Doctrina reformată despre predestinare nu a fost inventată nici de Calvin și nici de Sinodul din Dort. Este doctrina standard a Evului Mediu pe care o găsim și la Toma d'Aquino și care a fost formulată în antichitate de Sf. Augustin pe baza textelor biblice și a mărturiei Sf. Ciprian.
În această postare dorim să vă punem la dispoziție tratatul sfântului Augustin despre predestinarea credincioșilor. Acest tratat este compus din 43 de ”capitole” scurte care explică înțelgerea lui Augustin despre har și predestinare. Este un document care a modelat gândirea creștină apuseană fiind perspectiva dominantă în Evul Mediu (o regăsim la autori importanți precum Toma dAquino și Petru Lombardul) dar și o perspectivă definitorie pentru teologia reformată (așa cum este păstrată în scrierile reformatorilor și în canoanele Sinodului din Dort).
Sf. Augustin a fost un autor prolific dar stilul său este cam stufos. Pe alocuri citirea s-ar putea să pară mai greoaie, dar merită efortul. Lectură plăcută!
Despre Predestinarea Sfinților
Sf. Augustin, episcop de Hipona
Capitolul 1 - Introducere.
Știm că în Epistola către Filipeni, apostolul a spus: "Mie nu-mi este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos." (Filipeni 3:1) totuși, același apostol, scriind Galatenilor, când a văzut că a făcut destul printre ei din ceea ce el considera a fi necesar pentru ei, prin slujba predicării sale, a spus: "De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească" (Galateni 6:17) sau, cum se citește în multe manuscrise: "Nimeni să nu-mi facă probleme". Dar, deși mărturisesc că îmi provoacă necazuri faptul că acest cuvântul divin în care se predică harul lui Dumnezeu (care nu este absolut nici un har dacă este dat în funcție de meritele noastre), așa mare și evident cum este, nu este cedat, totuși, dragii mei fii, Prosper și Hilary, zelul și afecțiunea voastră frățească - care vă face să fiți atât de reticenți în a vedea pe vreunul dintre frați în eroare, încât să doriți ca, după atâtea cărți și scrisori ale mele pe această temă, să vă scriu din nou de aici - îmi place mai mult decât pot spune, deși nu îndrăznesc să spun că o iubesc atât de mult pe cât ar trebui. De aceea, iată, vă scriu din nou. Și, deși nu cu tine, totuși prin tine fac în continuare ceea ce credeam că am făcut suficient.
Capitolul 2. - În ce măsură se retrag masilienii de la pelagieni.
Pentru că, luând în considerare scrisorile tale, mi se pare că acei frați în numele cărora arăți o grijă pioasă ca ei să nu susțină opinia poetică în care se afirmă: "Fiecare este o speranță pentru sine însuși", și astfel să cadă sub acea condamnare care nu este declarată poetic, ci profetic: "Blestemat este orice om care are speranță în om" (Ieremia 17:5) trebuie să fie tratată în modul în care apostolul s-a purtat cu cei cărora le-a spus: Și dacă în ceva aveți altă gândire, Dumnezeu vă va descoperi chiar și acest lucru. (Filipeni 3: 15) Căci ei sunt încă în întuneric în chestiunea privind predestinarea sfinților, dar au de unde, dacă în ceva au altă părere, Dumnezeu le va descoperi chiar și aceasta, dacă umblă în ceea ce au dobândit. De aceea, apostolul, după ce a spus: "Dacă în ceva aveți altă gândire, Dumnezeu vă va descoperi chiar și aceasta", spune: "Totuși, la care am ajuns, să umblăm în aceea. (Filipeni 3:16) Și acei frați ai noștri, pentru care se îngrijește dragostea voastră pioasă, au ajuns împreună cu Biserica lui Hristos la credința că neamul omenesc se naște obijduit de păcatul primului om și că nimeni nu poate fi eliberat de acest rău decât prin dreptatea celui de-al doilea om. Mai mult, ei au ajuns la mărturisirea că voința oamenilor este anticipată de harul lui Dumnezeu; și la înțelegerea că nimeni nu se poate mulțumi cu sine însuși nici pentru a începe, nici pentru a termina vreo lucrare bună. Aceste lucruri, prin urmare, la care ei au ajuns, fiind ținute în frâu, îi disting din abundență de eroarea pelagienilor. Mai mult, dacă ei umblă în ele și Îl imploră pe Cel care dă înțelegere, dacă în ceva cu privire la predestinare au o altă gândire, El le va descoperi chiar și acest lucru. Cu toate acestea, să trimitem asupra lor și influența dragostei noastre și slujba discursului nostru, conform darului Său, pe care l-am cerut ca în aceste scrisori să spunem ceea ce ar trebui să fie potrivit și folositor pentru ei. Căci de unde știm noi dacă prin această slujire a noastră, în care le slujim în dragostea gratuită a lui Hristos, Dumnezeul nostru nu va vrea oare să realizeze acest scop?
Capitolul 3 - Chiar și începutul credinței este un dar al lui Dumnezeu.
Prin urmare, ar trebui mai întâi să arăt că credința prin care suntem creștini este darul lui Dumnezeu, dacă pot face acest lucru mai bine decât am făcut-o deja în atâtea și atâtea volume. Dar văd că acum trebuie să răspund celor care spun că mărturiile divine pe care le-am prezentat în această privință sunt de folos în acest scop, pentru a ne asigura că avem credința în sine de la noi înșine, dar că sporirea ei este de la Dumnezeu; ca și cum credința nu ne-ar fi fost dată de El, ci doar ar fi fost sporită în noi de El, pe baza meritului de a fi pornit de la noi. Astfel, nu există aici nici o abatere de la acea opinie pe care Pelagius însuși a fost constrâns să o condamne în judecata episcopilor din Palestina, după cum este mărturisit în aceleași Acte, că harul lui Dumnezeu este dat în funcție de meritele noastre, dacă nu este din harul lui Dumnezeu că noi începem să credem, ci mai degrabă că pe seama acestui început ni se face un adaos de o credință mai deplină și mai desăvârșită; și astfel noi dăm mai întâi începutul credinței noastre lui Dumnezeu, pentru ca suplimentul Său să ne fie dat de asemenea din nou, și orice altceva ce cerem cu credință.
Capitolul 4.- Continuarea celor precedente.
Dar de ce nu auzim mai degrabă, în opoziție cu aceasta, cuvintele: "Cine a dat mai întâi lui și i se va răsplăti din nou?". De vreme ce de la El, prin El și în El sunt toate lucrurile. (Romani 11:35) Și de la cine, deci, este acel început al credinței noastre, dacă nu de la El? Căci aceasta nu este exceptată când se vorbește despre alte lucruri ca fiind de la El; dar din El, prin El și pentru El și în El sunt toate lucrurile. Dar cine poate spune că cel care a început deja să creadă nu merită nimic de la Cel în care a crezut? De unde rezultă că, celui care merită deja, i se spune că i se adaugă alte lucruri printr-o retribuție divină, și astfel că harul lui Dumnezeu este dat în funcție de meritele noastre. Iar această afirmație, când i s-a pus în față, Pelagius însuși a condamnat-o, pentru a nu fi condamnat. Oricine, așadar, dorește din toate părțile să evite această opinie condamnabilă, să înțeleagă că ceea ce spune apostolul este spus cu deplină sinceritate: ”Vouă vi s-a dat în numele lui Hristos nu numai să credeți în El, ci și să suferiți pentru El.” (Filipeni 1:29) El arată că amândouă sunt daruri ale lui Dumnezeu, pentru că a spus că amândouă au fost date. Și nu spune: să credeți în El mai deplin și mai desăvârșit, ci: să credeți în El. Și nici nu spune că el însuși a obținut îndurare pentru a fi mai credincios, ci pentru a fi credincios, (1 Corinteni 7:25) pentru că știa că nu a dat mai întâi începutul credinței sale lui Dumnezeu și că El i-a dat din nou creșterea ei; ci că a fost făcut credincios de Dumnezeu, care l-a făcut și apostol. Căci începuturile credinței sale sunt consemnate și sunt foarte bine cunoscute prin faptul că sunt citite în biserică cu o ocazie calculată pentru a le distinge: cum, fiind întors de la credința pe care o distrugea și opunându-se cu vehemență acesteia, a fost brusc, printr-un har mai puternic, convertit la ea, prin convertirea Celui căruia, ca Unul care avea să facă tocmai acest lucru, s-a spus de către profet: "Tu ne vei întoarce și ne vei învia"; astfel încât nu numai că din unul care refuza să creadă a fost făcut un credincios de bunăvoie, ci, mai mult, din persecutor, a suferit persecuția pentru apărarea acelei credințe pe care o persecuta. Pentru că i-a fost dat de Hristos nu numai să creadă în El, ci și să sufere pentru El.
Capitolul 5. - A crede înseamnă a gândi cu asentiment.
Și, de aceea, lăudând harul care nu este dat în funcție de vreun merit, ci este cauza tuturor meritelor bune, el spune: "Nu că suntem destui să credem ceva ca de la noi înșine, ci suficiența noastră este de la Dumnezeu". (2 Corinteni 3:5) Să fie atenți la aceasta și să cântărească bine aceste cuvinte cei care cred că începutul credinței este de la noi înșine, iar suplimentul credinței este de la Dumnezeu. Căci cine nu vede că gândirea este anterioară credinței? Căci nimeni nu crede nimic dacă nu s-a gândit mai întâi că trebuie crezut. Căci oricât de brusc, oricât de rapid ar zbura unele gânduri înaintea voinței de a crede, iar aceasta urmează în prezent în așa fel încât să le însoțească, ca să zicem așa, în cea mai strânsă conjuncție, este totuși necesar ca tot ceea ce se crede să fie crezut după ce a precedat gândul; deși chiar și credința însăși nu este altceva decât a gândi cu consimțământ. Căci nu oricine gândește crede, căci mulți gândesc pentru a nu crede, ci oricine crede, gândește - atât gândește crezând, cât și crede gândind. Prin urmare, în ceea ce ține de religie și de evlavie (despre care vorbea apostolul), dacă nu suntem capabili să gândim nimic ca de la noi înșine, ci suficiența noastră este de la Dumnezeu, cu siguranță nu suntem capabili să credem nimic ca de la noi înșine, deoarece nu putem face acest lucru fără să gândim; dar suficiența noastră, prin care începem să credem, este de la Dumnezeu. De aceea, așa cum nimeni nu este suficient pentru sine, pentru începutul sau pentru desăvârșirea oricărei lucrări bune - și acest lucru acei frați ai tăi, după cum indică ceea ce ai scris, sunt deja de acord că este adevărat, de unde, atât la începutul cât și în realizarea oricărei lucrări bune, suficiența noastră este de la Dumnezeu - tot așa nimeni nu este suficient pentru sine, nici pentru a începe sau pentru a desăvârși credința; dar suficiența noastră este de la Dumnezeu. Pentru că, dacă credința nu este o chestiune de gândire, nu are nici un rost; și nu suntem suficienți pentru a gândi ceva ca de la noi înșine, ci suficiența noastră este de la Dumnezeu.
Capitolul 6.- Prezumția și aroganța de evitat.
Trebuie să avem grijă, fraților, iubiți de Dumnezeu, ca un om să nu se ridice în opoziție cu Dumnezeu, atunci când spune că face ceea ce Dumnezeu a promis. Nu cumva credința neamurilor a fost promisă lui Avraam, iar el, dând slavă lui Dumnezeu, a crezut în modul cel mai deplin că ceea ce a promis El poate și să împlinească? (Romani 4:20) El face deci credința neamurilor, care este în stare să facă ceea ce a făgăduit. Mai mult, dacă Dumnezeu lucrează credința noastră, acționând într-un mod minunat în inimile noastre, astfel încât să credem, există vreun motiv să ne temem că El nu poate face totul; și, din acest motiv, își arogă omul primele elemente ale acesteia, ca să merite să primească ultimele de la Dumnezeu? Gândiți-vă dacă într-un astfel de mod se obține un alt rezultat decât acela că harul lui Dumnezeu este dat într-un fel sau altul, în funcție de meritele noastre, și astfel harul nu mai este har. Căci, pe acest principiu, el este redat ca datorie, nu este dat în mod gratuit; căci credinciosului i se cuvine ca însăși credința lui să fie sporită de Domnul, iar credința sporită să fie plata credinței începute; și nici nu se observă, când se spune aceasta, că această plată este atribuită credincioșilor, nu din har, ci din datorie. Și nu văd deloc de ce nu ar trebui ca totul să fie atribuit omului - așa cum cel care a putut să nască pentru el însuși ceea ce nu a avut mai înainte, poate el însuși să sporească ceea ce a născut - decât că este imposibil să se opună celei mai evidente mărturii divine prin care se arată că și credința, de unde își ia începutul pietatea, este de asemenea un dar al lui Dumnezeu: așa cum este acea mărturie că Dumnezeu a împărțit fiecăruia măsura credinței; (Romani 12:3) și aceea: Pace fraților și dragoste cu credință, de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Isus Hristos, (Efeseni 6:23) și alte pasaje asemănătoare. Prin urmare, omul, nevrând să se împotrivească unor mărturii atât de clare ca acestea, și totuși dorind să aibă meritul de a crede, compune ca și cum ar fi cu Dumnezeu să pretindă o parte din credință pentru el însuși și să lase o parte pentru El; și, ceea ce este și mai arogant, ia prima parte pentru el însuși și I-o dă pe cea ulterioară; și astfel, în ceea ce spune că aparține amândurora, se face pe sine însuși primul, iar pe Dumnezeu al doilea!
Capitolul 7 - Augustin mărturisește că a fost mai înainte în eroare cu privire la harul lui Dumnezeu.
