Încotro se îndreaptă viața ta? Cultura te învață că tu trebuie să îți croiești un drum în viață. Îți spune că tu decizi unde mergi și încotro te îndrepți. Însă, dacă ești creștin, nu poți trăii cum dorești tu. Pentru că există o singură cale în viață ce nu se termină în pierzare, de aceea suntem chemați să umblăm pe acea cale, nu să ne facem noi o alta.
În ultima secțiune a Predicii de pe Munte ( Mat. 5:1-7:29; Luca 6:20-49) Domnul Iisus ne cheamă la discernământ și prezintă două traiectorii diferite în viață. El spune:
Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află. (Mat. 7:13-14)
În acest pasaj, Domnul Iisus ne cheamă la discernământ cu privire la direcția vieții noastre. Așadar, în cele ce urmează, vom explora această rostire a Domnului Iisus privind la chemarea pe care o face, la pericolul din calea largă și la binecuvântarea din calea îngustă.
Chemarea de a intra pe calea bună
Chemarea la calea bună, nu este altceva decât chemarea lui Hristos de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, pe care El o anunță și apoi o inaugurează. Această imagine a unei căi - bune sau rele - este folosită și în Vechiul Testament atunci când Dumnezeu vorbește despre împărăția simbolică a Israelului. În Deuteronom 30:16 evreilor li se spune: „îți poruncesc azi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui şi să păzești poruncile Lui.” Iar în Psalmul 1 vedem aceleași imagini de mișcare, intrare, așezare, care descriu viața credinciosului și a necredinciosului, iar psalmul se încheie cu o rostire despre cele două căi: „Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire.” (v. 6).
Atunci când Evanghelia, vestea bună a Împărăției lui Dumnezeu, îi este prezentată omului, de fapt, lui îi apare în față o cale. Omul deja este pe o cale largă, aceasta este calea vieții sale normale, dar la un moment dat pe acest drum, cuvântul Evangheliei îi prezintă o cale mică, îngustă. Imaginea pe care Domnul Iisus o conturează este că această cale care se arată, este o străduță mică, obscură, aparent neimportantă, nefolosită și nebăgată în seamă. Dar chemarea este tocmai de a abandona calea largă și de a intra pe această cale îngustă. De ce ar face cineva așa ceva?
Pericolul din calea largă
Aparența acelui drum larg indică spre siguranță și prosperitate. În primul secol, ceea ce determina siguranța și calitatea drumului era dimensiunea lui. Călătoria între orașe era periculoasă, dar fiindcă drumurile largi erau parcurse de mulțimi mari de oameni, acestea ofereau protecție de tâlhari sau animale sălbatice. Însă pe drumul vieții există o diferență între aparența drumului și ce se întâmplă la final, dacă mergi pe drumul respectiv.
Chemarea de a ieși de pe calea largă pentru a intra pe calea îngustă este motivată de ce se întâmplă la sfârșitul acestui drum larg. Calea largă duce la pierzare. Pierzarea aceasta nu este ceva material, care se poate recâștiga, ci este o pierzare veșnică. Antiteza creată de Hristos, între calea largă și cea îngustă, este de fapt, o antiteză între pierzare și viață. Asta înseamnă că pierzarea veșnică este moarte veșnică. Drumul larg, deși arată bine, duce la moarte fizică, urmată de judecata finală și de condamnarea la o pedeapsă veșnică în chinurile iadului.
Datorită aparențelor, calea largă este atractivă. Dorința multora de a se integra în comunitatea lor, de a se alinia cu cei apropiați pe această cale în viață, îi atrage, deoarece majoritatea oamenilor sunt pe acest drum larg.
Binecuvântarea din calea îngustă
În fiecare veac, creștinii adevărați sunt o minoritate. Cei care merg pe calea îngustă sunt puțini și viața lor nu arată la fel ca a majorității. De exemplu, duminica, o fracțiune din români merg la biserică - în București doar 3% din toți locuitorii. Mai populare sunt parcurile, mall-urile, canapeaua sau alte distracții. Dar dacă ești în Împărăția lui Dumnezeu, dacă mergi pe această cale îngustă, nu poți avea o viață convențională. Viața pe calea îngustă este aparent neacceptabilă pentru majoritatea oamenilor din acest veac pentru că ei sunt în întuneric, zac în cel rău (1 Ioan 5:19).
Ceea ce ne spune Domnul Iisus este că finalul acestui drum îngust este viața veșnică. Într-adevăr, acum, parcul, mall-ul, cumpărăturile, canapeaua sunt mult mai atractive, sunt o cale mult mai ușoară, dar finalul lor este pierzarea. Ceea ce dobândesc oamenii din acele contexte, care sunt de fapt niște temple păgâne în care ei aleg să se închine regular, este temporar și va sfârșii în moarte veșnică. Doar pe această cale îngustă a vieții, doar pe poarta Împărăției deschisă de Cheile Împărăției - doar în cadrul Bisericii, traiectoria vieții trecătoare este înspre o satisfacție dăinuitoare și înspre nemurire.
Calea îngustă pare dificilă, lipsită de confort, cu multe limitări, dar este singura cale care duce la o destinație sigură. Trebuie constant să ne reamintim de valoarea căii înguste și de binecuvântarea pe care ne-o oferă, deoarece, fiind minoritari, fiind înconjurați de cei ce au ales alt traseu și care se laudă cu traseul lor larg, uneori ajungem copleșiți și împovărați de îndoială și îngrijorări.
Deoarece există o singură cale în viață care nu se termină în pierzare, de aceea suntem chemați să umblăm pe ea și să nu perseverăm pe drumul larg, croit de noi. Îngrijorările și îndoielile ne pot face să ezităm, să fim slăbiți și să cădem. Dar amintindu-ne de Evanghelie, de realitatea Împărăției lui Dumnezeu pe care Hristos a adus-o, primim puterea să perseverăm. Tocmai de aceea credincioșii sunt învățați în epistola către Evrei să își continue cu perseverență progresul pe calea vieții:
Și noi dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfășoară așa de lesne şi să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. (Ev. 12:1)
Având în vedere realitatea împărăției lui Dumnezeu, având în vedere cetățenii din trecut ai împărăției care sunt martori ai adevărului, care mărturisesc despre harul împărăției lui Hristos, putem să ne întărim în credință, să dobândim încredere în călătoria noastră, să perseverăm cu fermitate pe această cale a vieții în ciuda aparențelor.
În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Ev. 11:13-16)