Sunt faptele bune necesare pentru mântuire?

Francis Turretin

Sunt faptele bune necesare pentru mântuire? Afirmăm

I. Din moment ce practicarea și dorința de a face fapte bune țin de sfințire, aceasta nu poate fi mai bine stabilită decât prin cunoașterea corectă a naturii lor. Există însă patru chestiuni principale cu privire la ele: necesitatea, adevărul, perfecțiunea și meritul lor. Trebuie să le tratăm pe acestea în mod individual. După ce în întrebarea anterioară am vorbit deja despre perfecțiunea lor, ne ocupăm acum de necesitatea lor.

Trei păreri despre necesitatea faptelor bune.

II. Există trei opinii principale despre necesitatea faptelor bune. Prima este a celor care (păcătuind prin deficiență) o neagă; astfel erau odinioară simonienii și epicurienii și libertinii moderni, care fac din faptele bune ceva arbitrar și indiferent, pe care le putem face sau omite după bunul plac. A doua al celor care (păcătuind prin exces) afirmă și insistă asupra necesității meritului și a cauzalității; astfel erau fariseii antici și falșii apostoli, care susțineau că faptele sunt necesare pentru justificare. Aceștia sunt urmați de romaniștii (n.tr. romano-catolicii) și socinianiștii din zilele noastre. A treia este a celor care (aflându-se la mijloc între aceste două extreme) nici nu neagă pur și simplu, nici nu afirmă pur și simplu; totuși, ei recunosc o anumită necesitate a acestora, împotriva libertinilor, dar resping în mod unanim necesitatea meritului împotriva romaniștilor. Aceasta este opinia ortodocșilor (n.tr. teologii reformați ortodocși).

Afirmația întrebării.

III. Prin urmare, este evident că întrebarea de aici nu se referă la necesitatea meritului, la cauzalitate și eficacitate – dacă faptele bune sunt necesare pentru a produce mântuirea sau pentru a o dobândi de drept. (Căci aceasta aparține unei alte controverse, despre care vom vorbi mai departe). Întrebarea se referă mai degrabă la necesitatea mijloacelor, a prezenței și a conexiunii sau a ordinii – sunt ele necesare ca mijloc și cale pentru a poseda mântuirea? Aceasta am determinat.

IV. Deși propoziția referitoare la necesitatea faptelor bune pentru mântuire (care a fost împinsă înainte, într-un secol anterior, de către romaniști, sub aparența unei reconcilieri în formula Interimistică (n.tr. probabil o mărturisire a romano-catolicilor), dar în realitate, ca în mod imperceptibil puritatea doctrinei referitoare la justificare să poată fi coruptă) a fost respinsă de diverși teologi luterani ca fiind nepotrivită și periculoasă; ba chiar și de unii dintre teologii noștri; totuși, noi credem împreună cu alții că poate fi păstrată fără niciun pericol dacă este explicată în mod corespunzător. De asemenea, noi susținem că ar trebui să fie presată împotriva permisivității epicurienilor, astfel încât, deși se poate spune că faptele nu contribuie cu nimic la dobândirea mântuirii, totuși ele ar trebui să fie considerate necesare pentru obținerea ei, astfel încât nimeni nu poate fi mântuit fără ele – pentru ca astfel religia noastră să fie eliberată de acele calomnii murdare, aruncate pretutindeni în mod nedrept asupra ei de către romaniști (ca și cum ar fi amanta nelegiuirii și culcușul desfrâului carnal și al certitudinii).

Necesitatea faptelor bune este dovedită:

1. Din porunca lui Dumnezeu.

V. Acum, deși această necesitate a fost deja stabilită parțial (întrebarea 1, unde am tratat legătura dintre justificare și sfințire), ea este dovedită și mai mult atât din porunca lui Dumnezeu, cât și din natura lucrului în sine și din condiția credinciosului. Căci, de vreme ce voința lui Dumnezeu este regula supremă și indispensabilă a datoriei noastre, practicarea faptelor bune nu poate fi considerată decât ca fiind extrem de necesară (pe care Domnul o recomandă și o poruncește atât de des și atât de expres în cuvântul Său). Nu este nevoie să ne referim la pasaje, căci ele sunt atât de numeroase. Să fie consultate în mod special următoarele (1 Thess. 4:3, 4; 1 Ioan 4:21; Ioan 13:34; Mt. 5:16; 1 Pet. 1:15, 16; 2 Pet. 1:5-7, 10; Rom. 6:11, 12; 12:1, 2 ș.a.). Și departe de a lăsa fiecăruia libertatea de a trăi după bunul său plac, o condamnă și o detestă în mod vădit. (Rom. 6:1, 2, 15; Gal. 5:13; 1 Tes. 4:7; 1 Pet. 2:16) și declară că credincioșii sunt " datornici " constrânși de o nouă formă de ascultare printr-o legătură indisolubilă și indispensabilă (Rom. 8:12; 13:7; 1 Ioan 4:11), nu numai prin necesitatea preceptului, ci și prin necesitatea mijloacelor.

