În articolul anterior am început să discut despre problema individualismului și am precizat că relația omului cu Dumnezeu nu este individuală. Acum aș dori să explic implicațiile acelei afirmații pentru modul în care abordăm căutarea și cunoașterea adevărului ce ne este revelat de Dumnezeu.
Un simptom tulburător al individualismului religios este ideea că omul poate să cunoască adevărul despre Dumnezeu în mod individual. Pentru creștinii neoprotestanți acest simptom se manifestă prin bazarea cunoașterii pe o carte tipărită (Biblia), iar pentru ”creștinii” nepracticanți acest simptom se manifestă prin bazarea cunoașterii pe intuiție și rugăciune individuală ca ocazie a meditației. Astfel, deși aceste două grupuri religioase sunt foarte diferite una de alta, amândouă tind să își fundamenteze cunoașterea pe un demers individual.
Individualismul epistemologic (adică ce ține de metoda cunoașterii) este cauza primară a individualismul religios pe care îl vedem la aceste două categorii de oameni. Când consideri că tu ai autoritatea să determini ca individ ce este adevărat și ce nu, rezultatul este o religie individuală în care nimeni nu are dreptul să se amestece. Când consideri că există o relație individuală și nemediată între tine și adevăr, biserica devine doar ceva auxiliar.
Acest individualism în cunoaștere afectează atât cunoașterea lui Dumnezeu cât și cunoașterea de sine, adică nu vei putea înțelege corect nici cine este Dumnezeu și ce face El, dar nici nu vei putea să cunoști corect care este situația ta. Cu o distorsionare a cunoașterii lui Dumnezeu și a cunoașterii de sine vei ajunge să ai o religie individuală în care dincolo de aparențe, tu însuți vei fi dumnezeul tău.
Contrar opiniilor populare și a literaturii secundare de proastă calitate, Reforma Protestantă nu a promovat individualismul în cunoașterea revelației. Sola Scriptura nu înseamnă nici că Biblia este singura autoritate din viața credinciosului și nici că o carte tipărită ar fi suficientă pentru viața de credință. Nici preoția universală a tuturor credincioșilor nu înseamnă că fiecare individ are autoritate să interpreteze Biblia pentru sine.
Sola Scriptura înseamnă că Biblia este autoritatea supremă în biserică și ca doctrinele bisericii trebuie să fie subordonate Scripturii. Preoția universală a credincioșilor înseamnă că toți credincioșii se pot ruga liber înaintea lui Dumnezeu și să ceară astfel iertare, nefiind nevoie de intermedierea unui slujitor pentru rugăciunea de iertare. Nici Sola Scriptura și nici preoția universală a credincioșilor nu au în vedere individul ci au în vedere viața comună în biserică.
Sfânta Scriptură nu a fost dată ca să funcționeze drept o carte tipărită în viața individului. Pentru primii 1700 de ani din istoria bisericii Biblia nici măcar nu exista ca o carte tipărită ce putea fi deținută de toți indivizii. Creștinii din primul secol nu aveau Biblia acasă. Nici cei din secolele 2, 3, sau 4. Scriptura era citită în slujba bisericii și foarte puțini oameni aveau manuscrise acasă. Chiar și după inventarea tiparului în secolul 15, chiar și după traducerea Bibliei în limbile comune în secolul 16, foarte puțini oameni aveau acasă o Biblie. Asta înseamnă că pietatea ”originală”, standardul vieții creștine în primii 1700 de ani de biserică nu avea în centrul ei Biblia ca o carte tipărită pe care o ai acasă.
Construirea pietății în jurul citirii Bibliei acasă este o invenție modernă, nu este creștinismul primar. Tocmai pentru că este o invenție modernă, nu putem să considerăm că este o normă pentru credința creștină. Acum, asta nu înseamnă că este greșit să citim Biblia acasă sau că ar fi interzis. Dar nu acesta este elementul central al pietății creștine, pentru că era ceva inexistent în secolele 1, 2, 3, etc.
