Un articol de R. Scott Clark
Joel întreabă: „Este posibil ca o persoană să dorească să-L cunoască pe Hristos ca Mântuitor și să nu fie printre cei aleși?”
Catehismul de la Heidelberg 21. Ce este credința adevărată?
Credința adevărată nu este doar o cunoaștere sigură prin care afirm că tot ce ne-a revelat Dumnezeu în cuvântul Său este adevărat, ci este de asemenea și o încredere a inimii pe care Duhul Sfânt o lucrează în mine prin Evanghelie că nu numai altora ci și mie mi-au fost date iertarea păcatelor, dreptatea eternă și salvarea, doar prin har, doar datorită meritelor lui Hristos.
Da, tu și toți creștinii puteți și ar trebui să aveți siguranță. Cum? Încredeți-vă în promisiunile evangheliei lui Hristos! „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.”
Te încrezi în Hristos ca singura ta neprihănire? Nu am întrebat dacă ai suficientă încredere, ci doar dacă ai încredere în El. Când vine vorba de asigurare, credința este o operațiune binară. Fie există, fie nu există. Punct. Nu există un grad de credință atunci când vine vorba de justificare și asigurare.
Crește credința? Da, crește, zi de zi, dar acesta este rodul justificării, nu temeiul asigurării noastre. Da, există un loc secundar pentru a reflecta asupra roadelor. CH 86 spune acest lucru:
86. Deoarece suntem răscumpărați din nenorocirea noastră prin har, de către Hristos, fără vreun merit de-al nostru, de ce mai trebuie să facem fapte bune?
Pentru că Hristos, după ce ne-a răscumpărat prin sângele Său, ne și înnoiește prin Duhul Său cel Sfânt conform chipului Său, pentru ca să ne arătăm cu întreaga noastră viață mulțumitori față de Dumnezeu pentru binecuvântarea Sa, ca El să fie glorificat prin noi. De asemenea, ca noi înșine să fim asigurați de credința noastră prin roadele ei, iar prin umblarea noastră evlavioasă să îi câștigăm și pe alții pentru Hristos.
Roada credinței ne întărește siguranța, dar nu este baza ei. Singura bază, simgurul fundament al asigurării este neprihănirea lui Hristos pentru noi și promisiunile Sale de neclintit față de noi.
Refuzul de a avea siguranță pe motiv că nu ești suficient de sfințit este o formă de necredință. Opriți-vă. Pocăiți-vă de ea. Bineînțeles că nu ești suficient de sfințit! Ești un nenorocit. Isus nu a ascultat și nu a murit pentru oameni drăguți și sfințiți. El a ascultat și a murit pentru tine și pentru mine.
Va fi asigurarea ta întotdeauna perfectă și la fel de puternică? Nu. Mărturisirea de credință de la Westminster (în special 14.3) tratează această întrebare în mod deosebit.
Această credință este diferită în grad, slabă sau puternică; poate fi adesea și în multe feluri atacată și slăbită, dar obține victoria: crește în multe cazuri până la atingerea unei asigurări depline, prin Hristos, care este autorul și desăvârșitorul credinței noastre.
Siguranța noastră este oscilantă. Învățăm din ce în ce mai mult să nu ne mai privim pe noi înșine – la fel cum învățăm să nu ne mai uităm la mormanele de gunoi – și învățăm din ce în ce mai mult să ne uităm la Hristos și la promisiunile Sale.
Un scriitor ne încurajează să
Privim la Duhul Sfânt pentru îndrumare și mângâiere (Romani 8:26-27). Cercetează-ți sincer și cu seriozitate inima pentru a găsi adevăratele roade ale Duhului. Și întreabă-te: „Îl iubesc cu adevărat pe Isus?”, căci El a spus: „Isus le-a zis: «Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine; căci Eu am ieșit și am venit de la Dumnezeu, și n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis»” (Ioan 8:42).
La care eu răspund:
Dacă îmi permiteți să contest unele dintre sfaturile de aici: întrebarea „Îl iubesc cu adevărat pe Isus?” nu se naște din Evanghelie. Este născută din lege. Legea și supunerea noastră față de ea nu reprezintă o bază pentru sigurnață. Ar trebui să-L iubim pe Isus? Da. Trebuie să-L iubim pe Isus? Da! Vom ajunge, prin harul lui Dumnezeu, să Îl iubim pe Isus mai mult și mai deplin decât o facem acum? Da. Îl iubim acum pe Isus așa cum ar trebui? Nu. Ar trebui să înlocuim întrebarea: „Îl iubesc pe Domnul cu toate facultățile mele?” (Matei 22:37-40). Răspunsul sincer este nu. Noi suntem păcătoși. Nici unul dintre noi nu-L iubește pe Dumnezeu așa cum ar trebui. Astfel, a întreba: „Îl iubesc pe Isus?” ca parte a temeiului de justificare sau de asigurare este calea spre îndoială și disperare. Ascultarea noastră va avea întotdeauna fluctuații. Atunci când ascultarea noastră este, sau cel puțin ni se pare că este, la nivel mare, vom fi încrezători. Dar de îndată ce ne vom vedea în oglinda legii lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem cu adevărat, atunci asigurarea noastră va fi decimată – așa cum trebuie să fie pe o astfel de bază.