Nu așa a gândit acel pios și smerit învățător - vorbesc de cel mai binecuvântat Ciprian - când a spus că nu trebuie să ne lăudăm cu nimic, deoarece nimic nu este al nostru. Și pentru a arăta acest lucru, el a apelat la apostol ca la un martor, unde a spus: ”Căci ce aveți voi, pe care nu l-ați primit? Și dacă ați primit, de ce vă lăudați ca și cum nu ați fi primit?” (1 Corinteni 4:7) Și mai ales prin această mărturie m-am convins și eu însumi, când eram într-o eroare asemănătoare, crezând că credința prin care credem în Dumnezeu nu este darul lui Dumnezeu, ci că ea este în noi de la noi înșine și că prin ea obținem darurile lui Dumnezeu, prin care putem trăi cu cumpătare, dreptate și evlavie în această lume. Căci eu nu credeam că credința este precedată de harul lui Dumnezeu, astfel încât prin intermediul ei să ni se dea ceea ce putem cere cu folos, decât că nu am putea crede dacă nu ar preceda vestirea adevărului; dar faptul că am consimți atunci când ni se propovăduiește Evanghelia, credeam că este o faptă proprie și că a venit la noi din noi înșine. Și această greșeală a mea este suficient menționată în câteva mici lucrări ale mele scrise înainte de episcopatul meu. Printre acestea se numără și cea pe care ați menționat-o în scrisorile voastre, în care este o expunere a unor propoziții din Epistola către Romani. În cele din urmă, când retrăgeam toate micile mele lucrări și încredințam această retractare spre scriere, sarcină din care terminasem deja două cărți înainte de a mă ocupa de scrisorile voastre mai lungi - când în primul volum am ajuns la retractarea acelei cărți, am vorbit atunci astfel:- Discutând de asemenea, spun eu, "ce ar fi putut alege Dumnezeu în cel încă nenăscut, căruia i-a spus că cel mai în vârstă trebuie să-i slujească; și ce ar fi putut respinge în același mai în vârstă, la fel de încă nenăscut, despre care, din acest motiv, este consemnată mărturia profetică, deși declarată cu mult timp în urmă: "Pe Iacov l-am iubit și pe Esau l-am urât", mi-am dus raționamentul până la punctul de a spune: 'Prin urmare, Dumnezeu nu a ales faptele nimănui în cunoașterea dinainte a ceea ce El însuși le va da, ci a ales credința, în cunoașterea dinainte că va alege exact acea persoană despre care știa dinainte că va crede în El - căreia îi va da Duhul Sfânt, pentru ca, prin fapte bune, să obțină și el viața veșnică.' Nu căutasem încă foarte atent și nici nu găsisem până acum care este natura alegerii harului, despre care apostolul spune: 'O rămășiță este mântuită după alegerea harului'. (Romani 11:5) Care, cu siguranță, nu este har dacă îl precedă vreun merit; ca nu cumva ceea ce este dat acum, nu după har, ci după datorie, să fie mai degrabă plătit pentru merite decât dat în mod liber. Iar ceea ce am alăturat în continuare: 'Căci același apostol spune: Același Dumnezeu care lucrează totul în toți; (1 Corinteni 12:6) dar nu s-a spus niciodată: Dumnezeu crede totul în toți;' și apoi am adăugat: 'Prin urmare, ceea ce credem este al nostru, dar orice lucru bun pe care îl facem este de la Cel care dă Duhul Sfânt celor care cred', cu siguranță nu aș fi putut spune, dacă aș fi știut deja că și credința însăși se găsește printre acele daruri ale lui Dumnezeu care sunt date de același Duh. Prin urmare, ambele sunt ale noastre din cauza alegerii voinței, și totuși ambele sunt date de spiritul credinței și al dragostei. Căci credința nu este singură, ci așa cum este scris: "Dragostea cu credința, de la Dumnezeu Tatălși de la Domnul nostru Iisus Hristos". (Efeseni 6:23) Și ceea ce am spus puțin mai încolo: "Căci este al nostru să credem și să voim, dar este al Lui să dea celor ce cred și voiesc, puterea de a face fapte bune prin Duhul Sfânt, prin care dragostea se revarsă în inimile noastre" - este adevărat, într-adevăr; dar după aceeași regulă, ambele sunt și ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu pregătește voința; și ambele sunt și ale noastre, pentru că ele se realizează numai cu voința noastră bună. Și astfel, ceea ce am spus ulterior: "Pentru că nu suntem capabili să voim dacă nu suntem chemați; și când, după chemare, vrem să voim, voința noastră nu este suficientă și nici alergarea noastră, dacă Dumnezeu nu dă putere celor care aleargă și nu ne conduce acolo unde ne cheamă", după care am adăugat: "Este clar, așadar, că nu de la cel care vrea, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu care se milostivește, facem fapte bune" - acest lucru este absolut foarte adevărat. Dar am descoperit puține lucruri cu privire la chemarea însăși, care este conform scopului lui Dumnezeu; căci nu așa este chemarea tuturor celor chemați, ci numai a celor aleși. De aceea, ceea ce am spus puțin mai târziu: "Căci, după cum la cei pe care Dumnezeu îi alege nu faptele, ci credința este cea care începe meritul pentru a face fapte bune prin darul lui Dumnezeu, tot așa, la cei pe care îi condamnă, necredința și impietatea încep meritul pedepsei, astfel încât, chiar prin însăși pedeapsa lor, fac fapte rele" - am vorbit foarte adevărat. Dar că până și meritul însuși al credinței era darul lui Dumnezeu, nu m-am gândit să mă interesez și nici nu am spus. Iar în alt loc am spus: "Căci pe cei de care are milă, îl face să facă fapte bune, iar pe cei pe care îi împietrește îi lasă să facă fapte rele; dar această milă este acordată pentru meritul anterior al credinței, iar această împietrire este aplicată nelegiuirii anterioare". Și acest lucru este într-adevăr adevărat; dar ar fi trebuit să mă întreb mai departe dacă nici măcar meritul credinței nu provine din mila lui Dumnezeu - adică dacă această milă se manifestă în om doar pentru că este credincios, sau dacă se manifestă și pentru ca el să fie credincios? Pentru că citim în cuvintele apostolului: "Nu, nu, nu: 'Am obținut îndurare pentru a fi credincios'. (1 Corinteni 7:25) El nu spune: 'Pentru că am fost credincios'. Prin urmare, deși este dată credinciosului, totuși a fost dată și pentru ca el să fie credincios. De aceea, de asemenea, într-un alt loc din aceeași carte am spus cu mare sinceritate: "Pentru că, dacă este din mila lui Dumnezeu, și nu din fapte, că suntem chemați chiar ca să credem și ni se acordă nouă, celor care credem, să facem fapte bune, această milă nu trebuie să fie renegată față de păgâni;" - deși acolo am vorbit cu mai puțină atenție despre acea chemare care este dată potrivit cu scopul lui Dumnezeu.
Capitolul 8 - Ce i-a scris Augustin lui Simplicianus, succesorul lui Ambrozie, episcop de Milano.
Vedeți clar care era pe atunci părerea mea cu privire la credință și fapte, deși mă străduiam să laud harul lui Dumnezeu; și în această părere văd că sunt acum acei frați ai noștri, pentru că nu au fost la fel de atenți să progreseze cu mine în scrierile mele cum au fost în citirea lor. Căci dacă ar fi fost atât de atenți, ar fi găsit această întrebare rezolvată în conformitate cu adevărul Scripturilor divine în prima carte din cele două pe care le-am scris chiar la începutul episcopatului meu către Simplicianus, de binecuvântată memorie, episcop al Bisericii din Milano și succesor al Sfântului Ambrozie. Dacă nu cumva, poate că nu au cunoscut aceste cărți; în acest caz, aveți grijă să le cunoască. Despre această primă dintre aceste două cărți, am vorbit prima dată în cea de-a doua carte a Retractărilor; și ceea ce am spus este după cum urmează: Despre cărțile, zic eu, la care, ca episcop, am lucrat, primele două sunt adresate lui Simplicianus, conducătorul Bisericii din Milano, care i-a succedat celui mai binecuvântat Ambrozie, cu privire la diferite chestiuni, dintre care două le-am adunat în prima carte din Epistola Apostolului Pavel către Romani. Cea dintâi dintre ele se referă la ceea ce este scris: 'Ce să spunem, așadar? Este legea păcat? Nicidecum." Romani 7:7, până la pasajul în care spune: "Cine mă va izbăvi din trupul acestei morți? Harul lui Dumnezeu, prin Isus Hristos Domnul nostru'. Romani 7:24 Și acolo am expus acele cuvinte ale apostolului: 'Legea este spirituală, dar eu sunt carnal', Romani 7:14 și altele în care carnea este declarată în conflict cu Duhul, în așa fel încât omul este descris acolo ca fiind încă sub lege și nu încă stabilit sub har. Căci, mult timp după aceea, am perceput că acele cuvinte ar putea fi chiar (și probabil că au fost) rostite de un om spiritual. Această ultimă întrebare din această carte se desprinde din acel pasaj în care apostolul spune: "Și nu numai atât, ci și când Rebeca a conceput printr-un singur act sexual, chiar de la tatăl nostru Isaac", (Romani 9:10), până la acel loc în care spune: "Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat o sămânță, am fi fost ca Sodoma și am fi fost ca Gomora". (Romani 9:29) În rezolvarea acestei chestiuni m-am străduit într-adevăr în favoarea alegerii libere a voinței umane, dar harul lui Dumnezeu a biruit și nu am putut ajunge decât la acel punct în care se percepe că apostolul a spus cu cel mai evident adevăr: 'Căci cine vă face să vă deosebiți? Și ce aveți voi care nu ați primit? Or, dacă ați primit, de ce vă lăudați ca și cum n-ați fi primit?" (1 Corinteni 4:7). Și acest lucru a dorit să-l expună și martirul Ciprian când a comprimat totul în acest titlu: "Că nu trebuie să ne lăudăm cu nimic, de vreme ce nimic nu este al nostru". Iată de ce am spus mai înainte că eu însumi am fost convins în principal de această mărturie apostolică, atunci când gândeam altfel cu privire la această chestiune; și acest lucru mi l-a descoperit Dumnezeu în timp ce căutam să rezolv această problemă când îi scriam, așa cum am spus, episcopului Simplicianus. Această mărturie, așadar, a apostolului, atunci când, pentru a reprima îngâmfarea omului, a spus: Căci ce aveți voi, pe care nu l-ați primit? (1 Corinteni 4:7), nu permite niciunui credincios să spună: Am credința pe care nu am primit-o. Toată aroganța acestui răspuns este absolut reprimată de aceste cuvinte apostolice. Mai mult, nici măcar nu se poate spune: Deși nu am o credință desăvârșită, am totuși începutul ei, prin care am crezut mai întâi de toate în Hristos. Pentru că și aici se răspunde: Dar ce ai tu care nu ai primit? Or, dacă ați primit-o, de ce vă lăudați ca și cum n-ați fi primit-o?
Capitolul 9 - Scopul apostolului în aceste cuvinte.
Ideea, totuși, pe care o au ei, că aceste cuvinte: "Ce aveți voi, pe care nu l-ați primit?" nu se poate spune despre această credință, pentru că a rămas în aceeași natură, deși coruptă, care la început a fost înzestrată cu sănătate și perfecțiune, este percepută ca neavând nici o forță pentru scopul pe care îl doresc, dacă se ia în considerare motivul pentru care apostolul a spus aceste cuvinte. Pentru că el era preocupat ca nimeni să nu se laude în om, deoarece între creștinii din Corint apăruseră disensiuni, astfel încât fiecare spunea: Eu, într-adevăr, sunt al lui Pavel, iar altul, sunt al lui Apolo, iar altul, sunt al lui Cefa; (1 Corinteni 1:12) și de aici a continuat să spună: Dumnezeu a ales lucrurile nebunești ale lumii ca să încurce pe cele înțelepte; și Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să încurce pe cele tari; și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii și lucrurile de dispreț și cele care nu sunt, ca să facă de prisos lucrurile care sunt, pentru ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:27) Aici, intenția apostolului este de o certitudine suficient de clară împotriva mândriei omului, ca nimeni să nu se laude în om; și astfel, nimeni să nu se laude în sine însuși. În cele din urmă, după ce a spus că nici o făptură nu trebuie să se laude înaintea lui Dumnezeu, pentru a arăta în ce trebuie să se laude omul, a adăugat imediat: Dar din El sunteți în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înțelepciune de la Dumnezeu, și neprihănire, și sfințire, și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: Cel ce se laudă, să se laude în Domnul. (1 Corinteni 1:30) De aici a progresat această intenție a lui, până când, mai târziu, mustrându-i, spune: "Căci voi sunteți încă carnali; căci, întrucât între voi există invidie și ceartă, nu sunteți voi carnali, și nu umblați după om? Căci, în timp ce unul spune că eu sunt de la Pavel, iar altul că sunt de la Apolo, nu sunteți voi oameni? Ce este, așadar, Apolo și ce este Pavel? Slujitori prin care ați crezut; și fiecăruia după cum i-a dat Domnul. Eu am sădit, iar Apolo a udat; dar Dumnezeu a dat creșterea. Așadar, nici cel ce plantează nu este nimic, nici cel ce udă, ci Dumnezeu este cel ce dă creșterea. Nu vedeți că singurul scop al apostolului este ca omul să fie smerit și numai Dumnezeu să fie înălțat? De vreme ce în toate lucrurile, într-adevăr, care sunt plantate și udate, el spune că nici cel care plantează și nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care dă creșterea; și chiar faptul, de asemenea, că unul plantează și altul udă, el nu și-l atribuie lor înșiși, ci lui Dumnezeu, când spune: Fiecăruia după cum a dat Domnul; eu am plantat, Apolo a udat. De aceea, persistând în aceeași intenție, el ajunge să spună: De aceea, nimeni să nu se laude în om, (1 Corinteni 3:21), căci el spusese deja: Cine se laudă, să se laude în Domnul. După acestea și după alte câteva chestiuni care sunt asociate cu acestea, aceeași intenție a sa este continuată în cuvintele: "Nu vă lăsați înșelați pe voi înșivă: Și aceste lucruri, fraților, le-am transferat în chip figurat la mine și la Apolo, de dragul vostru, ca să învățați în noi ca nimeni dintre voi să nu se îngâmfe unul împotriva altuia mai presus de ceea ce este scris. Căci cine vă face să vă deosebiți? Și ce aveți voi, pe care nu l-ați primit? Or, dacă ați primit-o, de ce vă lăudați ca și cum n-ați fi primit-o? (1 Corinteni 4:6)
Capitolul 10. - Harul lui Dumnezeu este cel care deosebește în mod special un om de altul.
În această intenție foarte evidentă a apostolului, în care vorbește împotriva mândriei umane, astfel încât nimeni să nu se laude în om, ci în Dumnezeu, este prea absurd, după părerea mea, să presupunem că darurile naturale ale lui Dumnezeu, fie că este vorba de natura întreagă și desăvârșită a omului, așa cum i-a fost dăruită în prima sa stare, fie că este vorba de rămășițele, oricare ar fi ele, ale naturii sale degradate. Căci oare prin astfel de daruri ca acestea, care sunt comune tuturor oamenilor, se disting oamenii de oameni? Dar aici a spus mai întâi: Căci cine vă face să vă deosebiți? și apoi a adăugat: Și ce aveți voi, pe care nu l-ați primit? Pentru că un om, îngâmfat împotriva altuia, ar putea spune: Credința mea mă face să mă deosebesc, sau dreptatea mea, sau orice altceva de acest fel. În replică la astfel de idei, bunul învățător spune: Dar ce ai tu, că n-ai primit? Și de la cine, dacă nu de la Cel care te face să te deosebești de altul, căruia nu i-a dăruit ceea ce ți-a dăruit ție? Or, dacă, zice el, ați primit, de ce vă lăudați ca și cum n-ați fi primit? Îl preocupă, întreb, altceva decât ca cel ce se laudă să se laude în Domnul? Dar nimic nu se opune atât de mult acestui sentiment ca și cum cineva s-ar lăuda cu privire la propriile merite ca și cum și le-ar fi făcut el însuși pentru sine, și nu harul lui Dumnezeu - un har, totuși, care face ca cei buni să se deosebească de cei răi, și nu este comun celor buni și celor răi. Prin urmare, harul prin care noi suntem creaturi vii și rezonabile și ne deosebim de vite, să fie atribuit naturii; să fie atribuit naturii și acel har prin care, printre oamenii înșiși, cei frumoși sunt făcuți să se deosebească de cei răuformați, sau cei inteligenți de cei proști, sau orice altceva de acest fel. Dar cel pe care apostolul îl mustra nu se umfla în sine în contrast cu vitele, nici în contrast cu orice alt om, în ceea ce privește orice înzestrare naturală care ar putea fi găsită chiar și în cel mai rău dintre oameni. Ci își atribuia lui însuși, și nu lui Dumnezeu, un dar bun care aparținea unei vieți sfinte, și se îngâmfa cu aceasta când merita să audă mustrarea: Cine te-a făcut să te deosebești? Și ce ai tu, că nu ai primit? Căci, deși capacitatea de a avea credință este de la natură, este tot de la natură să o ai? Căci nu toți oamenii au credință, (2 Tesaloniceni 3:2) deși toți oamenii au capacitatea de a avea credință. Dar apostolul nu zice: Și ce aveți capacitatea de a avea, capacitatea de a avea pe care n-ați primit-o. Ci zice: Și ce aveți pe care n-ați primit-o? În consecință, capacitatea de a avea credință, ca și capacitatea de a avea dragoste, aparține naturii oamenilor; dar a avea credință, ca și a avea dragoste, aparține harului credincioșilor. Prin urmare, acea natură în care ne este dată capacitatea de a avea credință nu îl deosebește pe om de om, ci credința însăși face ca cel credincios să se deosebească de cel necredincios. Și astfel, când se spune: Căci cine vă face să vă deosebiți? Și ce aveți voi de nu ați primit?" Dacă cineva îndrăznește să spună: "Eu am credință de la mine însumi, de aceea nu am primit-o", el contrazice direct acest adevăr cel mai vădit - nu pentru că nu este în alegerea voinței omului să creadă sau să nu creadă, ci pentru că în cei aleși voința este pregătită de Domnul. Astfel, de asemenea, pasajul: Căci cine vă face să vă deosebiți? Și ce aveți voi de nu ați primit?" se referă tocmai la acea credință care este în voința omului.