Dar pentru că exodul neoprotestantismului din protestantism are loc simultan cu geneza modernității și cu transformările tehnologice și urbane, neoprotestantismul se dezvoltă în jurul acestei spiritualități individuale ce are Biblia ca o carte tipărită drept centrul pietății. Aceasta nu era nici perspectiva Reformei Protestante și nici practica bisericii primare.
Biblia nu a fost dată să funcționeze ca o carte pe care o citești acasă ci ca un text revelator care este citit, explicat și aplicat cu autoritate de slujitori în cadrul bisericii. Scriptura este autoritatea supremă căreia trebuie să îi fie subordonată orice doctrină și practică a bisericii precum și slujitorii. Dar această subordonare nu este una individuală (nici măcar în cazul slujitorilor) ci este una comună în cadrul bisericii.
După modelul primului sinod pe care îl cunoaștem din Fapte 15, toți slujitorii se strâng pentru a dezbate semnificația Scripturii. În Fapte 15 nu avem un edict apostolic ci o dezbatere prin care apostolii și prezbiterii strânși acolo determină care este sensul Scripturii (a Scripturii pe care o aveau până atunci, adică Vechiul Testament) și cum se aplică la situația ce le era contemporană. Scriptura este suficientă nu pentru individul creștin ci pentru ”omul lui Dumnezeu” adică pentru slujitor în îndeplinirea lucrării sale (2 Tim 3:16-17). Ceea ce decid împreună toți slujitorii în subordonare față de Scriptură este transmis bisericilor, iar fiecare individ credincios are datoria să se supună față de cei care conduc biserica (Evr. 13:17).
Cunoașterea corectă a revelației nu are loc prin citirea individului ci prin sinodul (strângerea) tuturor slujitorilor care citesc și interpretează (cf. Fapte 15). Asta pentru că deși fiecare individ are vocația să caute să cunoască adevărul, nu toți creștinii au vocația să interpreteze și să explice cu autoritate revelația lui Dumnezeu. Dar și când vine vorba de cei care au această chemare de a sluji Cuvântul, nici măcar în cazul lor cunoașterea corectă a revelației nu are loc în mod individual.
Doar în acest cadru al bisericii ordonate după modelul apostolic vom putea avea o cunoaștere corectă a revelației lui Dumnezeu. Și asta pentru că doar în acest cadru avem o minimalizare a subiectivismului individual pe care trebuie să îl înlăturăm cât mai mult ca să înțelegem și să aplicăm corect Scriptura. Mulțimea de slujitori ai cuvântului strânși în sinod neutralizează slăbiciunile și preferințele individuale ale fiecărui slujitor.
Având parte de o astfel de slujire în biserică, fiecare creștin are acces la cunoașterea revelației într-un mod în care nu este susceptibil capriciilor individuale. Nu este vorba doar de înțelegerea corectă a unui text, ci de modul în care ceea ce găsești scris în text ți se aplică ție. Cu individualismul religios poți să citești un text și să îl interpretezi aproape de adevăr, dar ești incapabil să ți-l aplici ție însuți pentru că ești orbit de propria ta subiectivitate. Această subiectivitate ori te va face să îți atribui harul lui Dumnezeu când nu ți se aplică ori să te vezi sub condamnarea lui Dumnezeu când de fapt ești iertat, să condamni păcatele altora dar să le ignori pe ale tale, să treci cu vederea textele care nu îți convin, etc.
Nu citirea ci auzirea este mijlocul prin care Duhul Sfânt lucrează credință în viața noastră (Rom 10:17). Vederea și citirea te plasează pe tine în autoritate deasupra textului, dar auzirea cuvântului predicat cu autoritate în strângerea bisericii te plasează într-o postură de supunere. Tocmai de aceea nimic nu poate înlocui prezența fizică și auzirea în biserică. Biserica nu este doar un grup de oameni ordonat într-un anumit fel, ci și un loc în care se întâmplă ceva ce există doar acolo: predicarea cuvântului și administrarea sacramentelor, mijloace exterioare prin care slujitorii, vorbind și acționând în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt sunt folosiți de Dumnezeu pentru a ne aduce nu doar o cunoaștere corectă ci și un har roditor în viața noastră.