Pentru a găsi o asigurare autentică, începem cu lucrarea obiectivă a lui Hristos. În al doilea rând, ne putem întreba dacă avem vreun rod. Da, ne uităm la Duhul Sfânt și îi cerem să acționeze, așa cum a promis că o va face, prin predicarea Evangheliei. Ar trebui să fim atenți la o abordare prea subiectivă a acestei întrebări.
Un alt scriitor exprimă:
Lucrarea obiectivă a lui Hristos este oaza din deșert. Dar, din moment ce credința este mijlocul prin care este însușită lucrarea obiectivă a lui Hristos, cum se poate scăpa de subiectivitatea ei?
Această definiție a credinței este prea subiectivă. Nu credința mea este cea care face credința eficientă. Ceea ce face credința eficientă, în actul de justificare și în raport cu asigurarea, este obiectul credinței. Hristos și neprihănirea Sa fac din credință ceea ce este: singurul instrument de îndreptățire și singurul mijloc de a ne odihni și de a-L primi pe Hristos și lucrarea Sa terminată. Astfel, nu există nimic, relativ la justificare sau la asigurare, inerent credinței în sine, care să o facă să fie un anumit lucru. Fie că există, fie că nu există.
El continuă să spună,
De exemplu, lucrarea lui Hristos este însușită doar de unii, iar în cercurile reformate spunem că acei „unii” sunt cei aleși.
Unii cred, alții nu. Ambii sunt în biserica vizibilă, iar majoritatea celor din afara bisericii vizibile nu cred. (Poate exista un caz extraordinar în care cineva se află în afara bisericii vizibile și totuși crede).
Noi nu decidem pentru cine a murit Hristos sau cine este ales a priori. Facem acest lucru după aceea (a posteriori). Nu ne întrebăm niciodată: „Sunt eu ales?” sau „A murit Hristos pentru mine?” Ne întrebăm doar: „Cred?” Dacă cred, este pentru că sunt ales și pentru că Hristos a murit pentru mine. Niciodată, niciodată să nu încercați să ghiciți voința secretă, providența și decretul lui Dumnezeu. Acest lucru este interzis în Deuteronom 29:29.
El continuă:
În lucrările puritanilor și ale altora, există o introspecție aparent constantă cu privire la faptul dacă cineva se odihnește cu adevărat în Hristos sau este Hristos plus altceva, și că cei din urmă sunt blestemați pentru că nu se încred doar în Hristos.
Da, dar nu la cei mai buni scriitori reformați (indiferent dacă erau vorbitori de limbă engleză sau nu). Au existat subiectiviști și pe continent. Și ce dacă? Ce mărturisim noi ca biserici?
Doar pentru că păcătuim nu înseamnă că nu suntem îndreptățiți. Suntem în același timp păcătoși și îndreptățiți (simul iustus et peccator). Noi nu suntem papiști (n.tr. Romano-catolici). Noi nu mărturisim că numai cei perfect sfințiți pot fi îndreptățiți. Sunt eu un păcătos? Da! Am încredere, sola gratia, în faptul că Hristos este dreptatea mea? Da.
Când vine vorba de asigurare, ecuația se oprește la Hristos. A terminat El lucrarea? Este El suficient? Nu veți atinge NICIODATĂ (da, ridic puțin tonul) sfințenia pe care o doriți fără să vă încredeți mai întâi în suficiența lucrării terminate a lui Hristos. Trebuie să murim față de sine? Da. Trebuie să murim zilnic față de păcat. Lipsa mea de moarte [față de păcat] înseamnă că nu sunt îndreptățit? Nu. Înseamnă că nu sunt încă glorificat.
Un alt scriitor pune o întrebare:
Nici eu nu am înțeles niciodată cum se poate fi complet obiectiv. Pot să mă uit la Hristos și la lucrarea Sa pentru păcătoși și să cred că a murit cu adevărat pentru cei aleși și totuși să mă îndoiesc că sunt unul dintre ei. Cum ajungi de la a-L privi pe Hristos la a ști că ești în Hristos? Se pare că trebuie să fie subiectiv într-o oarecare măsură.
Credința nu este complet obiectivă. Temeiul sau baza justificării noastre și a asigurării noastre este complet obiectiv. Credința percepe acest temei: Hristos și neprihănirea Lui pentru mine. Este credința perfectă? Nu, dar este suficientă. De aceea este singurul instrument. Ea își întoarce privirea de la sine și se îndreaptă spre Hristos.
Nu credința o face. Hristos o face și noi primim beneficiile Lui prin credință, așa cum este definit în HC 21 și WCF 11 și 14.
R. Scott Clark este președintele Asociației Heidelberg Reformation, autorul și editorul mai multor cărți și autorul a numeroase articole. El predă istoria bisericii și teologia istorică din 1997 la Westminster Seminary California. De asemenea, a predat la Wheaton College, la Seminarul Teologic Reformat și la Universitatea Concordia.
Acest articol a fost publicat pentru prima dată pe Heidelblog. Accesat 08 decembrie 2023. Tradus și publicat cu permisiune.