Capitolul 11 - Unii oameni sunt aleși este din mila lui Dumnezeu.
Mulți aud cuvântul adevărului; dar unii cred, iar alții se contrazic. De aceea, cei dintâi vor să creadă; cei din urmă nu vor. Cine nu știe acest lucru? Cine poate nega acest lucru? Dar, întrucât la unii voința este pregătită de Domnul, iar la alții nu este pregătită, trebuie cu siguranță să putem distinge ce vine din mila lui Dumnezeu și ce din judecata Lui. Ceea ce a căutat Israel, spune apostolul, nu a obținut, ci alegerea a obținut-o, iar ceilalți au fost orbiți, după cum este scris: "Dumnezeu le-a dat duhul de compătimire" - ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă, până în ziua de azi. Și David a zis: "Să li se facă masa lor o cursă, o pedeapsă și o piatră de poticnire; să li se întunece ochii, ca să nu vadă, și să-și plece mereu spatele." Romani 11:7 Aici este milă și judecată - milă față de alegerea care a obținut neprihănirea lui Dumnezeu, dar judecată față de restul care au fost orbiți. Și totuși, cei dintâi, pentru că au vrut, au crezut; cei din urmă, pentru că nu au vrut, nu au crezut. Prin urmare, mila și judecata s-au manifestat în însăși voința lor. Cu siguranță că o astfel de alegere este de har, nicidecum de merite. Căci mai înainte spusese: Deci, deci, chiar și în acest moment, rămășița a fost mântuită prin alegerea harului. Și dacă prin har, acum nu mai este prin fapte; altfel, harul nu mai este har. Romani 11:5 Prin urmare, alegerea a obținut ceea ce a obținut în mod gratuit; nu a precedat nimic din ceea ce ar fi putut da mai întâi, și să li se dea din nou. I-a mântuit în mod gratuit. Dar pentru ceilalți care au fost orbiți, așa cum se declară acolo în mod clar, a fost făcut în răsplată. Toate căile Domnului sunt îndurare și adevăr. Dar căile Lui sunt de nepătruns. Prin urmare, mila prin care El el eliberează în mod gratuit și adevărulprin care El judecă cu dreptate, sunt la fel de nepătrunse.
Capitolul 12 - De ce a spus Apostolul că suntem îndreptățiți prin credință și nu prin fapte.
Dar poate că se poate spune: Apostolul face distincție între credință și fapte; el spune, într-adevăr, că harul nu este din fapte, dar nu spune că nu este din credință. Acest lucru, într-adevăr, este adevărat. Dar Isus spune că și credința însăși este o lucrare a lui Dumnezeu și ne poruncește să o lucrăm. Căci iudeii I-au spus: Ce să facem ca să lucrăm lucrarea lui Dumnezeu? Isus le-a răspuns și le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Cel pe care L-a trimis El. (Ioan 6:28) Apostolul, așadar, distinge credința de fapte, așa cum Iuda se deosebește de Israel în cele două împărății ale evreilor, deși Iuda este însuși Israel. Și spune că omul este îndreptățit prin credință și nu prin fapte, deoarece credința însăși este cea dintâi dată, din care se pot obține alte lucruri care sunt caracterizate în mod special ca fapte, prin care omul poate trăi în mod corect. Căci tot el însuși spune: Prin har sunteți mântuiți prin credință; și aceasta nu vine de la voi înșivă, ci este darul lui Dumnezeu, (Efeseni 2:8) - adică: Și spunând "prin credință", chiar credința însăși nu vine de la voi înșivă, ci este darul lui Dumnezeu. Nu din fapte, spune el, ca să nu se înalțe cineva în slăvi. Căci se spune adesea: A meritat să creadă, pentru că era un om bun chiar înainte de a crede. ceea ce se poate spune despre Corneliu (Faptele Apostolilor 10), deoarece pomana lui a fost acceptată și rugăciunile lui auzite înainte de a fi crezut în Hristos; și totuși, fără o oarecare credință, nici nu dădea de pomană, nici nu se ruga. Căci cum a chemat pe cel în care nu crezuse? Dar dacă ar fi putut fi mântuit fără credința lui Hristos, Apostolul Petru nu ar fi fost trimis ca arhitect pentru a-l zidi; deși, dacă nu Domnul nu zidește casa, degeaba se trudesc cei care o zidesc. Și ni se spune: Credința este de la noi înșine; celelalte lucruri care țin de faptele de dreptate sunt de la Domnul; ca și cum credința nu ar aparține clădirii - ca și cum, zic eu, temelia nu ar aparține clădirii. Dar dacă aceasta îi aparține în primul rând și în mod special, degeaba se străduiește cel care caută să zidească credința prin predicare, dacă Domnul, în mila Sa, nu o zidește din interior. Așadar, orice fapte bune ar fi făcut Corneliu, atât înainte de a crede în Hristos, cât și când a crezut și după ce a crezut, toate trebuie atribuite lui Dumnezeu, ca nu cumva să se înalțe cineva.
Capitolul 13 - Efectul harului divin.
În consecință, singurul nostru Stăpân și Domn Însuși, după ce a spus ceea ce am menționat mai sus - "Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca voi să credeți în Cel pe care L-a trimis El" - spune puțin mai târziu, în același discurs al Său: "V-am spus că și voi M-ați văzut și nu ați crezut". Tot ce-mi dă Tatăl va veni la Mine. (Ioan 6:36) Ce înseamnă va veni la Mine, ci, va crede în Mine? Dar este darul Tatălui ca acest lucru să se întâmple. Mai mult, puțin după ce spune: Nu murmurați între voi. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Este scris în profeți: Și toți vor fi învățați de Dumnezeu. Orice om care a auzit de la Tatăl și a învățat, vine la Mine. Ce înseamnă: "Orice om care a auzit de la Tatăl și a învățat, vine la Mine", dacă nu cumva nu este nimeni care aude de la Tatăl și învață, care nu vine la Mine? Căci dacă vine oricine a auzit de la Tatăl și a învățat, vine, cu siguranță că oricine nu vine nu a auzit de la Tatăl; căci dacă ar fi auzit și ar fi învățat, ar fi venit. Căci nimeni nu a auzit și a învățat și nu a venit, ci fiecare, după cum declară Adevărul, care a auzit de la Tatăl și a învățat, vine. Departe de simțurile firii este această învățătură în care Tatăl este auzit și învață să vină la Fiul. Angajat în aceasta este și Fiul Însuși, pentru că El este Cuvântul Său prin care învață astfel; și El nu face aceasta prin urechea cărnii, ci a inimii. Angajat aici, de asemenea, în același timp, este și Duhul Tatălui și al Fiului; și El, de asemenea, învață, și nu învață separat, deoarece am învățat că lucrările Treimii sunt inseparabile. Și acesta este cu siguranță același Duh Sfânt despre care apostolul spune: Noi, însă, având același Duh al credinței. (2 Corinteni 4:13) Dar acesta este atribuit în special Tatălui, pentru că din El se naște Unicul Născut, iar din El purcede Duhul Sfânt, despre care ar fi plictisitor să argumentez mai amănunțit; și cred că lucrarea mea în cincisprezece cărți despre Treimea care este Dumnezeu a ajuns deja la voi. Foarte departe, spun eu, de simțurile trupului este această învățătură în care Dumnezeu se face auzit și învață. Vedem că mulți vin la Fiul, pentru că vedem că mulți cred în Hristos, dar când și cum au auzit acest lucru de la Tatăl și au învățat, nu vedem. Este adevărat că acest har este extrem de tainic, dar cine se îndoiește că este har? Prin urmare, acest har, care este dăruit în mod ascuns în inimile oamenilor prin darul divin, nu este respins de nicio inimă împietrită, deoarece este dat pentru a îndepărta mai întâi împietrirea inimii. Prin urmare, când Tatăl se face auzit înăuntru și învață, astfel încât omul vine la Fiul, El îndepărtează inima de piatră și dă o inimă de carne, așa cum a promis în declarația profetului. Pentru că astfel îi face copii și vase ale milei pe care le-a pregătit pentru slavă.
Capitolul 14 - De ce nu-i învață Tatăl pe toți ca să vină la Hristos?
Atunci de ce nu-i învață El pe toți ca să vină la Hristos, decât pentru că pe toți cei pe care îi învață, îi învață prin milă, iar pe cei pe care nu-i învață, nu-i învață prin judecată? De vreme ce: Pe cine vrea El miluiește, iar pe cine vrea El împietrește. (Romani 9:18) Dar El are milă când dă lucruri bune. El împietrește când răsplătește ceea ce se merită. Sau dacă, așa cum preferă unii să le deosebească, aceste cuvinte sunt și ale lui, cărora apostolul le spune: "Tu îmi spui atunci, astfel încât să se considere că a spus: De aceea are El milă asupra cui vrea și pe cine vrea împietrește, precum și cele care urmează - și anume: Ce este ceea ce se mai plânge? Căci cine se împotrivește voinței Lui? răspunde apostolul: O, omule, ceea ce ai spus este fals? Nu; ci spune: O, omule, cine ești tu care te împotrivești lui Dumnezeu? Oare lucrul format spune celui care l-a format: De ce m-ai făcut așa? Oare nu are olarul putere asupra lutului din același aluat? și ceea ce urmează, ceea ce știțifoarte bine. Și totuși, într-un anumit sens, Tatăl îi învață pe toți oamenii să vină la Fiul Său. Căci nu în zadar s-a scris în profeți: Și toți vor fi învățați de Dumnezeu. (Ioan 6:45) Și după ce a premers și El această mărturie, a adăugat: Așadar, orice om care a auzit de la Tatăl și a învățat, vine la Mine. Așa cum, prin urmare, vorbim corect când spunem despre orice învățător de literatură care este singur într-o cetate: El învață literatura aici tuturor - nu că toți oamenii învață, ci că nu există nici unul care să învețe literatura acolo care să nu învețe de la el - tot așa spunem pe bună dreptate: Dumnezeu învață pe toți oamenii să vină la Hristos, nu pentru că toți vin, ci pentru că nimeni nu vine în alt mod. Și de ce nu învață pe toți oamenii, apostolul a explicat, atât cât a judecat că trebuie explicat, pentru că, vrând să-și arate mânia Sa și să-și arate puterea Sa, a îndurat cu multă răbdare vasele mâniei, care au fost pregătite pentru distrugere, și pentru ca să facă cunoscute bogățiile slaveiSale pe vasele milei pe care le-a pregătit pentru slavă. (Romani 9:22) De aceea, cuvântul crucii este o nebunie pentru cei care pier, dar pentru cei ce sunt mântuiți este puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:18) Dumnezeu îi învață pe toți aceștia să vină la Hristos, pentru că El vrea ca toți aceștia să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului. Și dacă El ar fi vrut să-i învețe chiar și pe cei pentru care cuvântul crucii este o nebunie să vină la Hristos, fără îndoială că și aceștia ar fi venit. Căci El nu înșală și nici nu este înșelat când spune: Oricine a auzit de la Tatăl și a învățat, vine la Mine. Departe, așadar, gândul că nu vine cineva care a auzit de la Tatăl și a învățat.
Capitolul 15. - Credincioșii sunt cei care sunt învățați de Dumnezeu.
De ce, spun ei, nu învață El pe toți oamenii? Dacă vom spune că cei pe care nu-i învață nu vor să învețe, vom primi răspunsul: Și ce se întâmplă cu ceea ce I se spune: Doamne, Tu ne vei întoarce și ne vei învia? Sau dacă Dumnezeu nu-i face doritori pe oamenii care nu erau doritori, pe ce principiu se roagă Biserica, după porunca Domnului, pentru prigonitorii ei? Căci așa vrea să se înțeleagă și fericitul Ciprian că noi spunem: Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ, - adică, precum în cei care au crezut deja și care sunt, ca să zicem așa, cer, așa și în cei care nu cred și din această cauză sunt încă pământ. Ce ne rugăm, așadar, pentru cei care nu vor să creadă, decât ca Dumnezeu să lucreze și în ei să vrea? Cu siguranță, apostolul spune: "Fraților, bunăvoința inimii mele, într-adevăr, și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru ei, este pentru mântuirea lor. (Romani 10:1) El se roagă pentru cei care nu cred - pentru ce, dacă nu pentru ca ei să creadă? Căci în nici un alt mod nu obțin mântuirea. Dacă, deci, credința rugătorilor precede harul lui Dumnezeu, oare credința celor în numele cărora se face rugăciunea ca ei să creadă precede harul lui Dumnezeu? - din moment ce tocmai acest lucru este ceea ce se cere pentru ei, ca celor care nu cred - adică celor care nu au credință - să li se dăruiască credința însăși? Prin urmare, când se predică Evanghelia, unii cred, alții nu cred; dar cei care cred la glasul predicatorului din afară, aud de la Tatăl dinăuntru și învață; în timp ce cei care nu cred, aud în afară, dar înăuntru nu aud și nici nu învață - adică celor dintâi le este dat să creadă, celor din urmă nu le este dat. Pentru că nimeni, spune El, nu vine la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis pe Mine. (Ioan 6:44) Și acest lucru este spus mai clar după aceea. Căci, după puțină vreme, când vorbea despre a mânca trupul Său și a bea sângele Său, și unii chiar dintre ucenicii Săi au zis: "Este un cuvânt greu de spus, cine poate să-l audă? Isus, știind în Sine că ucenicii Săimurmurau la aceasta, le-a zis: Vă supără aceasta? Și puțin după aceea a spus: Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață; dar sunt unii dintre voi care nu cred. Și îndată evanghelistul spune: Căci Isus știa de la început cine sunt cei credincioși și cine avea să-L trădeze; și a zis: De aceea v-am spus că nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-i este dat de Tatăl Meu. Așadar, a fi atras de Tatăl spre Hristos, a asculta și a învăța de la Tatăl pentru a veni la Hristos, nu este altceva decât a primi de la Tatăl darul prin care să crezi în Hristos. Căci nu ascultătorii Evangheliei au fost deosebiți de cei care nu au auzit, ci credincioșii de cei care nu au crezut, de către Cel care a spus: Nimeni nu vine la Mine dacă nu-i este dat de Tatăl Meu.
