că există promisiuni adresate doar Israelului etnic care vor fi împlinite literal și care nu se aplică (în totalitate) Bisericii. Una dintre aceste promisiuni este cea făcută lui Avraam cu privire la țara pe care Dumnezeu i-o va da.
Textul de bază este Geneza 12:7,
Domnul S-a arătat lui Avram și i-a zis: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale.”
O modificare mai târzie la această promisiune adaugă, „în veac.” (vezi Gen. 13:15).
După ce Dumnezeu îl alege pe Avraam, ca prin el să binecuvânteze toate neamurile pământului și formează un popor, urmează o descriere a istoriei lor tumultoase. Ei ajung în Egipt, de acolo Dumnezeu îi scoate prin Moise și după o lungă pribegie prin pustie ajung în final în teritoriul promis. Dumnezeu le asigură victoria asupra celor care ocupau acea țară la vremea aceea, cucerirea lor fiind de fapt, judecata lui Dumnezeu. Nu după mult timp, poporul încalcă legile date de Dumnezeu la Sinai și ca pedeapsă sunt duși în exil. În Deuteronom 4:25-31, Dumnezeu avertizează poporul că dacă vor „face ce este rău înaintea Domnului ...”, El îi va „împrăștia printre popoare.” Avertizarea este urmată de o promisiune că dacă rămășița mică v-a căuta pe Domnul „din toată inima” Îl va găsi. Textul continuă:
Și după ce ți se vor întâmpla toate aceste lucruri în strâmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău și vei asculta glasul Lui; căci Domnul Dumnezeul tău este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi și nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinții tăi.
Acesta deci, este tiparul multor profeții care urmează – avertizarea și amenințarea cu exil datorită apostaziei, urmată de promisiunea restaurării datorită credincioșiei lui Dumnezeu. Restaurarea Ierusalimului și a muntelui Sionului sunt o parte a promisiunilor date prin profeție, poporului Israel.
Dumnezeu îi spune lui Ezechiel în capitolul 36, „Tu, fiul omului, prorocește asupra munților lui Israel și spune... Iar voi, munți ai lui Israel, veți da crengi și vă veți purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple. Iată că voi fi binevoitor, Mă voi întoarce spre voi și veți fi lucrați și semănați. Voi pune să locuiască pe voi oameni în mare număr, toată casa lui Israel, pe toți! ...” (v. 1, 8-10a. Vezi și Ps. 147; Is. 60; Mica 4; Ezec. 34; 36; 37).
Dispensaționalismul, în toate formele sale, fie clasic, esențialist sau progresiv, citește aceste texte și ajunge la concluzia menționată mai sus – că Israel va avea o moștenire terestră în Palestina de azi.[3] Menționând texte din Isaia, Ezechiel și alte cărți profetice, Marc Tapernoux afirmă că,
Cea mai mare parte dintre Evreii care se vor întoarce primii în Palestina (Statul Israel de azi) se vor lăsa prinși în cursa diavolului, vor aclama pe Anticrist drept Mesia şi vor face legământ cu împăratul roman. Dar printre ei vor fi unii care își vor recunoaște păcatele personale şi ale neamului lor, se vor smeri înaintea lui Dumnezeu şi vor refuza să se supună lui Anticrist. Mulți dintre ei vor pecetlui mărturia lor cu sângele lor, în timp ce alții vor fi păstrați şi izbăviți prin venirea Domnului Isus împreună cu sfinții Săi.[4]
Literalismul arbitrar cu care sunt interpretate aceste texte, desigur, nu pot decât să ducă la concluziile dispensaționaliste. Dar sunt aceste concluzii corecte? Și este acesta un mod biblic de a interpreta aceste profeții, sau orice alt text din Scriptură?
„Dar ei își doresc o patrie mai bună” – Răspunsul Teologiei Reformate
O promisiune sau o profeție, în contextul ei inițial, are o semnificație importantă pentru cititor, dar înțelegerea ei este incompletă. De ce? Pentru că promisiunea nu include detalii despre modul în care va fi împlinită. Acest aspect, cât și altele, rămân în ambiguitate până la momentul împlinirii sale depline. Doar când promisiunea este împlinită cu totul și acea împlinire este luată în considerare, putem privi înapoi la ea ca să dobândim o înțelegere completă.
Ce înseamnă aceasta în mod practic? Înseamnă că trebuie să privim la revelația anterioară prin lentila revelației ulterioare. Trebuie să citim Vechiul Testament prin lentila Noului Testament. Dispensaționaliștii fac acest lucru, dar inconsecvent, arbitrar, ghidați de sistemul pe care l-au construit. O parte din profeții sunt văzute ca fiind împlinite în Biserică. De exemplu promisiunea din Ioel 2 este aplicată bisericii și văzută ca fiind împlinită la cincizecime (vezi Fapte 2). Acest dualism în interpretare este nebiblic deoarece toate promisiunile făcute poporului Israel, în Vechiul Testament, sunt adresate Bisericii și împlinite în Hristos.