VI. Acest lucru poate fi demonstrat mai clar din natura lucrului și din starea și condiția omului, fie că ne uităm la legământul harului încheiat cu el, fie că ne uităm la doctrina Evangheliei pe care o mărturisește, fie că ne uităm la starea de har în care este plasat, fie că ne uităm la beneficiile care depind de aceasta, atât în trecut, cât și în prezent și în viitor. Toate acestea atrag după ele necesitatea absolută a faptelor bune.

2. Din legământul harului.

VII. În ceea ce privește legământul, toată lumea știe că acesta este format din două părți: pe de o parte, promisiunea din partea lui Dumnezeu; pe de altă parte, stipularea ascultării din partea omului. Căci, așa cum Dumnezeu promite în el [legământ] că va fi Dumnezeul nostru, dorește ca și noi, la rândul nostru, să fim poporul Său. Și așa cum această promisiune include toate binecuvântările lui Dumnezeu, obligația desemnează obligații de toate felurile datorate de om lui Dumnezeu (așa cum s-a văzut când am tratat clauzele legământului). Deși Dumnezeu, prin harul Său special, dorește ca aceste îndatoriri ale omului să fie binecuvântările Sale (pe care le realizează în ele), totuși credinciosul nu încetează să fie obligat să le respecte, dacă dorește să fie părtaș la binecuvântările legământului.

VIII. Cu toate acestea, promisiunea harului curge de la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Toate participă la lucrarea răscumpărării și au o relație specială (schesin), în conformitate cu modul de operare propriu fiecăreia. Cea dintâi, într-adevăr, a Tatălui, adoptându-ne în familia sa; cea de-a doua, de Răscumpărător și cap, răscumpărându-și poporul și unindu-l la sine ca răscumpărați și trup al Său; cea de-a treia, de Mângâietor și sfințitor, consacrându-ne ca temple ale Sale. Astfel, apare o întreită necesitate de închinare și de ascultare pentru ca noi să trăim în mod demn ca fii ai lui Dumnezeu, mădulare ale lui Hristos și temple ale Duhului Sfânt: să-L adorăm și să ne închinăm Tatălui (1 Pet. 1:15, 16; Mal. 1:6; Ef. 5:1); să-L glorificăm pe Răscumpărător cu tot sufletul nostru (1 Cor. 6:20) și să-i slujim ca un „popor deosebit, zelos pentru fapte bune” (periousios zēlōtēs kalōn ergōn, Tit. 2:14); ca să venerăm cu mare zel pe Duhul care locuiește în noi și, trăind în Duhul, să și umblăm în Duhul (Gal. 5:25), fără să permitem ca templul Său să fie pângărit (1 Cor. 6:15, 19). Acest lucru ne este pecetluit prin botez (administrat în numele întregii Trinități) și procurat prin unirea noastră cu Hristos. El [botezul] nu poate fi adevărat și mântuitor decât dacă atrage după sine conformitatea cu El (la care am fost predestinați, Rom. 8:29), pentru ca împreună cu El să murim față de păcat și să trăim pentru Dumnezeu (Rom. 6:11), să umblăm așa cum a umblat El (1 Ioan 2:6) și El însuși să fie format și să trăiască în noi (Gal. 2:20; 4:19).

3. Din Evanghelie.

IX. În al treilea rând, cuvântul lui Dumnezeu sau Evanghelia care este oferită pentru credința noastră, ca regulă de credință și de viață, dovedește cu atât mai mult această necesitate. Nu este o doctrină pur teoretică (care hrănește mintea cu cunoștințe fără rod), ci practică (care afectează voința însăși și o reînnoiește). Din acest motiv, ea este numită „taina evlaviei” (1 Tim. 3:16); lumina care transformă (2 Cor. 3:18); adevărul care sfințește (Ioan 17:17), care ne face nu numai mai înțelepți, ci și mai buni (Ioan 13:17); sămânța regenerării noastre (Iac. 1:18; 1 Pet. 1:23); legea Duhului și a vieții (Rom. 8:2), care, eliberându-ne de legea păcatului și a morții, nu ne face totuși fără lege, ci sub legea lui Hristos (1 Cor. 9:21; Gal. 2:19). Aici aparține și religia pe care o mărturisim, care nu cere o simplă profesie a adevărului, ci în principal practicarea evlaviei și a dragostei (Rom. 2:28, 29): „Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iac. 1:27).

4. Din starea de har.

X. În al patrulea rând, starea de har și de libertate în care ne transpune Evanghelia ne cere acest lucru. Este o libertate spirituală față de blestemul legii, față de tirania lui Satana și față de jugul păcatului, dar nu o permisivitate carnală. Ea nu ne îndepărtează de ascultarea de Dumnezeu, ci ne unește printr-o legătură mai puternică cu El: „Fiind deci eliberați de păcat”, spune Pavel, „ați devenit robi ai dreptății” (Rom. 6:18); „[purtați-vă] ca niște oameni liberi, și nu folosind libertatea voastră ca pe o mantie a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu” (1 Pet. 2:16), adică în a cărui închinare constă adevărata noastră libertate, deoarece „a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a domni.” Hristos, eliberându-ne de blestemul și de rigorile legii, nu ne-a eliberat totuși de obligația de a ne supune, indispensabilă din partea creaturii. Harul cere același lucru. Cu cât este mai mare, cu atât ne obligă mai eficace la recunoștință, pentru ca aceasta să nu se transforme în desfrânare (aselgeian, Gal. 5:13; Jd. 4), ci să fie raportată la dorința de sfințenie (Tit. 2:12). De aici, apostolul deduce că nu trebuie să rămânem în păcat „pentru că nu suntem sub lege, ci sub har” (Rom. 6:14, 15).