Capitolul 16. - De ce darul credinței nu este dat tuturor.
Așadar, credința, atât la început, cât și la sfârșit, este darul lui Dumnezeu; și nimeni să nu se îndoiască, dacă nu dorește să se opună celor mai clare scrieri sacre, că acest dar este dat unora, în timp ce altora nu le este dat. Dar de ce nu este dat tuturor nu ar trebui să-l tulbure pe credincios, care crede că de la unul singur toți au intrat într-o condamnare, care este, fără îndoială, cea mai dreaptă; astfel încât, chiar dacă nimeni nu ar fi eliberat de acolo, nu ar exista niciun motiv întemeiat pentru a găsi o vină împotriva lui Dumnezeu. De unde este clar că este un mare har pentru mulți să fie eliberați și să recunoască în cei care nu sunt eliberați ceea ce li s-ar cuveni lor înșiși; astfel încât cel care se laudă să nu se laude în propriile merite, pe care le vede egalate în cei care sunt condamnați, ci în Domnul. Dar de ce El îi eliberează pe unii mai degrabă decât pe alții - judecățile Lui sunt de nepătruns și căile Lui sunt mai presus de orice descoperire. (Romani 11:33) Pentru că în cazul acesta este mai bine să auzim sau să spunem: O, omule, cine ești tu care te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9:20) decât să îndrăznim să vorbim ca și cum am putea cunoaște ceea ce El a ales să fie ținut în taină. De vreme ce, de altfel, El nu putea să vrea nimic nedrept.
Capitolul 17 - Argumentul său din Scrisoarea sa împotriva lui Porfirie, cu privire la motivul pentru care Evanghelia a venit atât de târziu în lume.
Dar ceea ce vă amintiți că am spus într-un anumit mic tratat al meu împotriva lui Porfir, sub titlul Timpul religiei creștine, am spus-o pentru a scăpa de acest argument mai atent și mai elaborat despre har; deși înțelesul său, care ar putea fi dezvăluit în altă parte sau de alții, nu a fost omis în întregime, deși nu am vrut în acel loc să-l explic. Căci, printre alte chestiuni, am vorbit astfel ca răspuns la întrebarea propusă, de ce a fost după un timp atât de îndelungat că Hristos a venit: În consecință, zic, din moment ce ei nu-i obiectează lui Hristos că nu toți Îi urmează învățătura (căci chiar și ei înșiși simt că acest lucru nu ar putea fi obiectat deloc cu dreptate, nici înțelepciunii filosofilor și nici măcar dumnezeirii propriilor lor dumnezei), ce vor răspunde, dacă - lăsând în afara întrebării acea adâncime a înțelepciunii și cunoașterii lui Dumnezeu unde poate că un alt plan divin este mult mai ascuns în secret, fără a prejudeca și alte cauze, care nu pot fi depistate de către înțelepți - le spunem doar atât, pentru a fi scurți în argumentarea acestei întrebări, că Hristos a vrut să se arate oamenilor și ca doctrina Sa să fie predicată printre ei, în acel moment când El știa și în acel loc unde știa că sunt unii care vor crede în El. Pentru că în acele vremuri și în acele locuri în care Evanghelia Sa nu a fost predicată, El a știut dinainte că vor fi toți cei care vor fi la propovăduirea Sa, cum ar fi, nu chiar toți, ci mulți în prezența Sa trupească, care nu vor crede în El, chiar și atunci când morții au fost înviați de El; așa cum îi vedem pe mulți acum, care, deși declarațiile profeților cu privire la El se împlinesc prin astfel de manifestări, tot nu vor să creadă și preferă să se împotrivească prin istețimea umană, decât să cedeze autorității divine atât de clare și de perspicace, atât de înalte și de sublim făcute cunoscute, atâta timp cât înțelegerea umană este mică și slabă în apropierea adevărului divin. Atunci, ce este de mirare dacă Hristos știa că lumea din veacurile trecute era atât de plină de necredincioși, încât ar fi trebuit să refuze în mod rezonabil să se arate sau să li se propovăduiască lor, care, așa cum știa mai dinainte, nu ar fi crezut nici cuvintele Sale, nici minunile Sale? Căci nu este incredibil că toți în acea vreme erau așa cum de la venirea Lui și până în prezent ne mirăm că au fost și sunt atât de mulți. Și totuși, de la începutul neamului omenesc, uneori mai ascuns, alteori mai evident, chiar după cum pentru Providența divină părea că se potriveau vremurile, nu a lipsit nici o profeție, nici nu au lipsit cei care au crezut în El; atât de la Adam până la Moise, cât și în însuși poporul lui Israel care, printr-o anumită taină specială, a fost un popor profetic; și în alte națiuni înainte ca El să fi venit în trup. Căci așa cum unii sunt menționați în cărțile sacre ebraice, încă din vremea lui Avraam - nici din neamul său trupesc, nici din poporul lui Israel, nici din societatea străină din mijlocul poporului lui Israel - care au fost, totuși, părtași la sacramentul lor, de ce nu am putea crede că au existat și alții în altă parte, printre alte popoare, aici și acolo, deși nu citim nici o mențiune despre ei în aceleași autorități? Astfel, mântuirea acestei religii, prin care numai o singură și adevărată mântuire adevărată este cu adevărat promisă, nu a dezamăgit niciodată pe cel care a fost vrednic de ea; și oricine a dezamăgit nu a fost vrednic de ea. Și chiar de la începutul propagării omului, până la sfârșit, Evanghelia este predicată, unora pentru răsplată, altora pentru judecată; și astfel și cei cărora nu le-a fost anunțată deloc credința au fost prevestiți ca fiind cei care nu vor crede; iar cei cărora le-a fost anunțată, deși nu erau cei care vor crede, sunt dați ca exemplu pentru cei dintâi; în timp ce cei cărora le-a fost anunțată, care ar trebui să creadă, sunt pregătiți pentru împărăția cerurilor și pentru compania sfinților îngeri.
Capitolul 18.- Argumentul precedent aplicat la timpul prezent.
Nu vedeți că dorința mea a fost, fără nicio prejudecată față de sfatul ascuns al lui Dumnezeu și față de alte motive, să spun ceea ce ar putea părea suficient despre preștiința lui Hristos, pentru a convinge necredința păgânilor care au adus această întrebare? Căci ce este mai adevărat decât faptul că Hristos a știut mai dinainte cine va crede în El și în ce momente și locuri vor crede? Dar dacă prin propovăduirea lui Hristos de către ei înșiși, prin ei înșiși, aveau să aibă credință, sau dacă o vor primi prin darul lui Dumnezeu, - adică dacă Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte numai pe ei, sau i-a și predestinat, nu am considerat atunci că este necesar să mă interesez sau să discut. Prin urmare, ceea ce am spus, că Hristos a vrut să se arate oamenilor în acel timp și că doctrina Sa ar trebui să fie predicată printre ei, atunci când El știa și unde știa că există cei care vor crede în El, poate fi de asemenea spus astfel: Că Hristos a vrut să se arate oamenilor în acel timp și că Evanghelia Sa ar trebui să fie predicată printre cei pe care El îi știa și unde știa că există cei care au fost aleși în El înainte de întemeierea lumii. Dar întrucât, dacă ar fi spus așa, ar fi făcut pe cititor să dorească să întrebe despre acele lucruri care acum, prin avertizarea erorilor pelagiene, trebuie neapărat discutate cu mai multă abundență și atenție, mi s-a părut că ceea ce în acel moment era suficient ar trebui spus pe scurt, lăsând deoparte, așa cum am spus, adâncimea înțelepciunii și a cunoașterii lui Dumnezeu, și fără a prejudeca alte motive, cu privire la care am crezut că am putea discuta mai potrivit, nu atunci, ci la un alt moment.
Capitolul 19 - În ce privință diferă predestinarea și harul.
Mai mult, ceea ce am spus, că mântuirea acestei religii nu a lipsit niciodată celui care a fost vrednic de ea, și că cel căruia i-a lipsit nu a fost vrednic, dacă se discută și se întreabă de unde poate fi cineva vrednic, nu lipsesc cei care spun - prin voința umană. Dar noi spunem: prin harul divin sau prin predestinare. Mai mult, între har și predestinare există doar această diferență, că predestinarea este pregătirea pentru har, în timp ce harul este dăruirea însăși. De aceea, când apostolul spune: Nu din fapte, ca nimeni să nu se laude. Căci noi suntem făptura Lui, creați în Hristos Isus pentru fapte bune, (Efeseni 2:9-10) este har; dar ceea ce urmează - pe care Dumnezeu le-a pregătit ca să umblăm în ele - este predestinare, care nu poate exista fără preștiință, deși preștiința poate exista fără predestinare; pentru că Dumnezeu a cunoscut dinainte prin predestinarelucrurile pe care urma să le facă, de unde s-a spus: El a făcut cele ce vor fi. (Isaia 45:11) Mai mult, El este în stare să precunoască chiar și lucrurile pe care nu le face El însuși - ca toate păcatele, oricare ar fi ele. Pentru că, deși există unele care sunt în așa fel de păcate încât sunt și pedepsele păcatelor, de unde se spune: Dumnezeu i-a dat pe ei pe mâna unei minți reprobate, ca să facă lucrurile care nu sunt convenabile, (Romani 1:28), nu păcatul este în astfel de cazuri al lui Dumnezeu, ci judecata. Prin urmare, predestinarea lui Dumnezeu la bine este, așa cum am spus, pregătirea harului; harul este efectul acestei predestinări. De aceea, când Dumnezeu a făgăduit lui Avraam, în sămânța lui, credința neamurilor, zicând: "Te-am așezat părinte al multor neamuri", (Geneza 17:5), de unde apostolul spune: "De aceea este de credință, pentru ca făgăduința, potrivit harului, să fie stabilită pentru toată sămânța", (Romani 4:16), El a făgăduit nu din puterea voinței noastre, ci din propria Sa predestinare. Căci El a făgăduit ceea ce El Însuși va face, nu ceea ce vor face oamenii. Pentru că, deși oamenii fac acele lucruri bune care țin de închinarea lui Dumnezeu, El Însuși îi face să facă ceea ce a poruncit; nu ei sunt cei care Îl determină să facă ceea ce a promis. Altfel, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu nu ar fi în puterea lui Dumnezeu, ci în cea a oamenilor; și astfel ceea ce a fost promis de Dumnezeu lui Avraam ar fi fost dat lui Avraam de către oamenii înșiși. Avraam, însă, nu a crezutastfel, ci a crezut, dând slavă lui Dumnezeu, că ceea ce a făgăduit El poate și să facă. 4:21 Nu spune: a prezice - nu spune: a prevesti, căci El poate prezice și cunoaște dinainte și faptele străinilor; ci spune: poate și să facă; și astfel nu vorbește despre faptele altora, ci despre ale Sale.
Capitolul 20. - A făgăduit Dumnezeu lui Avraam faptele bune ale popoarelor și nu credința lor?
Dumnezeu, oare, i-a promis lui Avraam, în sămânța sa, faptele bune ale națiunilor, ca să promită ceea ce El însuși face, dar nu a promis credința neamurilor, pe care oamenii o fac pentru ei înșiși; dar, ca să promită ceea ce El însuși face, a știut El mai dinainte că oamenii vor avea această credință? Apostolul, într-adevăr, nu vorbește astfel, pentru că Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam copii, care să urmeze urmele credinței sale, așa cum spune foarte clar. Dar dacă El a făgăduit faptele, și nu credința neamurilor cu siguranță, deoarece acestea nu sunt fapte bune decât dacă sunt din credință (căci cel drept trăiește din credință, (Habacuc 2:4) și, Tot ce nu este din credință este păcat, (Romani 14:23) și, Fără credință este imposibil să placi (Evrei 11:6), este totuși în puterea omului ca Dumnezeu să împlinească ceea ce a făgăduit. Căci, dacă omul nu face ceea ce fără darul lui Dumnezeu îi aparține omului, el nu-l va face pe Dumnezeu să dea - adică dacă omul nu are credință de la sine. Dumnezeu nu împlinește ceea ce a făgăduit, ca faptele de dreptate să fie date de Dumnezeu. Și astfel, ca Dumnezeu să poată împlini făgăduințele Sale nu stă în puterea lui Dumnezeu, ci a omului. Și dacă adevărulși evlavia nu ne interzic să credem acest lucru, să credem împreună cu Avraam, că ceea ce a făgăduit El este în stare să și împlinească. Dar El i-a făgăduit copii lui Avraam; și aceasta oamenii nu pot fi decât dacă au credință, de aceea El dă și credință.
Capitolul 21. - Este de mirare că oamenii se încred mai degrabă în propria lor slăbiciune decât în puterea lui Dumnezeu.
Cu siguranță, când apostolul spune: "De aceea este vorba de credință, pentru ca făgăduința să fie sigură potrivit harului", (Romani 4:16) Mă mir că oamenii se încredințează mai degrabă în propria lor slăbiciune decât în tăria făgăduinței lui Dumnezeu. Dar tu spui: voia lui Dumnezeu cu privire la mine este pentru mine nesigură? Și atunci ce? Este sigură pentru tine propria ta voință cu privire la tine însuți? Și nu vă temeți -Lăsați-l pe cel care crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă? (1 Corinteni 10:12) Așadar, de vreme ce amândouă sunt nesigure, de ce nu-și încredințează omul credința, nădejdea și dragostea voinței celei mai puternice mai degrabă decât celei mai slabe?
Capitolul 22. - Promisiunea lui Dumnezeu este sigură.