În Vechiul Testament, locul în care iudeii se închinau lui Dumnezeu era la Templu, pe muntele Sionului. Locația aceasta a fost aleasă de Dumnezeu și din această cauză, tipologia muntelui Sionului este strâns legată de cea a Templului. Privind la celelalte ritualuri din legea ceremonială vechi-testamentară, dispensaționaliștii sunt de-acord că Hristos le-a împlinit pe toate. Ei afirmă că jertfele de la Templu arătau spre Hristos și odată ce El s-a jertfit, nu mai este nevoie de acele ritualuri. Acest lucru este afirmat și în Evrei 9-10. Din aceste capitole putem deduce că și muntele Sionului este un simbol care, odată cu venirea lui Hristos, și-a încheiat ”datoria.” Dacă Templul, altarul, chivotul, vasul cu mană, toiagul lui Aaron, tablele legământului, capacul ispășirii (9:3-5) și vasele de slujbă (v21, 22) simbolizau lucrurile din ceruri, atunci și muntele Sionului reprezintă un munte ceresc. De fapt, nu trebuie să deducem aceasta, deoarece în capitolul 12, adresându-se creștinilor evrei, autorul spune lucrul acesta în mod explicit.
Vedem astfel promisiunea că,
În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălța deasupra dealurilor și popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el și vor zice: „Veniți, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui!” Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim, Cuvântul Domnului. (Mica 4:1, 2)
Și împlinirea acestei promisiuni, „voi însă v-ați apropiat de muntele Sionului și de Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului celui viu...” (Ev. 12:22).
Astfel, odată cu venirea lui Hristos, cu moartea Sa și înălțarea Lui la cer, muntele Sionului, Ierusalimul și Templul și-au încheiat rolul de simboluri. La fel cum simbolul jertfelor împlinite în Hristos, se adresează creștinilor, așa și promisiunile legate de un tărâm veșnic, unde poporul lui Dumnezeu se va aduna pentru închinare, sunt împlinite în El și adresate Bisericii. Poythress rezumă succint:
Ierusalimul ceresc din Evrei 12 există în virtutea prezenței lui Hristos ca mare preot cu sângele Său stropit (Ev. 12:24). Prin urmare, s-ar părea că este antitipul (sublinierea îmi aparține) spre care orașul sfânt, istoric, al Vechiului Testament, Ierusalimul, arăta ca tip (sublinierea îmi aparține). Prin urmare, ne putem aștepta, de asemenea, ca el [Ierusalimul ceresc] să fie în același timp împlinirea profețiilor despre un Ierusalim perfect restaurat (Mic. 4:1-2, Is. 60:14).[5]
Dar cum rămâne cu promisiunea făcută lui Avraam (Gen. 12:7; 13:15)? Dispensaționaliștii susțin că Dumnezeu și-ar încălca promisiunea dacă nu ar împlini-o în sens literal. Ca să răspundem la această întrebare, trebuie mai întâi să vedem care a fost așteptarea lui Avraam. După cum am spus mai sus, privind doar la promisiune nu putem dobândii o înțelegere completă. Însă, epistola către Evrei ne oferă din nou imaginea plenară:
Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care urma să-l ia drept moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe încotro merge... Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. (Ev. 11:8, 10)
Apoi, vorbind despre Avraam și urmașii săi, spune: „Dar ei își doresc o patrie mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.” (Ev. 11:16). Apostolul Pavel scrie că în Hristos „toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt «Da»” (2 Cor. 1:20). Adevărații urmași ai lui Avraam sunt cei care au credința lui, adică toți care se încred în Hristos (vezi Rom. 9:6-8; Gal. 3:7; 29) Iar aceste promisiuni sunt împlinite acum în dreptul celor care se încred în Hristos (Ef. 2:18-22).
Speranța urmașilor lui Avraam
Creștinii sunt moștenitorii tuturor promisiunilor făcute lui Avraam și urmașilor săi, pentru că ei sunt adevărații urmași ai lui Avraam. Binecuvântările promise, pacea, mântuirea și viața veșnică le avem deja în Hristos, dar în același timp, așteptăm arătarea lor la a doua venire a Lui. Ierusalimul restaurat pe care îl așteptăm este într-adevăr unul fizic, este noul Ierusalim, pe care Domnul nostru îl va aduce când se va arăta în slava Sa (vezi Apoc. 21-22). Creștinii nu trebuie să fie îngrijorați cu privire la restaurarea vreunui teritoriu din Palestina. Aplicând la acest context ideea unui teolog contemporan, Creștinii nu trebuie să fie preocupați să recâștige creația aceasta pentru că ei vor primi o nouă creație.[6]
Așadar, rugăciunea noastră, atât pentru iudei cât și pentru palestinieni trebuie să fie ca ei să vină la Hristos. În momente în care cei din lume se divizează între „I stand with Israel” și „I stand with Gaza”, creștinii sunt chemați să fie uniți în Hristos și să se roage pentru toți oamenii.
Note
[1] H. H. Rowdon, „Dispensational Theology” în New Dictionary of Theology, 2ed., ed. Martin Davie, Tim Grass, et. al., InterVarsity, Downers Grove, IL, 2016, p. 259.
[2] Stanley J. Grenz et. al., „dispensaționalism” în Dicționar de termeni teologici, trad. Emanuel Conțac, Logos, Cluj, 2005, p. 42.
[3] Michael J. Glodo, Dispensationalism în Covenant Theology: Biblical, Theological and Historical Perspectives, ed. Guy P. Waters et. al., Crossway, Wheaton, IL, 2020, p. 600.
[4] Marc Tapernoux, Viitorul în lumina profețiilor, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, 1990, p. 98-99.
[5] Vern S. Poythress, Understanding Dispensationalists, https://frame-poythress.org/ebooks/understanding-dispensationalists/ (17/10/2023).
[6] David VanDrunen, Living in God’s Two Kingdoms: A Biblical Vision for Christianity and Culture,Crossway, Wheaton, IL, 2010, p. 10.
Poza de Raimond Klavins pe Unsplash.