Câteva din dezbaterile interconfesionale la care am participat în ultimele luni m-au ajutat să înțeleg mai bine efectele devastatoare pe care la au biblicismul și tradiționalismul. Biblicismul și tradiționalismul fac parte din categoria presupozițiilor pe care interpretul le are atunci când se apropie de Scriptură. Aceste abordări hermeneutice sunt două extreme opuse, dar la fel de devastatoare pentru capacitatea teologului de a înțelege Scriptura.
Prin BIBLICISM mă refer la acea abordare prin care interpretul refuză să facă afirmații pe care Scriptura nu le face în mod explicit, sau refuză să folosească termeni pe care Scriptura nu îi folosește. Deși cel care este ”biblicist” crează aparența de evlavie și smerenie, de fapt are o concepție greșită despre Scriptură.
Biblicismul nu reușește să înțeleagă caracterul circumstanțial al Scripturii ca mesaj adresat unui context specific. Când Scriptura răspunde la întrebări specifice din acel context istoric și culturar, din răspunsul Scripturii noi învățăm adevăruri care transcend acel context specific, adevăruri care pot fi reformulate pe răspunderea la alte întrebări care nu sunt adresate în mod explicit în textul Scripturii.
Biblicismul nu reușește să înțeleagă datoria bisericii și responsabilitatea slujitorilor de a aduce adevărul revelat ca răspuns la circumstanțele schimbătoare sau la dilemele și întrebările noi care apar în viața bisericii (2 Tim. 4:1-5).
De exemplu, un exponent al biblicismului a afirmat că ”Dumnezeu alege oamenii care să fie mântuiți”. Așa că l-am întrebat dacă asta înseamnă că toți cei aleși vor fi mântuiți sau dacă este posibilitatea ca unii din cei aleși să nu ajungă mântuiți. Răspunsul pe care l-am primit este că ”nu știm” și că nu se poate afirma nici ”da” și nici ”nu” pentru că Scriptura nu afirmă în mod explicit un răspuns la această întrebare.
Deși în opinia mea Scriptura adresează această chestiune suficient de clar, pentru că nu o face atât de explicit pe cât și-ar dori interpretul biblicist, acesta se plasează într-o poziție ”agnostică”, într-o ceață doctrinară în care și afirmațiile pe care biblicistul le face (ex. ”Dumnezeu alege oamenii care să fie mântuiți”) ajung să fie lipsite de semnificație și putere pentru că nu sunt coerent și nu sunt aplicate în viața creștinului.
Cu alte cuvinte, biblicismul îl face pe interpret să respingă distincțiile și definițiile doctrinare din tradiția teologică a bisericii apusene, deși acel interpret are o afinitate față de acea tradiție augustiniană. Deși biblicismul s-ar putea să îi lase impresia că este mai autentic și că se rezumă la Scriptură, de fapt se ajunge doar la o regurgitare parțială de afirmații Biblice fără explicarea adecvată a semnificației lor.
Prin TRADIȚIONALISM mă refer la acea abordare prin care interpretul refuză să acorde atenție acelor afirmații ale Scripturii care nu fac parte din aria de preocupare a tradiției sale. Astfel, în abordarea tradiționalistă prioritățile teologice ale tradiției primează în așa măsură încât afirmații teologice ale Scripturii care nu prezintă interes pentru tradiție ajung să fie ignorate.
Aici nu mă refer la faptul că tradiția nu ar trebui să fie folosită. Fiecare avem o tradiție din care facem parte, chiar și cei spun că nu au nici o tradiție. Dar aici mă refer la rolul pe care îl acordăm tradiției și la măsura în care lăsăm tradiția să ne îndepărteze de afirmații ale apostolilor.
Un exemplu este lipsa de preocupare pe care tradiția răsăriteană o are față de aspectele juridice/legale ale mântuirii. Dacă privim la afirmațiile apostolilor din Noul Testament despre mântuire vom vedea că aspectele legale au un loc proeminent. Dar tradiția răsăriteană respinge preocuparea cu aspectele legale, ignorându-le în mare parte și etichetându-le ca o înclinație teologică apuseană.
Astfel vedem nu doar cum teologia răsăriteană ajunge să fie o teologie ciuntită și deficitară, ci vedem și modul în care tradiția răsăriteană ajunge să fie o tradiție substanțial diferită față de tradiția apostolică.
De exemplu, un exponent al acestui tradiționalism a afirmat ”voi vedeți credința ca o locomotivă care trage restul lucrurilor din viața creștină, noi nu facem distincția între credință și restul… credința și fapta sunt același lucru, două fețe ale aceleiași monezi”
Cu alte cuvinte, deși tradiția apostolică (i.e. Noul Testament) face distincția între credință și fapte și le atribuie roluri diferite în viața creștină, tradiția răsăriteană refuză să continue această preocupare teologică a tradiției apostolice și ignoră acele afirmații.
Spre deosebire de biblicism și tradiționalism, REFORMA PROTESTANTĂ nici nu îmbrățișează tradiția fără să fie validarea Scripturii, dar nici nu citește Scriptură fără tradiție. Sola Scriptura nu înseamnă ”doar Scriptura” ci înseamnă ”doar prin Scriptură”. Cu alte cuvinte, nu doar regurgităm versete ca bibliciștii, dar nici nu atribuim tradiției post-apostolice aceeași autoritate ca tradiției apostolice.
Putem face afirmații teologice corecte care nu se regăsesc explicit în Scriptură dacă acestea sunt în acord cu afirmațiile explicite ale Scripturii, deoarece astfel de afirmații teologice sunt consecințe necesare ale afirmațiilor explicite ale Scripturii.
În tradiția noastră putem să fim preocupați de dileme care nu se regăsesc în circumstanța tradiției apostolice, dar nu avem voie să ignorăm acele preocupări teologice care sunt proeminente în Noul Testament, pentru că asta ar însemna să încălcăm porunca apostolului Pavel care a spus ”să învățați să nu treceți peste ce este scris” adică să nu ignorăm revelația care ne-a fost lăsată de Dumnezeu în Scripturi.