Dar, spun ei, când se spune: "Dacă veți crede, veți fi mântuiți", unul dintre aceste lucruri este cerut; celălalt este oferit. Ceea ce este cerut este în puterea omului; ceea ce este oferit este în puterea lui Dumnezeu. De ce nu sunt amândouă în puterea lui Dumnezeu, atât ceea ce poruncește, cât și ceea ce oferă? Pentru că Lui I se cere să dea ceea ce El poruncește. Credincioșii cer ca credința lor să crească; ei cer în numele celor care nu cred, ca să li se dea credința; prin urmare, atât în creșterea ei, cât și în începuturile ei, credința este darul lui Dumnezeu. Dar se spune astfel: Dacă veți crede, veți fi mântuiți, la fel cum se spune: Dacă prin Duhul veți omorî faptele cărnii, veți trăi. (Romani 8:13) Căci și în acest caz, din aceste două lucruri, unul este cerut, celălalt este oferit. Se spune: Dacă prin Duhul veți omorî faptele cărnii, veți trăi. Prin urmare, se cere să mortificăm faptele cărnii, dar se oferă să trăim. Se cuvine, așadar, să spunem că a mortifica faptele cărnii nu este un dar al lui Dumnezeu și să nu mărturisim că este un dar al lui Dumnezeu, pentru că auzim că ni se cere acest lucru, cu oferta vieții ca răsplată dacă îl vom face? Departe de această ființă aprobată de cei care au parte și sunt campioni ai harului! Aceasta este eroarea condamnabilă a pelagienilor, cărora apostolul le-a astupat imediat gura când a adăugat: "Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu"; (Romani 8:14) , ca să nu credem că mortificăm faptele cărnii, nu prin Duhul lui Dumnezeu, ci prin al nostru. Și despre acest Duh al lui Dumnezeu, de altfel, vorbea în locul acela unde spune: Dar toate aceste lucrări le face unul și același Duh, împărțind fiecăruia ce este al lui, după cum vrea El; (1 Corinteni 12:11) și printre toate acestea, după cum știți, a numit și credința. Așadar, după cum, deși este darul lui Dumnezeu să mortificăm faptele cărnii, totuși ni se cere acest lucru, iar viața ne este propusă ca răsplată; tot așa și credințaeste darul lui Dumnezeu, deși atunci când se spune: "Dacă veți crede, vă veți mântui", ni se cere credința, iar mântuirea ne este propusă ca răsplată. Căci aceste lucruri ne sunt atât poruncite, cât și arătate ca fiind daruri ale lui Dumnezeu, pentru ca să înțelegem atât că noi le facem, cât și că Dumnezeu ne face să le facem, după cum spune foarte clar prin profetul Ezechiel. Căci ce este mai clar decât atunci când spune: "Eu vă voi face să faceți"? (Ezechiel 36:27) Luați aminte la acest pasaj din Scriptură și veți vedea că Dumnezeu promite că îi va face să facă lucrurile pe care le poruncește să le facă. Cu adevărat, El nu tace cu privire la meritele, ci la faptele rele, ale celor cărora le arată că le întoarce binele pentru rău, prin însuși faptul că îi face să aibă de atunci încolo fapte bune, făcându-i să facă poruncile divine.
Capitolul 23 - Ilustrații remarcabile ale harului și predestinării la copii și la Hristos.
Dar tot acest raționament, prin care susținem că harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru, este cu adevărat har, adică nu este dat în funcție de meritele noastre, deși este cel mai evident afirmat prin mărturiadeclarațiilor divine, totuși, printre cei care cred că sunt reținuți de la orice zel pentru evlavie dacă nu își pot atribui ceva, pe care îl dau mai întâi pentru ca să le fie răsplătit din nou, implică o oarecare dificultate în ceea ce privește condiția oamenilor maturi, care își exercită deja alegerea voinței. Dar când ajungem la cazul pruncilor și la Însuși Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, omul Isus Hristos, lipsește orice afirmație despre meritele umane care preced harul lui Dumnezeu, deoarece primele nu se disting de celelalte prin merite bune precedente, astfel încât să aparțină Izbăvitorului oamenilor; după cum nici El însuși, fiind El însuși om, nu a fost făcut Izbăvitorul oamenilor în virtutea unor merite umane precedente.
Capitolul 24. - Că nimeni nu este judecat după ceea ce ar fi făcut dacă ar fi trăit mai mult.
Căci cine poate auzi că pruncii, botezați în starea de simplă copilărie, se spune că pleacă din această viață din cauza meritelor lor viitoare, și că alții care nu sunt botezați se spune că mor la aceeași vârstă pentru că meritele lor viitoare sunt cunoscute dinainte - dar ca fiind rele; astfel încât Dumnezeu răsplătește sau condamnă în ei nu viața lor bună sau rea, ci nici o viață deloc? Apostolul, într-adevăr, a fixat o limită pe care bănuiala nechibzuită a omului, ca să vorbesc cu blândețe, nu ar trebui să o depășească, căci spune: Toți vom sta în fața scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după ceea ce a făcut prin intermediul trupului, fie că este bun sau rău. (2 Corinteni 5:10) A făcut, a spus el; și nu a adăugat: sau ar fi făcut. Dar nu știu de unde a intrat în mintea unor astfel de oameni acest gând, că meritele viitoare ale copiilor (care nu vor fi) ar trebui să fie pedepsite sau onorate. Dar de ce se spune că un om trebuie să fie judecat după lucrurile pe care le-a făcut prin intermediul trupului, când multe lucruri sunt făcute numai de minte, și nu de trup, nici de vreun membru al trupului; și în cea mai mare parte lucruri de o asemenea importanță, încât o pedeapsă foarte dreaptă s-ar cuveni unui astfel de gând, cum ar fi - ca să nu mai vorbim de altele - că Nebunul a spus în inima lui că nu există Dumnezeu? Care este, deci, înțelesul expresiei: "Potrivit lucrurilor pe care le-a făcut prin intermediul trupului", decât potrivit lucrurilor pe care le-a făcut în timpul în care a fost în trup, astfel încât să înțelegem prin prin intermediul trupului ca însemnând pe tot parcursul sezonului vieții trupești? Dar după trup, nimeni nu va mai fi în trup decât la ultima înviere, - nu pentru a stabili vreo pretenție de merit, ci pentru a primi răsplata pentru meritele bune și a suporta pedepsele pentru meritele rele. Dar în această perioadă intermediară dintre lepădarea și luarea din nou a trupului, sufletele sunt fie chinuite, fie sunt în repaus, în funcție de lucrurile pe care le-au făcut în timpul vieții trupești. Și de această perioadă a vieții trupești ține, în plus, ceea ce pelagienii neagă, dar Biserica lui Hristos mărturisește, păcatul originar; și după cum acesta este prin harul lui Dumnezeu dezlegat, sau prin judecata lui Dumnezeu nu este dezlegat, atunci când copiii mor, ei trec, pe de o parte, prin meritul regenerării de la rău la bine, sau pe de altă parte, prin meritul originii lor de la rău la rău. Credința catolică recunoaște acest lucru, și chiar și unii eretici, fără nicio contradicție, sunt de acord cu acest lucru. Dar, în culmea mirare și uimire, sunt incapabil să descopăr de unde oameni, a căror inteligență pe care scrisorile dumneavoastră o arată a nu fi deloc disprețuitoare, ar putea avea opinia că cineva ar trebui să fie judecat nu după meritele pe care le-a avut cât timp a fost în trup, ci după meritele pe care le-ar fi avut dacă ar fi trăit mai mult timp în trup; și n-aș îndrăzni să cred că există astfel de oameni, dacă aș putea îndrăzni să nu vă cred. Dar sper că Dumnezeu va interveni, astfel încât, atunci când vor fi avertizați, ei să poată percepe imediat că, dacă acele păcate care, așa cum se spune, ar fi fost, pot fi pedepsite pe bună dreptate prin judecata lui Dumnezeu în cei care nu sunt botezați, ele pot fi alo corect iertate prin harul lui Dumnezeu în cei care sunt botezați. Pentru că oricine spune că păcatele viitoare pot fi pedepsite doar prin judecata lui Dumnezeu, dar nu pot fi iertate prin mila lui Dumnezeu, ar trebui să se gândească cât de mare este nedreptatea pe care o face lui Dumnezeu și harului Său; ca și cum păcatul viitor ar putea fi cunoscut dinainte, și nu ar putea fi trecut cu vederea. Și dacă acest lucru este absurd, cu atât mai mult este un motiv mai mare pentru ca celor care ar fi păcătoși dacă ar trăi mai mult, atunci când mor la începutul vieții, să li se ofere ajutor prin intermediul acelui lighean în care păcatele sunt spălate.
Capitolul 25 - Posibil ca pruncii botezați să se fi pocăit dacă ar fi trăit, iar cei nebotezați nu.
Dar dacă, din întâmplare, ei spun că păcatele sunt reîmpărtășite penitenților și că cei care mor în copilărie nu sunt botezați pentru că se știe de dinainte că nu sunt de natură să se pocăiască dacă ar trăi, în timp ce Dumnezeu a prevăzut că cei care sunt botezați și mor în copilărie s-ar fi pocăit dacă ar fi trăit, să observe și să vadă că, dacă este așa, în acest caz nu păcatele originale sunt pedepsite în cazul copiilor care mor fără botez, ci ceea ce ar fi fost păcatele fiecăruia dacă ar fi trăit; și, de asemenea, în cazul pruncilor botezați, că nu păcatele originale sunt spălate, ci propriile lor păcate viitoare dacă ar fi trăit, din moment ce ei nu puteau păcătui decât la o vârstă mai matură; dar că unii au fost prevăzuți ca fiind cei care se vor pocăi, iar alții ca fiind cei care nu se vor pocăi, de aceea unii au fost botezați, iar alții au plecat din această viață fără botez. Dacă pelagienii ar îndrăzni să spună acest lucru, prin negarea păcatului originar, ei ar fi astfel scutiți de necesitatea de a căuta, în numele pruncilor din afara împărăției lui Dumnezeu, vreun loc de nu știu ce fericireal lor; mai ales că ei sunt convinși că nu pot avea viața veșnică pentru că nu au mâncat trupul și nu au băut sângele lui Hristos; și pentru că în cei care nu au nici un păcat, botezul, care este dat pentru iertarea păcatelor, este falsificat. Pentru că ei ar continua să spună că nu există păcat originar, ci că cei care ca prunci sunt eliberați sunt fie botezați, fie nu sunt botezați în funcție de meritele lor viitoare, dacă vor trăi, și că în funcție de meritele lor viitoare ei primesc sau nu primesc trupul și sângele lui Hristos, fără de care nu pot avea absolut deloc viață; și sunt botezați pentru adevărata iertare a păcatelor, deși nu au derivat niciun păcat de la Adam, pentru că le sunt iertate păcatele cu privire la care Dumnezeu a știut dinainte că se vor pocăi. Astfel, cu cea mai mare ușurință ar pleda și ar câștiga cauza lor, în care ei neagă că există vreun păcat originar și susțin că harul lui Dumnezeu este dat doar în funcție de meritele noastre. Dar faptul că meritele viitoare ale oamenilor, care merite nu vor exista niciodată, nu sunt fără nici o îndoială nici un merit, este cu siguranță cel mai ușor de văzut: din acest motiv nici măcar pelagienii nu au fost capabili să spună acest lucru; și mult mai degrabă aceștia nu ar trebui să spună acest lucru. Căci nu se poate spune cu câtă durere găsesc că cei care împreună cu noi, pe baza autorității catolice, condamnă eroarea acelor eretici, nu au văzut acest lucru, pe care pelagienii înșiși au văzut că este cel mai fals și absurd.
Capitolul 26 - Referire la tratatul lui Ciprian despre mortalitate.
Ciprian a scris o lucrare Despre mortalitate, cunoscută cu aprobare de mulți și aproape toți cei care iubescliteratura ecleziastică, în care spune că moartea nu numai că nu este dezavantajoasă pentru credincioși, ci chiar se dovedește a fi avantajoasă, pentru că îi îndepărtează pe oameni de riscurile de a păcătui și îi stabilește într-o siguranță de a nu păcătui. Dar unde este avantajul acestui lucru, dacă sunt pedepsite chiar și păcatele viitoare care nu au fost comise? Cu toate acestea, el argumentează foarte copios și bine că riscurile de a păcătui nu lipsesc în această viață și că ele nu continuă după ce această viață s-a terminat; unde aduce și această mărturie din cartea Înțelepciunii: El a fost luat, ca nu cumva răutatea să-i altereze înțelegerea. (Înțelepciunea 4:11) Și aceasta a fost de asemenea adusă de mine, deși ai spus că acei frați ai tăi au respins-o pe motiv că nu a fost adusă dintr-o carte canonică; ca și cum, chiar lăsând la o parte atestarea acestei cărți, nu ar fi fost clar lucrul în sine pe care doream să îl învăț din ea. Căci ce creștin ar îndrăzni să nege faptul că omul drept, dacă va fi prins prematur de moarte, va fi în odihnă? Cine să spună acest lucru și ce om cu credință sănătoasă va crede că poate rezista? Mai mult decât atât, dacă ar spune că omul drept, dacă se va îndepărta de neprihănirea în care a trăit mult timp și va muri în acea neprihănire după ce a trăit în ea, nu spun nu un an, ci o zi, va merge de aici în pedeapsa datorată celor răi, neprihănirea lui neavând nici o putere în viitor să îi fie de folos - va contrazice vreun credincios acest adevăr evident? Mai mult, dacă suntem întrebați dacă, dacă ar fi murit atunci, în momentul în care era neprihănit, ar fi suferit pedeapsa sau odihna, vom ezita să răspundem: odihna? Acesta este întregul motiv pentru care se spune - oricine o spune - El a fost luat pentru ca răutatea să nu-i altereze înțelegerea. Pentru că s-a spus cu referire la riscurile acestei vieți, nu cu referire la preștiința lui Dumnezeu, care a cunoscut mai dinainte ceea ce avea să fie, nu ceea ce nu avea să fie - adică că îi va dărui o moarte prematură pentru ca el să fie retras din incertitudinea ispitelor; nu pentru ca el să păcătuiască, deoarece nu trebuia să rămână în ispită. Pentru că, în legătură cu această viață, citim în cartea lui Iov: Nu este oare viața omului pe pământ o ispită? (Iov 7:1) Dar de ce să li se acorde unora să fie scoși din primejdiile acestei vieți cât timp sunt drepți, în timp ce alții, care sunt drepți până la căderea din dreptate, sunt ținuți în aceleași primejdii într-o viață mai lungă - cine a cunoscut gândul Domnului? Și totuși, este îngăduit să se înțeleagă de aici că și acei oameni drepți care își păstrează caracterele bune și evlavioase, chiar până la maturitatea bătrâneții și până în ultima zi a acestei vieți, nu trebuie să se laude cu propriile merite, ci cu cele ale Domnului, întrucât Cel care l-a luat pe cel drept din scurtimea vieții, ca nu cumva răutatea să-i altereze înțelegerea, El însuși îl păzește pe cel drept în orice lungime a vieții, pentru ca răutateasă nu-i altereze înțelegerea. Dar de ce ar fi păstrat El pe cel drept aici să cadă, când ar fi putut să-l retragă mai înainte - judecățile Lui, deși absolut drepte, sunt totuși de nepătruns.
Capitolul 27. - Cartea Înțelepciunii obține în Biserică autoritatea Scripturii canonice.