5. Din binecuvântările lui Dumnezeu.

XI. În al cincilea rând, toate binefacerile lui Dumnezeu tind spre aceasta, fie că sunt privite în trecut, în alegerea veșnică, fie că sunt privite în prezent, în har, sau în viitor în glorie. Căci toate acestea ne sunt destinate, sau ne sunt conferite pentru nici un alt motiv decât pentru a promova lucrarea de sfințire. Din acest motiv, faptele bune ne sunt prezentate ca fiind efectele alegerii veșnice (Ef. 1:4); rodul și pecetea harului prezent (2 Tim. 2:19; 2 Cor. 1:21, 22; Ioan 15:4; Gal. 5:22); și „semințele” sau „primele roade” și câștiguri ale gloriei viitoare (Gal. 6:7, 8; Ef. 1:14; Rom. 8:23). De aceea, acestea sunt numite „creșe ale speranței, imbolduri ale iubirii, semne ale predestinării tainice, prefigurări ale fericirii viitoare, calea spre Împărăție, dar nu cauza domniei” (Bernard, Tractatus de Gratia et Libero Arbitrio [PL 182.1030]). Scriptura mărturisește frecvent acest lucru în ceea ce privește alegerea (Ioan 15:16; Ef. 1:4; 2 Tes. 2:13, 14); răscumpărarea (Lc. 1:74; Tit. 2:14; 1 Pet. 2:24; 2 Cor. 5:14, 15); chemarea (2 Pet. 1:10; 1 Pet. 2:9; Fil. 3:14); credința (Gal. 5:6; Fapte 15:9); justificarea (Ps. 130:4; 85:8; Ef. 2:8-10); regenerarea (2 Cor. 5:17; Col. 3:1, 2).

XII. Acest lucru nu este mai puțin expresiv în ceea ce privește gloria viitoare. Căci, de vreme ce faptele bune au relația de mijloc față de scop (Ioan 3:5, 16; Mt. 5:8); de „cale” față de țel (Ef. 2:10; Fil. 3:14); de „semănat” față de seceriș (Gal. 6:7, 8); de „primele roade” față de mulțime (Rom. 8:23); a muncii față de răsplată (Mt. 20:1); a „cursei” față de cunună (2 Tim. 2:5; 4:8), toată lumea vede că există o necesitate supremă și indispensabilă a faptelor bune pentru obținerea gloriei. Aceasta este atât de mare încât nu poate fi atinsă fără ele (Evr. 12:14; Apoc. 21:27).

XIII. În sfârșit, există trei lucruri, a căror căutare ne revine mai presus de toate celelalte (și anume, slava lui Dumnezeu, zidirea aproapelui și propria noastră mântuire). Se știe că practicarea faptelor bune contribuie la acestea în cea mai mare măsură. Astfel, reiese lesne că ele sunt necesare mai presus de toate (Mt. 5:10; Fil. 1:11; Rom. 15:2; 2 Pet. 1:10).

Surse de explicație.

XIV. Lucrările pot fi considerate în trei moduri: fie cu referire la justificare, fie la sfințire, fie la glorificare. Ele nu sunt legate de justificare în mod antecedent, eficace și meritoriu, ci în mod rezultativ și declarativ. Ele sunt legate de sfințire în mod constitutiv, deoarece o constituie și o stimulează. Ele sunt legate de glorificare în mod antecedent și organizatoric pentru că sunt legate de ea precum mijlocul de scop; ba chiar, precum începutul de completare, deoarece harul este gloria începută, așa cum gloria este harul consumat.

XV. Deși recunoaștem necesitatea faptelor bune împotriva epicurienilor, nu confundăm din acest motiv legea și evanghelia și nu interferăm cu justificarea gratuită doar prin credință. Faptele bune sunt necesare nu pentru a trăi conform legii, ci pentru că trăim prin Evanghelie; nu ca și cauze în virtutea cărora ne este dată viața, ci ca și efecte care atestă că viața ne-a fost dată.

XVI. Credincioșii sunt oameni cu voință, care nu ar trebui să fie împinși la fapte bune prin necesitate (ex ananchēs) (adică printr-o necesitate de constrângere), ci în mod spontan și voluntar (hekousiōs). Dar totuși, faptele nu încetează să fie necesare prin necesitatea mijloacelor și a datoriei. Deși orice coacțiune este necesitate, nu orice necesitate este coacțiune. Calomniile care obișnuiesc să fie aduse împotriva necesității faptelor bune din doctrina noastră despre perseverare și certitudinea credinței au fost discutate.

 Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, subiectul 17, întrebarea 3