Și de vreme ce aceste lucruri sunt așa, judecata cărții Înțelepciunii nu ar trebui să fie repudiată, deoarece de atâția ani această carte a meritat să fie citită în Biserica lui Hristos de la postul de cititori ai Bisericii lui Hristos, și să fie ascultată de toți creștinii, de la episcopi în jos, chiar și de cei mai mici credincioși laici, penitenți și catehumeni, cu venerația acordată autorității divine. Căci, cu siguranță, dacă, din partea celor care au fost înaintea mea în comentarea dumnezeieștilor Scripturi, ar trebui să aduc o apărare a acestei hotărâri, pe care acum suntem chemați să o apărăm mai atent și mai copios decât de obicei împotriva noii erori a pelagienilor - și anume, că harul lui Dumnezeu nu se dă după meritele noastre și că se dă în mod gratuit cui se dă, pentru că nu este nici de la cel care vrea, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu care face milă; ci că prin judecată dreaptă nu este dat cui nu este dat, pentru că nu există nedreptate la Dumnezeu - dacă, prin urmare, aș prezenta o apărare a acestei opinii din comentatorii catolici ai oracolelor divine care ne-au precedat, cu siguranță că acești frați în numele cărora vorbesc acum ar fi de acord, pentru că acest lucru l-ați dat de înțeles în scrisorile voastre. Atunci, ce nevoie este pentru noi să ne uităm în scrierile celor care, înainte de apariția acestei erezii, nu au avut nici o necesitate de a se familiariza cu o chestiune atât de dificilă de rezolvat ca aceasta, ceea ce, fără îndoială, ar fi făcut dacă ar fi fost obligați să răspundă la astfel de lucruri? De aici a rezultat faptul că ei au atins ceea ce credeau despre harul lui Dumnezeu pe scurt în unele pasaje din scrierile lor, și superficial; dar asupra acelor chestiuni pe care le-au argumentat împotriva dușmanilor Bisericii, și în îndemnurile la fiecare virtute prin care să slujească Dumnezeului viu și adevărat cu scopul de a obține viața veșnică și adevărata fericire, ei s-au oprit îndelung. Dar harul lui Dumnezeu, ceea ce putea să facă, se arată cu artă prin menționarea sa frecventă în rugăciuni; căci ceea ce Dumnezeu poruncește să se facă nu ar fi cerut de la Dumnezeu, dacă nu ar fi putut fi dat de El ca să se facă.
Capitolul 28. - Tratatul lui Ciprian despre mortalitate.
Dar dacă cineva dorește să fie instruit în opiniile celor care au tratat acest subiect, se cuvine să prefere tuturor comentatorilor cartea Înțelepciunii, unde se citește: "A fost luat, pentru ca răutatea să nu-i altereze înțelegerea"; pentru că iluștrii comentatori, chiar și în vremurile cele mai apropiate de apostoli, au preferat-o pe aceasta, văzând că atunci când se foloseau de ea ca mărturie, ei credeau că nu se foloseau decât de o mărturie divină; și cu siguranță se pare că cel mai binecuvântat Ciprian, pentru a recomanda avantajul unei morți mai timpurii, susținea că cei care pun capăt acestei vieți, în care păcatul este posibil, sunt luați de la riscurile păcatelor. În același tratat, printre altele, el spune: De ce, când ești pe cale să fii cu Hristos și ești asigurat de promisiunea divină, nu îmbrățișezi faptul că ești chemat la Hristos și nu te bucuri că ești liber de diavol? Iar în alt loc el spune: Băieții scapă de primejdia vârstei lor instabile. Și iarăși, în alt loc, spune: De ce nu ne grăbim și nu alergăm, ca să ne vedem țara, ca să ne salutăm rudele? Acolo ne așteaptă un mare număr de cei dragi nouă - o mulțime densă și abundentă de părinți, frați, fii, ne așteaptă cu nerăbdare; deja siguri de propria lor siguranță, dar încă nerăbdători de mântuirea noastră. Prin aceste sentimente și altele asemănătoare, acel învățător mărturisește suficient și clar, în lumina cea mai clară a credinței catolice, că pericolele păcatului și încercările sunt de temut chiar până la lepădarea acestui trup, dar că după aceea nimeni nu va mai suferi astfel de lucruri. Și chiar dacă nu ar mărturisi astfel, când ar putea vreun fel de creștin să aibă îndoieli în această privință? Cum, atunci, nu ar fi fost un avantaj pentru un om care a decăzut și care își termină viața mizerabil în aceeași stare de decădere și trece în pedeapsa datorată unora ca el - cum, spun, nu ar fi fost cel mai mare și mai înalt avantaj pentru un astfel de om să fie smuls prin moarte din această sferă a ispitelor înainte de căderea sa?
Capitolul 29. - Faptele lui Dumnezeu nu depind de meritele condiționate ale oamenilor.
Și astfel, dacă nu ne lăsăm pradă unor dispute nesăbuite, întreaga chestiune este încheiată cu privire la cel care este răpit pentru ca răutatea să nu-i altereze înțelegerea. Iar cartea Înțelepciunii, care de atâtea serii de ani merită să fie citită în Biserica lui Hristos și în care se citește aceasta, nu trebuie să sufere nedreptatepentru că rezistă celor care se înșală în numele meritelor oamenilor, astfel încât să vină în opoziție cu harul cel mai evident al lui Dumnezeu: iar acest har apare mai ales în prunci și, în timp ce unii dintre aceștia, botezați și alții nebotezați, ajung la sfârșitul acestei vieți, ei indică suficient de mult mila și judecata lui Dumnezeu - mila Sa, într-adevăr, gratuită, judecata Sa, de datorie. Căci dacă oamenii ar fi judecați după meritele vieții lor, merite pe care moartea i-a împiedicat să le aibă în mod real, dar pe care le-ar fi avut dacă ar fi trăit, nu ar fi niciun avantaj pentru cel care este răpus, ca nu cumva răutatea să-i modifice înțelegerea; nu ar fi niciun avantaj pentru cei care mor în stare de caducitate dacă ar muri înainte. Și acest lucru nici un creștin nu va îndrăzni să spună. De aceea, frații noștri, care împreună cu noi, în numele credinței catolice, atacă pilda eroriipelagiene, nu ar trebui să favorizeze în așa măsură opinia pelagiană, în care ei concep că harul lui Dumnezeu este dat în funcție de meritele noastre, încât să se străduiască (ceea ce nu pot îndrăzni) să invalideze un sentiment adevărat, în mod clar și din timpuri străvechi, creștin - El a fost luat, ca nu cumva răutatea să îi altereze înțelegerea; și să construiască ceea ce ar trebui să credem, nu spun, nimeni nu ar crede, dar nimeni nu ar visa - și anume că orice persoană decedată ar fi judecată în funcție de lucrurile pe care le-ar fi făcut dacă ar fi trăit o perioadă mai lungă. Cu siguranță, astfel, ceea ce spunem se manifestă în mod clar ca fiind incontestabil - că harul lui Dumnezeu nu este dat în funcție de meritele noastre; astfel încât oamenii ingenioși care contrazic acest adevăr sunt constrânși să spună lucruri care trebuie să fie respinse din urechile și din gândurile tuturor oamenilor.
Capitolul 30 - Cel mai ilustru exemplu de predestinare este Isus Hristos.
Mai mult, cea mai ilustră Lumină a predestinării și a harului este Mântuitorul Însuși - Însuși Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, omul Isus Hristos. Și, vă rog, prin ce merite anterioare ale sale, fie că este vorba de fapte sau de credință, natura umană care este în El și-a procurat pe sine ca să fie aceasta? Să aibă un răspuns, vă rog. Acel om, de unde a meritat aceasta - să fie asumat de către Cuvântul co-eternal cu Tatăl în unitate de persoană și să fie singurul Fiu născut al lui Dumnezeu? A fost oare pentru că a precedat vreun fel de bunătate în El? Ce a făcut El înainte? Ce a crezut El? Ce a cerut El, pentru a ajunge la această excelență de nedescris? Nu a fost oare prin actul și asumarea Cuvântului că acel om, din momentul în care a început să fie, a început să fie singurul Fiu al lui Dumnezeu? Nu cumva acea femeie, plină de har, a conceput pe singurul Fiu al lui Dumnezeu? Nu a fost El născut singurul Fiu al lui Dumnezeu, din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria - nu din pofta cărnii, ci prin darul deosebit al lui Dumnezeu? Era de temut că, pe măsură ce vârsta îl va maturiza pe acest om, El va păcătui de bunăvoie? Sau voința din El nu era liberă din acest motiv? Și nu era cu atât mai liberă cu cât era cu atât mai mult mai liberă în proporție cu imposibilitatea mai mare ca El să devină rob alpăcatului? Cu siguranță, în El, natura umană - adică natura noastră - a primit în mod special toate aceste daruri deosebit de admirabile și oricare altele despre care se poate spune cu adevărat că sunt specifice Lui, în virtutea niciunui merit propriu anterior. Să răspundă aici un om lui Dumnezeu, dacă îndrăznește, și să spună: De ce nu am fost și eu? Iar dacă ar auzi: O, omule, cine ești tu care te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9:10) să nu se abțină în acest moment, ci să-și sporească obrăznicia și să spună: Cum se face că aud: Cine ești tu, omule? De vreme ce eu sunt ceea ce aud - adică un om, iar Cel despre care vorbesc nu este decât același? De ce n-aș fi și eu ceea ce este El? Pentru că prin har El este atât de mare și de mare; de ce este harul diferit când natura este comună? Cu siguranță, la Dumnezeu nu există respect de persoane. Eu zic, nu ce creștin, ci ce nebun va spune asta?
Capitolul 31. - Hristos a fost predestinat să fie Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, în Cel care este Capul nostru, să se arate că există chiar izvorul harului, de unde, după măsura fiecărui om, El se răspândește prin toate membrele Sale. Prin acest har, fiecare om, de la începutul credințeisale, devine creștin, har prin care un singur om, de la începutul său, a devenit Hristos. Din același Duh se naște din nou și cel dintâi, din care s-a născut cel din urmă. Prin același Duh se realizează în noi iertarea păcatelor, prin care Duh s-a realizat ca El să nu aibă păcat. Dumnezeu a știut cu siguranță dinainte că va face aceste lucruri. Prin urmare, aceasta este aceeași predestinare a sfinților care a strălucit în mod deosebit în Sfântul sfinților; și cine dintre cei care înțeleg corect declarațiile adevărului poate nega această predestinare? Căci am aflat că însuși Domnul slavei a fost predestinat în măsura în care omul a fost făcut Fiul lui Dumnezeu. Învățătorul neamurilor exclamă, la începutul epistolelor sale: "Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, despărțit de Evanghelia lui Dumnezeu (pe care El a promis-o mai înainte prin profeții Săi în Sfintele Scripturi) despre Fiul Său, care a fost făcut din sămânța lui David, după trup, care a fost predestinat Fiului lui Dumnezeu în putere, potrivit Duhului de sfințire prin învierea morților. Așadar, Isus a fost predestinat, astfel încât Cel ce avea să fie Fiul lui David după trup să fie totuși Fiul lui Dumnezeu în putere, după Duhul sfințeniei, pentru că S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Aceasta este acea unică și inefabilă asumare a omului de către Dumnezeu Cuvântul, astfel încât El să poată fi numit cu adevărat și în mod corect în același timp Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului - Fiul omului din cauza omului asumat și Fiul lui Dumnezeu din cauza Dumnezeului unic care L-a luat, astfel încât să se creadă într-o Treime și nu într-o Cuaternitate. O astfel de transportare a naturii umane a fost predestinată, atât de mare, atât de înaltă și atât de sublimă încât nu exista o înălțare mai mare - la fel cum în numele nostru acea divinitate nu avea posibilitatea de a se pune mai smerit la adăpost, decât prin asumarea naturii umane cu slăbiciunea cărnii, până la moartea de cruce. Prin urmare, după cum acel singur om a fost predestinat să fie Capul nostru, tot așa și noi, fiind mulți, suntem predestinați să fim mădularele Lui. Aici, meritele omenești care au pierit prin Adam să tacă și să domnească harul lui Dumnezeu care domnește prin Isus Cristos, Domnul nostru, singurul Fiu al lui Dumnezeu, singurul Domn. Oricine poate găsi în Capul nostru meritele care au precedat acea generație deosebită, să caute în noi mădularele Sale acele merite care au precedat regenerarea noastră multiplă. Căci acea generație nu a fost răsplătită lui Hristos, ci dată; ca El să se nască, adică, din Duhul și din Fecioară, separat de orice încurcătură a păcatului. Astfel și nașterea noastră din nou din apă și din Duh nu ne este răsplătită pentru vreun merit, ci dată în mod gratuit; și dacă credința ne-a adus la ligheanul regenerării, nu trebuie deci să presupunem că noi am dat mai întâi ceva, astfel încât regenerarea mântuirii să ne fie răsplătită din nou; pentru că El ne-a făcut să credem în Hristos, care a făcut pentru noi un Hristos în care credem. El face în oameni începutul și desăvârșirea credinței în Isus, care l-a făcut pe omul Isus începătorul și desăvârșitorul credinței; Evrei 12:2căci așa, după cum știți, este numit în epistola care se adresează Evreilor.
Capitolul 32 - Chemarea dublă.
Într-adevăr, Dumnezeu cheamă pe mulți copii predestinați ai Săi, pentru a-i face mădulare ale singurului Său Fiu predestinat, - nu cu acea chemare cu care au fost chemați cei care nu au vrut să vină la nuntă, deoarece cu acea chemare au fost chemați și iudeii, pentru care Hristos răstignit este o ofensă, și neamurile, pentru care Hristos răstignit este o nebunie; dar cu această chemare îi cheamă pe cei predestinați, pe care apostolul i-a distins atunci când a spus că a propovăduit pe Hristos, înțelepciunea lui Dumnezeu și puterea lui Dumnezeu, celor chemați, atât iudeilor cât și grecilor. Căci așa spune El spune Dar celor chemați, (1 Corinteni 1:24) pentru a arăta că au fost unii care nu au fost chemați; știind că există o anumită chemare sigură a celor chemați conform scopului lui Dumnezeu, pe care El i-a cunoscut mai dinainte și i-a predestinat mai dinaintepentru a fi conformați cu chipul Fiului Său. Și la această chemare se referea când a spus: Nu din fapte, ci de la Cel care cheamă; i s-a spus: Că cel mai în vârstă va sluji celui mai tânăr. (Romani 9:12) A zis: "Nu din fapte, ci de la cel ce crede"? Mai degrabă a luat de fapt aceasta de la om, ca să dea totul lui Dumnezeu. De aceea a spus: Ci de Cel care cheamă,- nu cu orice fel de chemare, ci cu acea chemare prin care omul este făcut credincios.
Capitolul 33. - Este în puterea oamenilor răi să păcătuiască; dar a face aceasta sau aceea prin intermediul acestei răutăți este numai în puterea lui Dumnezeu.
Mai mult, aceasta a fost ceea ce a avut în vedere când a spus: "Darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt fără pocăință". (Romani 11:29) Și în acest cuvânt, de asemenea, luați puțin în considerare care era scopul lui. Căci, după ce a zis: "Căci nu vreau, fraților, să nu cunoașteți această taină, ca să nu fiți înțelepți în voi înșivă: că orbirea în parte s-a întâmplat lui Israel, până ce va veni plinătatea neamurilor și astfel tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: "Din Sion va ieși unul care va izbăvi și va îndepărta nelegiuirea din Iacov": și acesta este legământul meu pentru ei, când voi îndepărta păcatele lor; imediat a adăugat, ceea ce trebuie înțeles cu mare atenție: În ceea ce privește Evanghelia, într-adevăr, ei sunt dușmani de dragul vostru; dar în ceea ce privește alegerea, ei sunt iubiți de dragul părinților lor. (Romani 11:28) Ce înseamnă: În ceea ce privește Evanghelia, într-adevăr, ei sunt dușmani din cauza voastră, dar că dușmănia lor cu care L-au omorât pe Hristos a fost, fără îndoială, după cum vedem, un avantaj pentru Evanghelie? Și arată că acest lucru s-a întâmplat prin rânduiala lui Dumnezeu, care a știut să folosească bine chiar și lucrurile rele; nu pentru ca vasele mâniei să fie un avantaj pentru El, ci pentru ca, prin buna Lui folosire a lor, să fie un avantaj pentru vasele milei. Căci ce ar putea fi spus mai clar decât ceea ce se spune de fapt: În ceea ce privește Evanghelia, într-adevăr, ei sunt dușmani de dragul vostru? Prin urmare, este în puterea celor răi să păcătuiască; dar faptul că, păcătuind, ei ar trebui să facă aceasta sau aceea prin acea răutate nu este în puterea lor, ci a lui Dumnezeu, care împarte întunericul și îl reglementează; astfel încât, prin urmare, chiar și ceea ce fac ei contrar voii lui Dumnezeu nu se împlinește decât dacă este voia lui Dumnezeu. Citim în Faptele Apostolilor că atunci când apostolii au fost alungați de iudei și au ajuns la prietenii lor și le-au arătat ce lucruri mari le spuneau preoții și bătrânii, toți cu un singur consimțământ și-au ridicat glasul către Domnul și au zis: Doamne, tu ești Dumnezeu, care ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt în ele; care, prin gura părintelui nostru David, robul tău cel sfânt, ai zis: "Pentru ce s-au înfuriat păgânii și popoarele și-au închipuit lucruri deșarte?". Împărații pământului s-au ridicat în picioare și căpeteniile s-au adunat împotriva Domnului și împotriva Hristosului Său. Căci, în adevăr, s-au adunat în cetatea aceasta împotriva Pruncului Tău cel sfânt, Isus, pe care L-ai uns, Irod și Pilat și poporul lui Israel, ca să facă tot ce mâna și sfatul Tău a predestinat să se facă. Vezi ce se spune: Cât despre Evanghelie, într-adevăr, ei sunt dușmani din pricina voastră. Pentru că mâna și sfatul lui Dumnezeu a predestinat ca astfel de lucruri să fie făcute de către iudeiiostili, așa cum erau necesare pentru Evanghelie, de dragul nostru. Dar ce este ceea ce urmează? Dar, în ceea ce privește alegerea, ei sunt iubiți de dragul părinților lor. Căci acei dușmani care au pierit în dușmănia lor și cei din același popor care încă pier în opoziția lor față de Hristos - sunt aceia aleși și iubiți? Departe de acest gând! Cine este atât de complet nebun încât să spună așa ceva? Dar ambele expresii, deși contrare una alteia - adică vrăjmași și iubiți - sunt potrivite, deși nu pentru aceiași oameni, totuși pentru același popor evreu și pentru aceeași sămânță carnală a lui lsrael, dintre care unii aparțineau căderii, iar alții binecuvântării lui Israelînsuși. Căci apostolul a explicat anterior mai clar acest sens când a spus: Ceea ce a lucrat Israel nu a obținut, dar alegerea a obținut-o, iar ceilalți au fost orbiți? (Romani 11:7) Totuși, în ambele cazuri a fost vorba de același Israel. Prin urmare, acolo unde auzim: "Israel nu a obținut" sau: "Ceilalți au fost orbiți", trebuie înțeleși dușmanii de dragul nostru; dar acolo unde auzim: "alegerea a obținut-o", trebuie înțeleși cei iubiți de dragul părinților lor, părinților cărora le-au fost promise cu siguranță aceste lucruri, pentru că promisiunile au fost făcute lui Avraam și seminței sale, (Galateni 3:16) de unde, de asemenea, în acel măslin este altoit măslinul sălbatic al neamurilor. Acum, ulterior, ar trebui cu siguranță să ne încadrăm în alegere, despre care spune că este după har, nu după datorie, pentru că s-a făcut o rămășiță prin alegerea harului Romani 11:5 Această alegere a obținut-o, restul fiind orbiți. În ceea ce privește această alegere, israeliții au fost iubiți din pricina părinților lor. Căci ei nu au fost chemați cu acea chemare despre care se spune: Mulți sunt chemați, ci cu aceea prin care sunt chemați cei aleși. De aceea și după ce a spus: Dar în ceea ce privește alegerea, ei sunt iubiți din pricina părinților, a continuat să adauge aceste cuvinte de unde a apărut această discuție: Pentru că darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt fără de pocăință,- adică sunt ferm stabilite fără schimbare. Cei care aparțin acestei chemări sunt cu toții învățați de Dumnezeu; nici unul dintre ei nu poate spune: am crezutpentru a fi chemat astfel, pentru că mila lui Dumnezeu l-a anticipat, pentru că a fost chemat astfel ca să creadă. Căci toți cei care sunt învățabili de la Dumnezeu vin la Fiul, pentru că au auzit și au învățat de la Tatăl prin Fiul, care spune foarte clar: Oricine a auzit de la Tatăl și a învățat, vine la mine. (Ioan 6:45) Dar dintre cei ca aceștia niciunul nu piere, pentru că din tot ce i-a dat Tatăl, nu va pierde pe nimeni. (Ioan 6:39) Așadar, oricine este dintre aceștia nu piere deloc; și nimeni dintre cei ce pier nu a fost vreodată dintre aceștia. De aceea se spune: Au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre noi; căci, dacă ar fi fost dintre noi, cu siguranță ar fi continuat cu noi. (Ioan 2:19)
Capitolul 34 - Chemarea specială a celor aleși nu este pentru că au crezut, ci pentru ca ei să creadă.
Să înțelegem, așadar, chemarea prin care ei devin aleși - nu cei care sunt aleși pentru că au crezut, ci cei care sunt aleși pentru a crede. Căci Domnul însuși explică suficient această chemare când spune: Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi. (Ioan 15:16) Căci dacă ar fi fost aleși pentru că au crezut, ei înșiși cu siguranță L-ar fi ales mai întâi pe El, crezând în El, ca să merite să fie aleși. Dar El înlătură cu totul această presupunere când spune: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi. Și totuși, ei înșiși, dincolo de orice îndoială, L-au ales atunci când au crezut în El. De aceea, nu din alt motiv spune: "Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi", decât pentru că ei nu L-au ales pentru ca El să-i aleagă pe ei, ci El i-a ales pentru ca ei să-L aleagă pe El; pentru că mila Sa i-a precedat după har, nu după datorie. Prin urmare, El i-a ales din lume, pe când era îmbrăcat în trup, ci ca pe cei care erau deja aleși în El însuși înainte de întemeierea lumii. Acesta este adevărul neschimbător în ceea ce privește predestinarea și harul. Căci ce spune apostolul: Așa cum ne-a ales pe noi în El însuși înainte de întemeierea lumii? (Efeseni 1:4) Și cu siguranță, dacă s-ar spune aceasta pentru că Dumnezeu a știut mai dinainte că ei vor crede, nu pentru că El Însuși îi va face credincioși, Fiul vorbește împotriva unei astfel de preștiințe ca aceea când spune: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi; când Dumnezeu ar fi trebuit mai degrabă să știe mai dinainte tocmai acest lucru, ca ei înșiși să Îl aleagă pe El, pentru ca să merite să fie aleși de El. Prin urmare, ei au fost aleși înainte de întemeierea lumii cu aceapredestinare prin care Dumnezeu a cunoscut mai dinainte ceea ce El Însuși va face; dar au fost aleși din lume cu acea chemare prin care Dumnezeu a împlinit ceea ce a predestinat. Căci pe cei pe care i-a predestinat, pe aceia i-a și chemat, cu acea chemare, și anume, care este potrivit cu scopul. Așadar, nu alții, ci cei pe care i-a predestinat, pe ei i-a și chemat; nici alții, ci cei pe care i-a chemat, pe ei i-a și îndreptățit; nici alții, ci cei pe care i-a predestinat, i-a chemat și i-a îndreptățit, pe ei i-a și glorificat; cu siguranță, pentru acel scop care nu are sfârșit. Prin urmare, Dumnezeu i-a ales pe credincioși; dar El i-a ales ca să fie așa, nu pentru că erau deja așa. Apostolul Iacov spune: Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în această lume, bogați în credință și moștenitori ai împărăției pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc? (Iacov 2:5) Prin urmare, alegându-i, El îi face bogați în credință, așa cum îi face moștenitori ai împărăției; pentru că se spune pe bună dreptate că alege ceea ce este în ei, pentru a face ceea ce în ei i-a ales. Întreb: cine Îl poate auzi pe Domnul spunând: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi, și poate îndrăzni să spună că oamenii cred pentru a fi aleși, când ei sunt mai degrabă aleși să creadă; ca nu cumva, împotriva judecății adevărului, să se afle că L-au ales mai întâi pe Hristos, căruia Hristos îi spune: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi? (Ioan 16:16)
Capitolul 35 - Alegerea este în scopul sfințeniei.
Cine îl poate auzi pe apostol spunând: Binecuvântat să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, în Hristos, după cum ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără pată înaintea Lui; în dragoste, predestinându-ne la adopția copiilor prin Isus Hristos pentru El însuși, după buna plăcere a voinței Sale, în care ne-a arătat favoarea în Fiul Său preaiubit; în care avem răscumpărarea prin sângele Său, iertarea păcatelor, potrivit cu bogăția haruluiSău, care a abundat pentru noi în toată înțelepciunea și prudența; ca să ne arate taina voinței Sale, potrivit cu buna Sa plăcere, pe care a hotărât-o în Sine Însuși, în dispensa plinătății timpurilor, să restabilească în Hristostoate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, în El: în care și noi am obținut o parte, fiind predestinațiconform scopului; care face toate lucrurile după sfatul voinței Sale, pentru ca noi să fim spre lauda glorieiSale; - cine, zic eu, poate auzi aceste cuvinte cu atenție și inteligență și poate îndrăzni să aibă vreo îndoială cu privire la un adevăr atât de clar ca acesta pe care îl apărăm? Dumnezeu i-a ales pe membrii lui Hristos în El înainte de întemeierea lumii; și cum ar trebui să-i aleagă pe cei care încă nu existau, decât prin predestinarealor? Prin urmare, El ne-a ales pe noi prin predestinarea noastră. I-ar fi ales pe cei necurați și necurați? Acum, dacă se propune întrebarea dacă El ar alege pe aceștia sau mai degrabă pe cei sfinți și nepătați, cine poate întreba la care dintre acestea să răspundă și să nu-și dea imediat cu părerea în favoarea celor sfinți și puri?
Capitolul 36. - Dumnezeu i-a ales pe cei drepți; nu pe cei pe care i-a prevăzut ca fiind de sine stătători, ci pe cei pe care i-a predestinat cu scopul de a-i face astfel.
Prin urmare, spune Pelagianul, El a știut mai dinainte cine va fi sfânt și imaculat prin alegerea voinței libere și, din acest motiv, i-a ales înainte de întemeierea lumii în aceeași preștiință a Sa în care a știut mai dinainte că vor fi astfel. Prin urmare, îi alege, spune el, înainte ca ei să existe, predestinându-i să fie copii pe care El i-a știut mai dinainte că vor fi sfinți și imaculați. Desigur, El nu i-a făcut astfel; nici nu a prevăzut că îi va face astfel, ci că ei vor fi astfel. Să analizăm, așadar, cuvintele apostolului și să vedem dacă El ne-a ales pe noi înainte de întemeierea lumii pentru că urma să fim sfinți și imaculați sau pentru ca noi să fim astfel. Binecuvântat, spune el, să fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, în Hristos, după cum ne-a ales în El însuși înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără pată. (Efeseni 1:3) Nu pentru că trebuia să fim așa, ci pentru ca să fim așa. Cu siguranță că este sigur - cu siguranță că este evident. Cu siguranță că trebuia să fim astfel din motivul că El ne-a ales, predestinându-ne să fim astfel prin harul Său. De aceea ne-a binecuvântat cu binecuvântare spirituală în ceruri, în Hristos Isus, așa cum ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și imaculați înaintea Lui, pentru ca nu cumva, într-un beneficiu atât de mare al harului, să ne lăudăm cu privire la buna plăcere a voinței noastre. În care, spune el, ne-a arătat favoarea în Fiul Său iubit,- în care, cu siguranță, voia Sa, ne-a arătat favoarea. Astfel, se spune, El ne-a arătat harul prin har, așa cum se spune, El ne-a făcut drepți prin dreptate. În care, spune el, avem răscumpărarea prin sângele Său, iertarea păcatelor, după bogăția harului Său, care a abundat pentru noi în toată înțelepciunea și prudența; ca să ne arate taina voii Sale, după buna Sa plăcere. În această taină a voinței Sale, El a pus bogăția harului Său, potrivit cu buna Sa plăcere, nu potrivit cu a noastră, care nu ar putea fi bună decât dacă El Însuși, potrivit cu propria Sa bunăvoință, ar ajuta-o să devină astfel. Dar după ce a spus: "După buna Lui plăcere", a adăugat: "pe care a plănuit-o în El, adică în Fiul Său preaiubit, în dispensarea plinătății timpurilor, ca să restabilească în Hristostoate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, în El; în care și noi am dobândit o parte, fiind predestinațidupă planul Său, care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale.
Capitolul 37. - Am fost aleși și predestinați, nu pentru că urma să fim sfinți, ci pentru a fi sfinți.
Ar fi prea anevoios să discutăm despre mai multe puncte. Dar vedeți fără îndoială, vedeți cu ce dovezi ale declarației apostolice este apărat acest har, în opoziție cu care sunt puse meritele umane, ca și cum omul ar trebui să dea mai întâi ceva pentru ca acesta să-i fie răsplătit din nou. De aceea, Dumnezeu ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, predestinându-ne la adopția de copii, nu pentru că am fi fost de la sine sfinți și imaculați, ci ne-a ales și ne-a predestinat ca să fim așa. Mai mult, El a făcut acest lucru după buna plăcere a voinței Sale, pentru ca nimeni să nu se laude cu privire la propria voință, ci cu privire la voia lui Dumnezeu față de sine. El a făcut aceasta potrivit bogăției harului Său, potrivit cu bunăvoința Sa, pe care a intenționat-o în Fiul Său preaiubit; în care noi am obținut o parte, fiind predestinați potrivit scopului, nu al nostru, ci al Lui, care lucrează toate lucrurile în așa măsură încât lucrează și în noi să vrem. Mai mult, El lucrează după sfatul voii Sale, pentru ca noi să fim spre lauda slavei Sale. (Filipeni 2:13) De aceea strigăm ca nimeni să nu se laude în om și, deci, nici în sine însuși; ci oricine se laudă, să se laude în Domnul, ca să fie spre lauda slavei Lui. Pentru că El Însuși lucrează potrivit scopului Său, ca noi să fim spre lauda slavei Sale și, desigur, sfinți și imaculați, scop pentru care ne-a chemat, predestinându-ne înainte de întemeierea lumii. Din acest scop, scopul Său, rezultă acea chemare specială a celor aleși, pentru care El cooperează cu toate lucrurile spre bine, pentru că ei sunt chemați conform scopului Său, iar darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt fără pocăință. (Romani 11:29)
Capitolul 38 - Care este părerea pelagienilor și a semi-pelagienilor despre predestinare.
Dar acești frați ai noștri, despre care și în numele cărora discutăm acum, spun, poate, că pelagienii sunt infirmați de această mărturie apostolică în care se spune că suntem aleși în Hristos și predestinați înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfinți și imaculați în fața Lui în dragoste. Căci ei cred că, după ce am primit poruncile lui Dumnezeu, suntem de la noi înșine, prin alegerea voinței noastre libere, făcuți sfinți și imaculați în ochii Lui în iubire; și întrucât Dumnezeu a prevăzut că așa va fi, spun ei, de aceea ne-a ales și ne-a predestinat în Hristos înainte de întemeierea lumii. Deși apostolul spune că nu pentru că a știut mai dinainte ca noi să fim astfel, ci pentru ca noi să fim astfel prin aceeași alegere a harului Său, prin care ne-a arătat favoarea în Fiul Său iubit. Prin urmare, când ne-a predestinat, El a cunoscut mai dinainte propria Sa lucrare prin care ne face sfinți și imaculați. De unde eroarea pelagiană este respinsă pe bună dreptate prin această mărturie. Dar noi spunem, spun ei, că Dumnezeu nu a preștiut nimic ca fiind al nostru, cu excepția acelei credințe prin care începem să credem, și că El ne-a ales și ne-a predestinat înainte de întemeierea lumii, pentru ca noi să fim sfinți și imaculați prin harul Său și prin lucrarea Sa. Dar să audă și ei în această mărturie cuvintele în care zice: "Am dobândit o mulțime, fiind predestinați după planul Lui, care lucrează toate lucrurile". (Efeseni 1:11) Așadar, El, care lucrează toate lucrurile, lucrează începutul credinței noastre; pentru că credința însăși nu precede chemarea despre care se spune: Căci darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt fără pocăință; (Romani 11:29) și despre care se spune: Nu din fapte, ci de la Cel ce cheamă (Romani 9:12) (deși ar fi putut spune: de la cel ce crede); și alegerea pe care Domnul a însemnat-o când a spus: Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi. (Ioan 15:16) Căci El ne-a ales pe noi, nu pentru că noi am crezut, ci pentru ca noi să credem, ca nu cumva să se spună că noi L-am ales primii, și astfel cuvântul Lui să fie fals (ceea ce este departe de noi să credem că este posibil): Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi. Nici nu suntem chemați pentru că am crezut, ci pentru ca să credem; și prin această chemare, care este fără pocăință, se realizează și se înfăptuiește ca noi să credem. Dar toate cele multe lucruri pe care le-am spus cu privire la această chestiune nu trebuie să fie repetate.
Capitolul 39 - Începutul credinței este darul lui Dumnezeu.
În cele din urmă, de asemenea, în ceea ce urmează acestei mărturii, apostolul aduce mulțumiri lui Dumnezeu în numele celor care au crezut - nu, desigur, pentru că Evanghelia le-a fost vestită, ci pentru că ei au crezut. Căci el spune: În care, de asemenea, după ce ați auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre; în care, de asemenea, după ce ați crezut, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței, care este gajul moștenirii noastre, pentru răscumpărarea averii cumpărate, spre lauda gloriei Sale. De aceea și eu, după ce am auzit de credința voastră în Hristos Isus și cu referire la toți sfinții, nu încetez să mulțumesc pentru voi. Credința lor era nouă și recentă la predicarea evangheliei către ei, credință despre care, atunci când aude, apostolul aduce mulțumiri lui Dumnezeu în numele lor. Dacă el ar mulțumi omului pentru ceea ce ar putea fie să creadă, fie să știe că omul nu a dat, s-ar numi o lingușire sau o batjocură, mai degrabă decât o mulțumire. Nu vă înșelați, căci Dumnezeu nu se lasă batjocorit; (Galateni 6:7) căci darul Lui este și începutul credinței, dacă nu cumva aducerea de mulțumiri apostolică nu este judecată pe bună dreptate ca fiind fie greșită, fie falsă. Și atunci ce? Nu apare acesta ca fiind începutul credinței tesalonicenilor, pentru care, totuși, același apostol aduce mulțumiri lui Dumnezeu atunci când spune: Și pentru aceasta mulțumim neîncetat lui Dumnezeu, pentru că, atunci când ați primit de la noi cuvântul de la Dumnezeu, l-ați primit nu ca pe un cuvânt omenesc, ci ca pe un cuvânt adevărat al lui Dumnezeu, care lucrează cu adevărat în voi și pe care l-ați crezut? (1 Tesaloniceni 2:13) Pentru ce anume mulțumește el aici lui Dumnezeu? Cu siguranță că este un lucru zadarnic și nefolositor, dacă Cel căruia îi mulțumește nu a făcut El însuși lucrul respectiv. Dar, de vreme ce acesta nu este un lucru zadarnic și deșert, cu siguranță că Dumnezeu, căruia îi mulțumește cu privire la această lucrare, a făcut-o El Însuși; că atunci când au primit cuvântul din auzul lui Dumnezeu, nu l-au primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, așa cum este în adevăr. Prin urmare, Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor cu acea chemare conform scopului Său, despre care am vorbit mult, ca ei să nu audă Evanghelia în zadar, ci, când o aud, să se convertească și să creadă, primind-o nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este în adevăr cuvântul lui Dumnezeu.
Capitolul 40 - Mărturia apostolică despre începutul credinței ca fiind un dar al lui Dumnezeu.
Mai mult, suntem avertizați că începutul credinței oamenilor este darul lui Dumnezeu, deoarece apostolul înseamnă acest lucru atunci când, în Epistola către Coloseni, spune: "Continuați în rugăciune și vegheați în ea, mulțumind". Rugându-vă totodată pentru noi ca Dumnezeu să ne deschidă ușa cuvântului Său, ca să spunem taina lui Hristos, pentru care și eu sunt în legături, ca să o pot face așa cum se cuvine să vorbesc. Cum se deschide ușa cuvântului Său, dacă nu atunci când simțul ascultătorului este deschis pentru ca el să creadă și, după ce a făcut un început de credință, să admită lucrurile care sunt declarate și raționalizate, cu scopul de a construi o doctrină sănătoasă, ca nu cumva, printr-o inimă închisă din cauza necredinței, să respingă și să respingă lucrurile care sunt spuse? De unde, de asemenea, spune el Corintenilor: Dar voi rămâne în Efes până la Rusalii. Căci mi s-a deschis o ușă mare și evidentă și sunt mulți potrivnici. (1 Corinteni 16:8) Ce altceva se poate înțelege aici, decât că, atunci când Evanghelia a fost propovăduită mai întâi acolo de el, mulți au crezut, iar acolo au apărut mulți potrivnici ai aceleiași credințe, în conformitate cu acea vorbă a Domnului: Nimeni nu vine la Mine, dacă nu i s-a dat de la Tatăl Meu;Ioan 6:66 și: Vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, dar lor nu li s-a dat? (Luca 8:10) Așadar, este o ușă deschisă la cei cărora le este dat, dar sunt mulți potrivnici printre cei cărora nu le este dat.
Capitolul 41. - Alte mărturii apostolice.
Și iarăși, același apostol spune acelorași oameni, în a doua sa epistolă: Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos și mi s-a deschis o ușă în Domnul, nu am avut odihnă în duhul meu, pentru că nu l-am găsit pe Tit, fratele meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat în Macedonia. (2 Corinteni 2:12-13) Cui și-a luat rămas bun, dacă nu celor care crezuseră - adică celor în a căror inimă se deschisese ușa pentru propovăduirea Evangheliei de către el? Dar fiți atenți la ceea ce adaugă el, zicând: "Acum, mulțumiri lui Dumnezeu, care ne face întotdeauna să triumfăm în Hristos și face să se arate prin noi, în orice loc, aroma cunoștinței Sale, pentru că noi suntem pentru Dumnezeu o aromă dulce a lui Hristos, atât în cei care sunt mântuiți, cât și în cei care pier: pentru unii, într-adevăr, suntem aromă de moarte pentru moarte, dar pentru alții aromă de viață pentru viață. Vedeți cu privire la ce mulțumește acest soldat cel mai zelos și apărător invincibil al harului. Vedeți cu privire la ce mulțumește el - că apostolii sunt o aromă dulce a lui Hristos pentru Dumnezeu, atât în cei care sunt mântuiți prin harul Său, cât și în cei care pier prin judecata Sa. Dar, pentru ca cei care înțeleg puțin aceste lucruri să fie mai puțin înfierați, el însuși dă un avertisment când adaugă cuvintele: "Nu, nu, nu: Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri? (2 Corinteni 2:16) Dar să ne întoarcem la deschiderea ușii prin care apostolul a însemnat începutul credinței în ascultătorii săi. Căci ce sens are: Cual se roagă și pentru noi ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă a cuvântului, (Coloseni 4:3), dacă nu este o demonstrație cât se poate de evidentă a faptului că până și începutul credinței este darul lui Dumnezeu? Căci nu ar fi căutat de la El în rugăciune, dacă nu s-ar fi crezut că este dat de El. Acest dar al harului ceresc coborâse până la acea vânzătoare de purpură (Fapte 16:14) pentru care, după cum spune Scriptura în Faptele Apostolilor, Domnul i-a deschis inima și ea a luat aminte la cele spuse de Pavel, căci ea a fost chemată astfel ca să creadă. Pentru că Dumnezeu face ceea ce vrea în inimile oamenilor, fie prin ajutor, fie prin judecată, astfel încât, chiar prin mijloacele lor, să se împlinească ceea ce mâna și sfatul Său au predestinat să se facă.
Capitolul 42. - Mărturii din Vechiul Testament.
Prin urmare, este în zadar că cei care au obiectat au pretins că ceea ce am dovedit prin mărturia Scripturii din cărțile Regilor și Cronicilor nu este relevant pentru subiectul despre care vorbim: cum ar fi, de exemplu, că atunci când Dumnezeu vrea să se facă ceea ce ar trebui să fie făcut doar de către oamenii binevoitori, inimile lor sunt înclinate să vrea acest lucru - înclinate, adică prin puterea Sa, care, într-un mod minunat și inefabil, lucrează și în noi să vrem. Ce altceva este aceasta decât să nu spui nimic și totuși să contrazici? Doar dacă nu cumva v-au dat un motiv pentru punctul de vedere pe care l-au adoptat, motiv despre care ați preferat să nu spuneți nimic în scrisorile dumneavoastră. Dar nu știu care ar putea fi acest motiv. Dacă nu cumva, eventual, din moment ce am arătat că Dumnezeu a acționat în așa fel asupra inimilor oamenilor și a determinat voința celor pe care i-a mulțumit în acest sens, încât Saul sau David să fie stabiliți ca împărat - nu cred ei că aceste exemple sunt potrivite pentru acest subiect, deoarece a domni în această lume în mod temporar nu este același lucru cu a domni veșnic cu Dumnezeu? Și astfel presupun ei că Dumnezeu înclină voința celor pe care îi place spre obținerea unor regate pământești, dar nu îi înclină spre obținerea unei împărății cerești? Dar eu cred că a fost cu referire la împărăția cerurilor, și nu la o împărăție pământească, că s-a spus: Înclină-mi inima spre mărturiile Tale; sau: Pașii unui om sunt rânduiți de Domnul și El vrea calea Lui; sau: Voința este pregătită de Domnul; sau: Domnul nostru să fie cu noi ca și cu părinții noștri; să nu ne părăsească și să nu se întoarcă de la noi; să ne încline inimile spre El, ca să umblăm în toate căile Lui; (1 Regi 8:57) sau: Le voi da o inimă care să Mă cunoască și urechi care să audă; (Baruc 2:31) sau: Le voi da o altă inimă și un duh nou le voi da. Ezechiel 11:19 Să audă și ei aceasta: Voi da Duhul Meu în voi și vă voi face să umblați în dreptatea Mea; veți păzi și veți împlini judecățile Mele. (Ezechiel 36:27) Să audă și ei: "Căile omului sunt îndreptate de Domnul și cum poate omul să înțeleagă căile Lui? (Proverbe 20:24) Să audă: "Orice om pare drept pentru sine, dar Domnul îndreaptă inimile. (Proverbe 21:2) Să audă: "Toți cei care au fost rânduiți pentru viața veșnică au crezut." (Fapte 13:48) Să audă aceste pasaje și orice alte pasaje de acest fel pe care nu le-am menționat, în care se declară că Dumnezeu pregătește și convertește voința oamenilor, chiar pentru împărăția cerurilor și pentru viața veșnică. Și gândiți-vă ce fel de lucru este să credeți că Dumnezeu lucrează voința oamenilor pentru întemeierea împărățiilor pământești, dar că oamenii își lucrează propria voință pentru obținerea împărăției cerurilor.
Capitolul 43 - Concluzia.
Am spus multe și, probabil, aș fi putut demult să vă conving de ceea ce doream, și încă mai vorbesc acest lucru unor minți atât de inteligente ca și cum ar fi obtuze, pentru care nici măcar ceea ce este prea mult nu este suficient. Dar să mă ierte, pentru că o nouă întrebare m-a obligat la aceasta. Pentru că, deși în micile mele tratate anterioare am dovedit prin dovezi suficient de potrivite că și credința este darul lui Dumnezeu, s-a găsit acest motiv de contradicție, și anume: "Credința este un dar al lui Dumnezeu, că acele mărturii erau bune pentru acest scop, pentru a arăta că sporirea credinței era darul lui Dumnezeu, dar că începutul credinței, prin care un om crede mai întâi de toate în Hristos, este al omului însuși și nu este darul lui Dumnezeu - dar că Dumnezeu cere acest lucru, astfel încât, atunci când a precedat, alte daruri pot urma, ca și cum ar fi pe baza acestui merit, și acestea sunt darurile lui Dumnezeu; și că nici unul dintre ele nu este dat în mod gratuit, deși în ele este declarat harul lui Dumnezeu, care nu este har decât ca fiind gratuit. Și vedeți cât de absurde sunt toate acestea. De aceea am hotărât, pe cât am putut, să expun că și acest început este un dar al lui Dumnezeu. Și dacă am făcut acest lucru mai îndelungat decât poate ar fi dorit cei din cauza cărora am făcut-o, sunt pregătit să mi se reproșeze acest lucru de către ei, atâta timp cât ei totuși mărturisesc că, deși mai îndelungat decât ar fi dorit, deși cu dezgustul și oboseala celor care înțeleg, am făcut ceea ce am făcut: adică am învățat că și începutul credinței, ca și continența, răbdarea, dreptatea, pietatea și restul, cu privire la care nu există nici o dispută cu ei, este darul lui Dumnezeu. Acesta să fie, așadar, sfârșitul acestui tratat, ca nu cumva o prea mare întindere în acesta să nu dea supărare.